50 de seriale care nu m-au lăsat să dorm

Dependența de seriale nu se tratează!

Am început să mă uit la seriale la vârsta de zece ani, într-o perioadă în care eram pasionată de dinozauri și voiam să vizitez Jurrasic Park, chiar dacă exista șansa ca un Tyrannosaurus Rex să mă mănânce, după o cursă cu obstacole prin junglă. Până aveam să fiu suficient de mare încât să merg singură pe insulă (pentru că eram sigură că exista), m-am mulțumit cu The Lost World (Lumea dispărută), primul serial care mi-a captat atenția și pentru care așteptam cu nerăbdare weekend-ul, ca să văd următorul episod. Au urmat HerculeXenaRobin Hood (1984) și Married with ChildrenI was hooked. I was doomed.

Voiam de câteva luni să scriu un articol cu recomandări, dar mereu găseam o scuză și îl amânam, până când eu și Insomnia am devenit prietene apropiate și am ajuns să completez lista cu seriale pe la 3-4 dimineața, uimită de varianta finală și de cât de dificilă a fost prima selecție (va urma și a II-a, dar nu știu când).

Serialele sunt în ordine aleatorie, nu este un clasament (excepția de la regulă este Prison Break, care este serialul meu de suflet, preferat, numește-l cum vrei). Nu spun că sunt cele mai bune, producțiile pe care trebuie neapărat să le bifezi, ca să ai „experiență” în domeniu.

Serialele din listă sunt cele pentru care am organizat maratoane cu prietenii, în sesiune și în vacanțe. M-au împiedicat să dorm și am mers arătând ca un walker la liceu sau facultate, urmând ca în timpul orei să continui de unde am rămas. Am observat că sunt persoane care recomandă doar seriale „grele”, cele cu multe premii și cele mai mari note pe IMDb, cele aclamate de critici și pentru care ești atacat dacă îndrăznești să ai o părere negativă, însă mie îmi plac și cele care au note mici și sunt distruse de critici, pentru că nu am întotdeauna dispoziția necesară pentru House of Cards sau True Detective.

Unele seriale sunt amuzante, light și parcă îmi e puțin rușine că le urmăresc, dar mă relaxează și sunt un bun medicament împotriva stresului. Altele sunt extraordinare și mă țin cu ochii lipiți de ecran. Fiecare serial are farmecul său, dacă ai puțină răbdare și nu te pripești să emiți o părere (cum sunt notele de 1 de pe IMDb, după episodul pilot – cum poți nota un serial după un singur episod, când nici măcar nu au apărut toate personajele?).

Pe scurt, sunt serialele care m-au împiedicat să dorm și mi-au oferit multe amintiri deosebite, răsărituri surprinse pe furiș și cearcăne de toată frumusețea.

Enjoy!

1. Prison Break (2005 – 2009)

IMDb: 8.5

Episoade: 81 + Prinson Break Sequel (2017 – 9 episoade)

*serial preferat*

L-am văzut de două ori și plănuiesc să mă închid în casă în cea mai călduroasă săptămână din august ca să-l urmăresc a treia oară. Sunt sigură că ai și tu un serial preferat și că îmi poți înțelege „obsesia”, însă când vine vorba de Prison Break, dependență este un cuvânt mult prea anost și nesemnificativ, în raport cu golul în stomac pe care îl simt la fiecare episod.

Este captivant, alert și îți distruge viața socială. Este dramatic și violent, dar asta nu te va încuraja să pui pauză sau să treci peste anumite scene, pentru că ai trișa.

Michael Scofield este dispus să facă orice ca să își scoată fratele din închisoare: o infracțiune îl desparte de gratiile unei celule, de unde ar avea oportunitatea să comunice cu Lincoln și să pună în aplicare un plan de evadare spectaculos și ingenios, pentru care vei vedea primul sezon într-o singură zi. În raport cu serialele populare apărute în ultimii ani, în care aproape toți protagoniștii stau 20/24 de ore la sală și au momente în care vorbesc cu prune în gură sau și-au uitat replicile, Prison Break oferă un erou diferit, un geniu charismatic, un suflet nobil (recunosc, am crush pe Wentworth din 2005), care te impresionează până la lacrimi, alături de care suferi, plângi, râzi și înjuri (îți e greu să te abții, mai ales când vine vorba de T-Bag).

Cred că Prison Break este singurul serial în care frații nu au divergențe din pricina unei femei (a existat o perioadă în care triunghiurile amoroase erau un mit). Legătura dintre Michael și Lincoln este deliciul serialului. E copleșitoare. Sufocantă. Și sinceră, pentru că actorii joacă ireproșabil, iar prietenia dintre ei se simte și pe ecran, prietenie care a crescut de-a lungul anilor și dăinuie și în prezent, când filmează al 5-lea sezon, după o pauză de 7 ani (încă nu-mi vine să cred că se continuă), asta când nu se află pe platourile CW, pentru Legends of Tomorrow, unde au schimbat tabăra și au trecut de cealaltă parte a legii.

Și, dacă tot avem un erou, de ce să nu avem și un antagonist diabolic, pe care-l urăști, dar pe care nu vrei ca scenariștii să-l omoare? T-Bag este genial. Robert Knepper reușește să creeze unul dintre cei mai inteligenți și parșivi villains din industrie. Erau momente în care voiam să sparg laptopul de nervi sau mă rugam să fie torturat, pentru că avea un talent incredibil de a încurca planurile fraților sau de a distruge viețile personajelor secundare. Am avut șansa de a-l cunoaște pe actor la Comic Con și, deși în mintea mea nu-l comparam cu T-Bag, am fost uimită de cât bun și liniștit este, cât de des zâmbește și cât de multă bucurie găsește în lucruri mărunte, o ceașcă de ceai sau o întrebare bună din partea unui fan.

Despre Prison Break aș putea să scriu o lucrare de licență. Două, trei, patru. Tot nu aș putea să mă opresc. Aș analiza fiecare episod, fiecare replică, fiecare idee. Și nu m-aș plictisi. E printre puținele seriale pe care consider că trebuie neapărăt să le vezi. Nu o să regreți.

2. OZ (1997 – 2003)

IMDb: 8.8

Episoade: 56 (serial finalizat)

Dacă tot suntem la capitolul închisoare, să continuăm cu OZ, serialul care depășește Prison Break la capitolul violență și ne demonstrează că închisoarea nu îi împiedică pe deținuți să ucidă sau să își mențină reputația de criminali, violatori, traficanți sau mercenari. Cu o clasificare foarte strictă pe grupuri, în funcție de nație sau de culoarea pielii, OZ nu este serialul despre deținuți nevinovați sau drumul spre „recuperare”, la finalul căruia cei care supraviețuiesc primesc dimploma de „cetățean onorabil”, ca apoi să se implice în acțiuni caritabile.

Ryan O’Reily este un maestru al manipulării, acel personaj pe care îl admiri și îl venerezi (puțin) pentru usurința înșelătoare cu care supraviețuiește în OZ, colaborând cu cei mai periculoși deținuți, sigur pe el și pe avantajele pe care le deține asupra lor. Mereu îngrijorat pentru fratele său Cyril, care este instabil și are câteva probleme delicate de sănătate (nu-mi place termenul folosit de obicei în astfel de situații: handicapat), Ryan este dispus să aplice chiar și cele mai barbare metode pentru a-l proteja și a-și menține renumele în închisoare. Este comparat cu Iago (Othello – Shakespeare). Așa că să nu te aștepți de la prea multe lucruri bune din partea sa. Nu este un antagonist, dar nu l-aș încadra nici în categoria de anti-erou. Este un personaju mult prea complex și imprevizibil, pentru a putea să fie clasificat sau caracterizat corespunzător. O să te surprindă de foarte multe ori.

Tobias Beecher și-a încheiat studiile la Harvard, are o familie frumoasă și este un avocat de succes. Din păcate, are o mică problemă cu alcoolul: nu știe când să se oprească și să pună dopul la sticlă. După un accident de mașină și uciderea unei copile de nouă ani, Beecher ajunge în OZ, unde o să fie torturat și distrus, manipulat și mințit, până când va căpăta puterea necesară de a-i înfrunta pe ceilalți deținuți și de a învăța „legile” din închisoare.

Nu te sfătuiesc să te atașezi prea mult de personaje sau să ai încredere în ele. Nu este un serial vesel, cu o poveste drăguță de dragoste, despre prietenie veșnică și onoare printre deținuți. În OZ ești martor la crime, torturi, violuri, trădări și bătăi. Este un serial foarte bun, însă trebuie să ai o anumită dispoziție ca să te poți „bucura” de el.

3. The Strain (2014 – )

IMDb: 7.5

Episoade: 46 (sezonul 4 începe pe 16 iulie 2017)

Cronică: aici

Când vezi numele lui Guillermo del Toro ai speranțe mari. Te gândești că o să urmărești ceva înfricoșător și engimatic, filmat în semiobscuritate, o producție în care cei tineri nu sunt în siguranță și reprezintă cheia pentru descifrarea unei enigme pierdute sau o serie în care nu ai încredere în niciun personaj, dar ești prea ocupat să admiri efectele speciale și să te lași atras de întuneric, știind că vor exista scene care te vor face să te simți stânjenit sau fascinat de ceva unic și tulburător.  Lista de complimente poate să continue, însă se va încheia cu un titlu: The Strain.

Echipa doctorului epidemiolog Ephraim Goodweather este chemată să investigheze un caz misterios la aeroportul internațional John F. Kennedy din New York: un avion a aterizat cu luminile stinse. Ușile au rămas închise și nu se poate lua legătura cu personalul aflat la bord. Ephraim, împreună cu colegii săi, Nora Martinez și Jim Kent, descoperă 206 cadavre și patru supraviețuitori, care nu își amintesc ce s-a întâmplat și își doresc să plece cât mai repede acasă, în ciuda cererilor insistente de a rămâne izolați, pentru a li se face analize ca să vadă de ce sunt speciali și imuni.

Cum Ephraim nu are autoritatea de a-i reține, în afara pilotului, care decide să-i ajute și vrea să descopere de ce a fost cruțat, ceilalți trei supraviețuitori părăsesc aeroportul și atunci… începe coșmarul.

Serialul este bine realizat și intrigant, are și momente amuzante, în ciuda subiectului abordat și a creaturilor care par răgușite atunci când încearcă să vorbească înainte să atace și să ucidă (probabil că limba prea lungă e de vină), scenele de luptă nu te vor dezamăgi, urmăririle sunt spectaculoase, iar personajele secundare nu sunt de umplutură, doar pentru a adăuga puțin mai multă dramă și un strop de romantism; sunt ciudate, apar în cele mai nepotrivite momente, mint și trădează cu ușurință, astfel încât mereu te vei gândi cum de nu observă Ephraim și restul „eroilor” că dușmanul este atât de aproape de ei?

Bonus: Cunoscut pentru rolul lui Filch din franciza de succes Harry Potter, actorul David Bradley îl interpretează pe misteriosul Abraham Setrakian, un bătrân proprietar de amanet și un supraviețuitor al Holocaustului, care știe cine este responsabil pentru „molimă” și cum poate să fie ucis. Printre legende și povești, Abraham oferă din când în când o bucată lipsă din puzzle-ul pe care echipa lui Ephraim încearcă să-l completeze, însă trecutul lui este dureros și amintirile triste, iar neputința din priviri îi convinge pe noii săi aliați că dușmanul pe care trebuie să-l înfrunte este puternic și cu resurse nelimitate, dacă Abraham l-a întâlnit când este tânăr și îl vânează de zeci de ani.

P.S.: Nu recomand cărțile.

4.  The Tudors (2007 – 2010)

IMDb: 8.1

Episoade: 38 (serial finalizat)

Jonathan Rhys MeyersHenry CavillJames Frain și Natalie Dormer. Sunt patru nume care ar trebuie să te convingă să urmărești serialul, fără să ceri detalii adiționale. Printre puținele producții istorice care nu au rescris (în totalitate) trecutul, The Tudors se axează pe viața lui Henric al VIII-lea al Angliei, de la ușurința și superficialitatea cu care se îndrăgostea (e cunoscut pentru cele 6 soții și pentru blândețea cu care le-a tratat), până la războiul pe care îl poartă împotriva Bisericii, pentru a obține ceea ce își dorește, indiferent cât rău provoacă.

Jonathan, deși la nivelul fizic nu prezintă nicio asemănare cu regele (în afara faptului că sunt amândoi bărbați), pare că și-a vândut sufletul Diavolului pentru a te impresiona și a te ține cu ochii lipiți de ecran. El are obsesii, nu iubește. El te seduce, te vrăjește, îți face promisiuni, apoi uită de tine și își continuă drumul: doar este regele și face ceea ce îi poftește inima. Își găsește egalul în misterioasa Anne Boleyn, care știe cum să-l manipuleze și să-l tortureze, însă cărțile de istorie nu sunt de partea lor, așa că e bine să nu ai speranțe prea mari sau un optimism ridicat.

În plan secund, când Henric nu aleargă după fuste, respectiv logodnicele sau soțiile aliaților săi, ne este prezentată prietenia dintre el și Charles Brandon, care este personajul meu preferat, în ciuda alegerilor sale neinspirate și a instabilității emoționale dovedite. Cavill e la început de drum, abia se face remarcat, dar pentru mine rămâne rolul vieții sale. L-am urmărit în alte filme, dar ceva lipsește. Poate că și lui îi este dor de Henric.

P.S.: Intro-ul este magnific. Obsedant.

5. Da Vinci’s Demons (2013 – 2015)

IMDb: 8.1

Episoade: 28 (serial finalizat)

*underrated* *serial preferat*

Încă nu-mi vine să cred că a rezistat doar trei sezoane. De ce? Era superb. Perfect. Aventurile lui Da Vinci nu s-au finalizat după ce s-a terminat ultimul episod. Abia începuseră. Însă, dintr-un motiv pe care nu pot să mi-l explic, publicul nu a fost atras de Tom Riley, care se prăbușește în nebunia specifică geniului neînțeles, care vede, simte și creează în viteză, ca un zeu rătăcit printre muritori.

Ce ar putea să îți placă la un serial history fiction despre trădări, conspirații, religie și un cult misterios, în care cunoaștem o asasină periculoasă, care îți fură inima din primul moment în care camera se oprește asupra ei, un villain pe care urăști că-l iubești în postura lui Riario, despre care nu pot emite o părere concretă nici măcar după atâtea luni de la finalizarea serialului? De ce m-ar interesa familia Medici, atmosfera din jocurile Assassin’s Creed, elementele de suprantural care oferă o aură mistică producției, crimele, disparițiile sau ideile geniale ale scenariștilor, care au creat unul dintre cele mai bune seriale din ultimii ani?

Nu-mi dau seama ce i-a lipsit, de ce nu „a prins”. Am văzut sezonul 3 într-o singură noapte, după o pauză îndelungată, când mă temeam că nici nu o să mai apară, și ar trebui să înșir aici toate adjectivele „de laudă” pe care le cunosc pentru a descrie cât de mult mi-a plăcut.

Să îți mai recomand și coloana sonoră, pe care încă o ascult?

6. Bates Motel (2013 – 2017)

IMDb: 8.1

Episoade: 50 (serial finalizat)

Cronică: aici

*underrated*

Înainte să vezi serialul, uită-te la film. Și nu mă refer la copia ieftină din 1998, ci la capodopera lui Alfred Hitchcock din 1960, care m-a șocat și înspăimântat la 13 ani, când am avut inspirația și curajul de a-l vedea. Dacă îți place să citești, romanul lui Robert Bloch o să îți ofere răspunsurile de care ai nevoie pentru ca imaginea lui Norman Bates să fie completă în mintea ta.

Nu am să mint. Mi-a plăcut. Mult. Este dubios și imprevizibil, toate personajele au secrete și par desprinse dintr-un catalog din anii ’50 sau din filmele clasice de groază, când toți vorbesc ciudat, dar arată impecabil chiar și când fug de criminal prin mlaștini, păduri sau canale, cu pantalonii albi imaculati și machiajul proaspăt, de parcă abia acum s-au aranjat.

Serialul este intrigant. Și nu pentru că au murit 10 personaje în primele 20 de episoade. Are suspans, mister, nu simți nevoia de o pauză, nu ți se face foame și nu simți nevoia să stai pe telefon, să vezi ce s-a mai postat pe facebook sau câte like-uri ai primit la noua poză de profil. Este dinamic, ai parte de suficiente surprize cât să ridici de câteva ori din sprâncene, iar Vera Farmiga și Freddie Highmore joacă ireproșabil, pentru că deși fiecare scenă dintre ei o percepi ca pe ceva greșit și nenatural, ești fascinat fără să vrei de drama celor doi și de afecțiunea sinceră care îi unește împotriva tuturor, când se protejează unul pe celălalt sau se gândesc unde să îngroape următorul cadavru când curtea din spatele motelului este plină.

7. The Walking Dead (2010 – )

IMDb: 8.5

Episoade: 115

Dacă vrei să te uiți la The Walking Dead pentru acțiune și bătăi cu walkers, o să simți nevoia să sari peste multe episoade. Unii îl consideră plictisitor, alții fără rost și lipsit de logică, însă eu mereu am fost fascinată de caracterul psihologic al serialului, precum și de relațiile care se dezvoltă între personaje. Povestea suferă, în anumite momente, motiv pentru care uitam de serial, apoi vedeam zece episoade într-un weekend, încercând să îmi amintesc de ce am renunțat la el.

Abia am reușit să trec de primul sezon. Nu-mi plăceau personajele și mă plictiseam foarte repede, însă i-am mai dat o șansă, pentru că voiam să înțeleg de ce toți prietenii mei așteptau nerăbdători următorul episod și eu nu puteam să le împărtășesc entuziasmul. La sezonul 2 s-a produs un click, apoi… am fost pierdută.

Nu mă deranjează monologurile, dialogurile profunde dintre protagoniști, scenele în care ei nu vorbesc, dar împărtășesc un sentiment, o amintire, fără să fie nevoiți să se folosească de cuvinte pentru a exprima ce simt. În TWD am parte de personaje complexe și cutremurătoare, de eroi și villains, de dramă, suferință și mulți preferați uciși, de o luptă aproape inumană pentru supraviețuire, care îi obligă pe toți să se schimbe, să devină mai reci, mai duri și mai distanți, pentru că după ce ucizi, atât oameni, cât și walkers, aproape în fiecare zi, pășești pe un drum întunecat, de unde nu există cale de întoarcere.

P.S.: Sunt multe scene emoționante.

8. Marco Polo (2014 – 2016)

IMDb: 8.1

Episoade: 20 (serial anulat)

Cronică: aici

*underrated*

Abandonat de către tatăl său la curtea Împăratului Kublai Khan, conducătorul Imperiului Mongol și întemeietorul dinastiei Yuan (1271-1368), Marco Polo ajunge dintr-un simplu prizonier în unul dintre preferații Khanului. Implicat în rețeaua de intrigi și secrete de la curtea Împăratului, care devine din ce în ce mai periculoasă cu fiecare încercare a Khanului de a cuceri Orașul Fortificat, Marco devine ochii și urechile acestuia, un spion și un observator, care se strecoară cu ușurință printre supuși și strânge informațiile care îi vor asigura stăpânului său victoria.

Imprevizibil și fascinant, deși a primit recenzii negative de la critici și acțiunea (poate) se desfășoară puțin cam lent, Marco Polo este unul dintre serialele în care soarta unui război nu se decide întodeauna prin oțel și sânge, ci prin cuvinte și alianțe. O călătorie impresionantă printre tradiții și obiceiuri atât mongole, cât și chineze, unde istoria este puțin schimbată (dar fără a distruge sau a altera ceea ce știm deja), pentru a adăuga mai multă savoare și mai mult suspans poveștii, Marco Polo te va fermeca atât prin duelurile aeriene pe care va trebui să le urmărești în slow motion pentru a vedea cine este adevăratul învingător când picioarele vor atinge din nou podeaua, cât și prin ușurința cu care te vei lăsa manipulat de personaje, până vei afla cine sunt trădătorii și adevărații dușmani ai Împăratului.

P.S.: Am așteptat 19 luni sezonul 2. 19 LUNI!

 

9. Reign (2013 – )

IMDb: 7.6

Episoade: 78

M-am apucat de Reign din trei motive superficiale: rochiile, care sunt superbe și îți vine să plângi când le vezi, coloana sonoră, care îmi bântuie telefonul, și Torrance Coombs, care nu are nevoie de o explicație, pentru că e Torrance Coombs. Nu am avut așteptări foarte mari, fiindcă știu că serialele CW încep ca orice soap opera respectabilă (dramă, dramă și iar dramă; cine de cine e îndrăgostit) și pentru că scenariștii au declarat de la început că nu vor respecta istoria, orice era posibil (în sezonul 1).

Reign e guilty pleasure. Am încercat de câteva ori să renunț la el, dar nu am putut. Dacă ai răbdare să treci de primul sezon (1A, mai exact), când triunghiul amoros dispare și serialul (mai) renunță la iubirile adolescentine, imposibile și greu de înțeles de personajele mai „mature”, care au și alte lucruri pe cap, în afară de cine o să îmi încălzească așternutul la noapte, o să descoperi un serial diferit, care se axează pe politică, istorie (puțin alterată, dar nu cât să suferi sau să ți se facă rău), alianțe și nelipsitele trădări și conspirații de la curtea regală. Serialul e neașteptat de amuzant, mai ales atunci când personajele sunt nevoite să scape de cadavre (au o imaginație foarte bogată). Ai și o doză de supranatural, în centrul căreia se află Torrance Coombs, care are un fir narativ aflat la mile distanță de celelalte personaje, de parcă urmărești două seriale în același timp.

Partea rea? Din distribuția inițială au mai rămas doi actori. Unii au părăsit serialul, „câteva” personaje au fost ucise (*cough* fără rost *cough*), iar altele au dispărut, fără prea multe explicații. Așa că nu te atașa de cineva, pentru că nu are rost. Doar e CW.

P.S.: Team Mash Forever.

Și Catherine este genială.

10. The Originals (2013 – )

IMDb: 8.3

Episoade: 85

*serial preferat*

După ce am fost dezamăgită de The Vampire Diaries și de True Blood (un început promițător, apoi haos și distrugere și hai să schimbăm cuplurile pentru a 7-a oară, pentru că nu avem alte idei pentru scenariu), am renunțat la serialele cu vampiri. De cărți, nici nu mai zic. Începusem să mă uit la TVD pentru Ian Somerhalder și nu, nu pentru că era fratele rău și arogant, ci pentru că mi-a plăcut foarte mult în LOST și voiam să îl văd într-un rol diferit. Din păcate, din punctul meu de vedere, și-a ratat cariera. O să fie mereu asociat cu un rol care nu îi pune în evidență talentul. Dar, pe parcurs, nu m-a mai interesat Damon și triunghiul amoros, pentru că au apărut Originalii.

Am fost extaziată când a fost anunțat spin off-ul și mă rugam la toate zeitățile pe care le știam să nu se transforme în TVD 2.0. După trei sezoane, ultimul fiind de departe cel mai bun, pot să respir ușurată. Da, a fost o perioadă când am simțit că serialul și-a pierdut farmecul, însă nu am murit câteva episoade, pentru că The Originals este intens, captivant și nemilos când vine vorba de personajele sale.

Sunt mai multe trădări, conspirații și alianțe ca în Game of Thrones. Și nu poți să nu te atașezi de familia Mikaelson, de această familie disfuncțională, cu 1. 001 probleme, în care frații se înșală sau se ucid unul pe celălalt, ca apoi să lupte împreună împotriva unui dușman mai periculos, care ar vrea să le distrugă familia. Legătura dintre frați nu este ceea ce aș numi „sănătoasă” sau „normală”. Toxică, da. Se urăsc și se iubesc, se mint și se despart, dar mereu se regăsesc și se iartă, se sprijină și se susțin, fără să uite ceea ce au făcut.

Joseph Morgan, mai exact Klaus Mikaelson, este erou, villain și anti-erou. Trei în unul. Aș urmări serialul doar pentru el, chiar dacă l-ar filma camerele când doarme sau când pictează. Poate să fie nemilos și crud, îl urmărești cum ucide și torturează, fără să clipească, apoi devine tată și frate, e blând și vorbește cu căldură și afecțiune, de parcă ar exista două persoane într-un singur trup, trăind în armonie, oscilând între cine ar trebui și cine ar vrea să fie.

Dintre serialele CW, The Originals este preferatul meu. Dă-i o șansă. Nu este un alt serial cu vampiri, pentru că vârcolacii, vrăjitoarele și oamenii sunt la fel de importanți. Este un serial complex, imprevizibil și foarte alert, iar ultimul episod a fost perfect, chiar dacă dureros de privit.

Să nu te atașezi de personaje și să asculți coloana sonoră. În special Don’t Fear the Reaper – Denmark and Winter și Silent Running – Hidden Citizens.

11. Legends of Tomorrow (2016 – )

IMDb: 7.0

Episoade: 31

*serial preferat*

Un serial despre călătorii în timp, în care Wentworth Miller și Dominic Purcell joacă din nou împreună și sunt villains, Caity Lotz redevine Sara Lance (unul dintre personajele mele preferate din Arrow), iar Victor Garber este un om capricios de știință, un serial cu replici seci, de benzi desenate și multe situații penibile, și o echipă care distruge, în loc să salveze timpul? Și omenirea? Da. Da. Da.

Ai urmărit vreodată un serial doar pentru câțiva actori? Ești conștient că plot-ul are mai multe fisuri ca o strecurătoare, jumătate din distribuție ar trebuie să fie schimbată și antagonistul este penibil și te ustură ochii de cât de patetic și de neconvingător este, dar suporți totul pentru câteva personaje, care încearcă să salveze serialul?

Eh, cam așa aș rezuma Legends of Tomorrow. A avut mult potențial, dar scenariștii l-au absorbit după primele episoade. 1A este… greu de descris. Episoadele nu au legătură, echipa nu funcționează și Rip Hunter, marele conducător, este o glumă lipsită de haz. Nu cred că am mai întâlnit vreodată un lider atât de prost și de inutil. Însă, când ai câțiva actori favoriți și ai experiență cu serialele CW, care foarte rar au parte de un început bun, o să rămâi plăcut surprins de 1B. Practic, două seriale diferite.

Cum am început articolul vorbind despre obsesia mea pentru PB, nu era o surpriză că aveam să urmăresc și Legends of Tomorrow. Deci… Leonard Snart. Dacă nu vă uitați la The Flash, do it. M-am apucat de el, doar ca să îl văd pe Snart, care este fabulos. Sarcasmul lui nu are limite, are cele mai bune replici din serial, este un geniu, chiar dacă nu a terminat liceul, un hoț care ar putea lejer să rivalizeze cu Neal (The White Collar) și aș putea să continui la nesfârșit, doar e Wentworth Miller.

Serialul este salvat de Rogue Canary, de acest trio exploziv format din Captain Cold, Heat Wave și The White Canary. Vor provoca bătăi în baruri prin anii 70 sau în cârciuma preferată a lui Jonah Hex, vor strica planurile lui Rip Hunter de fiecare dată, doar ca să-l enerveze, îi vor nesocoti ordinele, dar, la finalul fiecărei misiuni, își vor salva colegii, care au un har deosebit în a provoca mici alterații în linia temporală.

În plus, sunt atât de multe hint-uri la Prison Break, încât nu ai cum să nu zâmbești la următoarea replică.

Legends of Tomorrow este o parodie reușită. Te amuză și te relaxează, iar finalul primului sezon este promițător.

P.S.: Simt nevoia să specific că urăsc și că iubesc episodul 15. Am impresia că producătorii și scenariștii și-au bătut joc de noi.

12. Orphan Black (2013 – )

IMDb: 8.4

Episoade: 50

Cronică: aici

*underrated* *serial preferat*

Clone. În momentul în care pomenesc cuvântul, observ cum tot interesul dispare de pe fața unei persoane, de parcă i-aș propune să urmărească un serial de duzină, plin de clișee și povești siropoase de dragoste, unde îți este greu să-ți dezlipești ochii de pe ecranul telefonului pentru a mai arunca, din când în când, o privire plictisită ecranului, cu speranța că se va întâmpla ceva interesant.

Uită de cuvântul clone, dacă el reprezintă singura problemă pentru care nu te-ai apucat încă de Orphan Black.

E greu să găsești cuvintele potrivite pentru a descrie un serial atât de complex și imprevizibil, cu personaje originale, inedite și imperfecte: aici nu vei întâlni eroina care are toate răspunsurile și știe să se descurce în orice situație, cavalerul în armură albă care o iubește și va face orice să o protejeze sau familia tipică, unde toate greșelile sunt iertate și toți aleg să treacă de partea binelui, după ce uită de trădări și invidii, iar la final își dau seama că pot învinge doar împreună, dacă sunt sinceri și deschiși unii cu ceilalți.

Tatiana Maslany merită toate premiile din lume, chiar și Oscarul pentru cel mai bun film. Este o actriță extraordinară, talentată și fermecătoare, capabilă să își schimbe de atâtea ori înfățișarea, accentul și comportamentul pentru a crea mereu noi clone, încât îți vine greu să crezi că o singură persoană poate să interpreteze un număr atât impresionant de personaje fără să îți ofere măcar pentru un moment senzația că joacă fals sau clonele au trăsături similare. Eu tot aștept momentul în care va primi Globul de Aur (sper să apuc ziua, atâta tot).

Pe urmele geneticii și ale științei, printre familii și alianțe distruse, crime și trădări, Orphan Black este serialul care reușește să îmbine trecutul, prezentul și viitorul și să creeze o singură axă temporală, unde speranțele și miracolele iau forma unor experimente, a unor dorințe întunecate făurite de oameni conduși de lăcomie și aspirația către puterea absolută, iar încrederea este testată în fiecare episod, pentru că în ciuda idealului comun și a prieteniei care se dezvoltă pe parcurs, dorințele clonelor sunt diferite și dacă una trădează sau ia o decizie greșită… toate sunt în pericol.

13. New Girl (2011 – )

IMDb: 7.7

Episoade: 140

Friends 2.0. Chiar dacă nu este la fel de amuzant sau de savuros, umbrit uneori de glume forțate sau de momente penibile, în care nici actorii nu știu ce să spună sau ce să facă, New Girl are farmecul său, dacă treci de primele episoade și te acomodezi cu personajele.

După ce s-a despărțit de prietenul ei, Jess Day decide să se mute într-un apartament alături de trei bărbați, fascinați de comportamentul ei bizar și de naivitatea cu care reușește să își trăiască viața. Jess este mereu energică și încearcă să privească partea bună a lucrurilor. Se îmbrăcă foarte colorat, e scundă și nesigură pe ea, iar ochelarii completează imaginea de copil pierdut și bun, care își dorește pacea în lume și nu înțelege răutatea celor din jur.

La început, Nick, Schmidt și Bishop nu știu cum să reacționeze în preajma ei. Dacă să o aducă înapoi cu picioarele pe pământ sau să o încurajeze să fie diferită și specială. E drăguț să vezi cum Jess se strecoară în inima celor trei bărbați și cum îi ajută să se schimbe, să fie mai buni, mai ordonați sau mai atenți cu fetele cu care se întâlnesc. Ea este sora cea mică, doar că Nick nu o vede întotdeauna așa.

Schmidt este obsedat de ordine și de curățenie, e singurul care pare să știe ce își dorește în viață și care este capabil să aibă o slujbă stabilă și sigură. Încă este complexat pentru că a fost supraponderal în copilărie, perioadă în care tatăl său l-a dezamăgit de nenumărate ori, fix când avea nevoie de sprijinul său. Nick îi este cel mai bun prieten, frate, aliat și umărul pe care poate să plângă. Îmi amintesc de Howard și de Raj din The Big Bang Theory: uneori uiți că nu formează un cuplu.

La polul opus, Nick este haos, dezordine și simbolul universal pentru lene. E cel mai sincer dintre toți. Se strâmbă foarte des, suferă la capitolul igienă, recunoaște când este depășit de situație, dar el spune totul direct, fără artificii și minciuni, pentru că este conștient de defectele sale și le pune în evidență, fără să-i pese de reacțiile celorlalți. Doar știe că prietenii îl iubesc așa cum e.

Iar Bishop… of, Bishop. Vrea să fie amuzant, dar nu știu dacă îi înțeleg un sfert din glume. E prietenul ăla caraghios, pe care ai vrea să-l ascunzi când ai musafiri, pentru că sigur o să plănuiască o farsă, va arde mâncarea sau siguranțele, încercând să te ajute.

Am renunțat la New Girl când începuse sezonul 4, dar când ești în sesiune și ai proiecte, nu trebuie să lipsească serialul de comedie. Au dispărut personajele care mă enervau și acum abia aștept sezonul 6 (în care sper că nu o să apară prea des Megan Fox).

14. 2 Broke Girls (2011 – 2017)

IMDb: 6.8

Episoade: 137 (serial anulat)

Cronică: aici

Am fost surprinsă de cât de mult mi-a plăcut. E vulgar, fiecare replică este însoțită de o aluzie sexuală, subiectul este unul banal, însă actorii și-au intrat atât de bine în roluri, încât nu te vei opri decât după 10 episoade, când stomacul nu mai poate de durere, iar gâtul îți este atât de uscat, încât ai ucide pentru un pahar de apă.

70% din acțiunea serialului se petrece într-un restaurant, al cărui nume nu mi-l amintesc, și, ca să fiu sinceră, nu cred că a fost vreodată pomenit, unde facem cunoștință cu un grup neobișnuit de angajați, sarcastici și cu multe ore lipsă la cursurile de bune maniere, legați de o prietenie ciudată, în care respectul își face simțită prezența în situații tragice, iar glumele dintre ei se nasc mai repede și sunt mai intense ca un schimb de mingi intre Djokovic și Nadal, la o finală de Grand Slam.

Max Black este formidabilă. Poveștile și întâmplările ei din copilărie sunt atât de șocante și originale, încât nu știi dacă ea face mișto de tine, spune adevărul sau doar îl manipulează cum vrea ea, oferindu-ți câteva detalii personale, fără ca tu să te prinzi de acest lucru. Mândră că are cupa D, un bonus de la natură care îi oferă multe avantaje, ironică și dușmanul sentimentelor tandre, Max este o fire rebelă, o tânără care nu a avut parte de noroc în viață și și-a acceptat condiția de chelneriță săracă și dependentă de droguri. Dar are un har magic: face cele mai bune brioșe pe care le-ai mâncat vreodată, cu cele mai ciudate arome și… mesaje.

Caroline Channing este păpușa Barbie fără forme, care îi minte pe toți când le spune că are cupa A. Din fata bogată și răsfățată, Caroline este nevoită să se angajeze la restaurant pentru a supraviețui, după ce o schemă Ponzi nereușită, întemeiată de tatăl ei, l-a trimis pe stimabilul domn în pușcărie și ea a rămas pe străzi, cu un singur costum de firmă și perlele pe care le poartă în orice moment din zi sau noapte, indiferent dacă face sex sau spală veceul. Intuind talentul lui Max și repetând în fiecare episod ce bună este ea la afaceri pentru că a terminat prima la X universitate, Caroline îi propune să pună bazele unei cofetării, doar că le lipsesc cei 250. 000 de dolari necesari. Speranța moarte ultima, nu?

Cred că replicile picante și vulgare i-au adus doar 6.8 pe imdb, însă serialul este bun, distractiv și o pastilă de fericire după o zi obositoare. Chiar dacă mă enervează Caroline (ăsta e rolul ei în serial), îi iubesc prea mult pe ceilalți ca să o mai bag și pe ea în seamă când ridică vocea aia ascuțită ca să se plângă că nu mai are 5 dulapuri cu haine și a ajuns o biată chelneriță, care doarme în sufrageria/bucătăria lui Max.

15. M*A*S*H* (1972 – 1983)

IMDb: 8.4

Episoade: 251 (serial finalizat)

*serial preferat*

De fiecare dată când cineva este în căutarea unui nou serial de comedie, recomand M*A*S*H*.

De ce? Pentru că este cel mai bun serial de comedie pe care l-am văzut (și lista mea nu este chiar atât de scurtă pe cât te-ai aștepta, ca una de cumpărături pentru magazinul din colț), pentru că mă binedispune și mă face să râd cu lacrimi (e singurul serial care a reușit să mă facă să râd și să plâng în același timp). Ultimul episod al serialului are două ore. În ultimele 60 de minute am consumat un pachet de șervețele.

MASH este deosebit. Glumele sunt originale! Recunoaște, a trecut ceva timp de când ai auzit o glumă nouă sau una care nu a fost repetată în cel puțin 5 filme.

Actorii joacă ireproșabil, reușesc să transmită emoții prin fiecare gest, prin fiecare cuvânt și ai impresia că se distrează atât de bine personajele, încât uiți că se află în Coreea, în mijlocul unui război. Singurul defect al serialul este faptul că personajele se schimbă de-a lungul celor 11 sezoane și le duci dorul. Răăăăău.

De menționat:

Căpitanul Benjamin Franklin Pierce aka Hawkeye (Alan Alda)

Hawkeye este șeful chirurgilor, regele sarcasmului și Don Juan-ul unității, un fustangiu simpatic, care se ține mereu de glume și încearcă să îi facă pe toți să zâmbească, deși de cele mai multe ori reușește să-i enerveze. Urăște armele și are momente de furie și de melancolie, când războiul îi răpește chiar și lui zâmbetul și își dă seama că oricâte vieți ar salva, indirect, el trimite toți răniții înapoi pe front și se simte responsabil pentru moartea lor.

Caporalul Maxwell Klinger (Jamie Farr)

Personajul meu preferat după Hawkeye, Klinger este pur și simplu genial. Și nu folosesc cuvântul foarte des când mă refer la un personaj. Klinger vrea să scape din armată și în orice moment din noapte sau din zi, încearcă să pară nebun. Cum? Se îmbracă și se comportă ca o femeie. Poartă bijuterii, își comandă materiale ca să își facă haine, are mereu o poșetă după el și în zilele în care exagerează (mai mult ca de obicei) devine Cleopatra, Scufița Rosie, Scarlett O’Hara sau Albă-ca-Zăpada.

Caporalul Walter O’Reilly (Gary Burghoff) aka Radar

Scund și introvertit, Radar este secretarul bun la toate, un tânăr cu suflet mare, atașat de ursulețul lui de pluș, împrăștiat și speriat de fete (dacă îi zâmbește o asistentă fuge din cameră), care vede în Hawk un frate mai mare, mereu pregătit să-l ajute. Sau să-l ia peste picior.

P.S.: L-am văzut de 8, 9, 10 sau de 11 ori? Am pierdut șirul. Va rămâne întotdeauna serialul meu preferat de comedie.

 

16. Are You Being Served? (1972 -1985)

IMDb: 8.1

Episoade: 69 (serial finalizat)

*underrated* *serial preferat*

Umor britanic, de cea mai bună calitate. Personaje desprinse din cele mai savuroase parodii. Replici picante, sarcasm și ironii ca la carte, cu o doză potrivită de aluzii sexuale și de mărturisiri preverse, care nu au nevoie de perdea. Da, britanici care nu sunt pudici și nu ocolesc adevărul. Din păcate, este un serial care se apropie de statutul de legendă, pentru că nimeni nu a auzit de el, nimeni nu pare să știe de existența sa.

Toată acțiunea se desfășoară într-un magazin, în cadrul deprtamentului de îmbrăcăminte, unde este o veșnică dispută între femei și bărbați, pentru că se pare că sutienele dispuse pe raionul central distrag atenția de la cravatele și chiloții bărbătești, care nu beneficiază de o prezentare corespunzătoare.

Nu o să întâlnești în alt serial personaje atât de… adsjaasljaflsdkjfslsf. Da, nu există un cuvânt pentru a o descrie pe Mrs. Slocombe, care toată ziua se plânge de cât de singură este „pussy” a ei (e pisica, da), care își schimbă zilnic perucile, cutreieră barurile noaptea, bea peste măsură, chiar și la serviciu, având sticlele ascunse sub pălăriile dispuse în vitrină, și se ceartă mereu cu Mr. Lucas, care o atacă verbal, cu fiecare ocazie care îi este oferită.

Apoi, este Mr. Wilberforce Clayborne Humphries, vedeta serialului, artistul, care încă locuiește împreună cu mama sa (interpretată tot de John Inman), care dansează, cântă, regizează și are un CV impresionant, pentru că el „cunoaște oameni din toate domeniile”. Mr. Humphries este magnific. De la felul în care merge, la gesturile sale bruște, la vocea sa baritonală (folosită doar când vorbește la telefon), la cea subțire și blândă, atunci când convinge un client să cumpere ceva de care nu are nevoie sau nu i se potrivește. Că e bisexual sau homosexual, cine știe și cui îi pasă? E o vedetă și asta e tot ce contează.

Căpitanul Peacock este supraveghetorul etajului, are „grijă de podea”, cum își bat ceilalți joc de el. E înfumurat, arogant și are o situație financiară superioară colegilor săi, care îi accentuează într-un mod unic gradul, fără să îți dai seama dacă vor să îl insulte sau să-l complimenteze. Sau amândouă, în același timp. Și-a câștigat din primul episod statutul de afemeiat, pentru că îi fug ochii după cliente, vânzătoare, colaboratori, secretare… practic, dacă porți tocuri și ai o fustă, o să îi atragi atenția, iar mustața lui va încerca să îți zâmbească.

Mr. Lucas este tânărul simpatic și descurcăreț, care minte de îngheață apele, flirtează cu nerușinare (când nu face mișto de Mrs. Slocombe) și se plânge de salariu, de vreme, de situația financiară, de situația economică, dezbătând toate problemele cu o indiferență înșelătoare, în timp ce se gândește la „the next bird with big knockers”.

Aaaaa… ce să îți mai spun? Deținătorul lanțului de magazine are cam 90 de ani, secretare de 18, cu care pleacă în vacanțe, atunci când nu merge la clubul de striptease. Șeful departamentului de îmbrăcăminte are urechile lui Dumbo, e aiurit, un profitor și un individ lipsit de imaginație.

P.S.: Costumele sunt un element de bază al serialului, dar nu am să îți spun de ce. Sunt sigură că actorii râdeau foarte mult atunci când filmau.

17. Chicago P.D. (2014 – )

IMDb: 8.2

Episoade: 85

*underrated* *serial preferat*

Al doilea serial din Universul Chicago, preferatul meu din cele trei (urmează Chicago: Justice la toamnă, vai de mine și de somnul meu), Chicago P.D. urmărește viețile polițiștilor din secția 21, sub conducerea lui Hank Voight, antagonistul din primul sezon din Chicago Fire. Probabil că ai urmărit câteva seriale polițiste și eziți să te apuci de altul, dar, față de cele bifate de tine până acum, P.D.-ul nu o să se axeze atât de mult pe dramele personale ale personajelor, pentru că ele nu au timp să plângă sau să sufere, nu când au de prins mercenari, traficanți de droguri, criminali în serie sau de oprit un război între bande.

În Chicago P.D., polițiștii nu poartă mănuși. Și îmi place asta. Nu se sfiesc să îi amenințe pe acuzați, atunci când nu au dovezi ca să îi condamne. Să îi tortureze, puțin, în cușca aflată în subsolul secției, unde nu sunt camere de filmat și au timp suficient să capete informațiile de care au nevoie pentru procurori. Nu încerc să le iau apărarea, fiindcă știu că acțiunile lor sunt ilegale. Dar m-am săturat de seriale în care toți polițiștii se încadrează în două categorii: sunt pâinea lui Dumnezeu sau sunt corupți. Atât, nu există cale de mijloc.

Când un violator de copii îți zâmbește cu aroganță de cealaltă parte a mesei, conștient de lipsa dovezilor și că va scăpa nepedepsit, urmând să își caute o nouă victimă în următoarele ore, te enervezi. Și suferi, pentru că legislația nu este de partea ta, iar un psiholog ar putea să-l scape pe inculpat de închisoare, dacă reușești să-l arunci în spatele gratiilor.

P.D.-ul nu înfrumusețează adevărul, nici pe departe. În multe cazuri, sunt implicați copii. Bătuți, uciși, răpiți sau violați. Urmărești reacțiile personajelor și ți se face pielea de găină, când realizezi că adevărații monștri nu au coarne, colți sau puteri supranaturale, ci au chip de om și un suflet întunecat, pe care nu îl poți schimba.

Pe scurt, această echipă, sudată, puternică și de neînvins, nu va claca. Se vor proteja unii pe ceilalți, vor minți și vor ascunde dovezi, pentru că dacă justiția nu este de partea lor, vor găsi o cale să câștige și să îi pedepsească pe cei care au ucis și au distrus, din simplă plăcere sau pentru a căpăta o sumă de bani.

Așa cum spune și Voight, Chicago este orașul lui. Iar echipa sa îl susține, chiar și atunci când încalcă limita și ucide.

18. Friends (1994 – 2004)

IMDb: 9.0

Episoade: 236 (serial finalizat)

Șase prieteni. O cafenea. Un apartament în care își petrec timpul liber, pentru că sunt nedespărțiți și nu simt nevoia să adauge pe altcineva în grup, mai puțin în situațiile în care se îndrăgostesc și atunci începe distracția, pentru că mereu va exista o persoană care nu este de acord sau o dramă din trecut, pe care noi abia acum o descoperim.

Îmi place Friends, dar nu se încadrează în serialele mele preferate de comedie, pentru că pe Ross și Rachel i-am suportat cu greu, iar pe Phoebe și pe Monica le-am acceptat, deși sunt sufocante și au momente în care vrei să le dai palme, la cât de enervante devin.

Dar asta nu contează, pentru că JOEY și CHANDLER.

Îi iubesc. Aș vrea să stau toată ziua cu ei, să îi gătesc lui Joey, să îl aud cum spune „How you doing?”, în timp ce fuge de la o audiție la alta, cu capul în nori și cu o listă kilometrică de cuceriri în spate, la polul opus față de Chandler, care este timid și nesigur pe el, face zeci de glume când e nervos sau speriat, pe care îți vine să-l îmbrățișezi și să-l iei peste picior, de cât de naiv și de adorabil poate să fie.

Au una dintre cele mai frumoase prietenii din televiziune, iar eu mereu am pregătit un „aaaaawwwwww” pentru fiecare îmbrățișare sau moment emoționant. Și stai liniștit, sunt suficiente.

19. Vikings (2013 – )

IMDb: 8.7

Episoade: 69

Cronică: aici

*serial preferat*

Sânge și Răzbunare. Alianțe și Trădari. Ambiție și Onoare.

Vikings urmărește ascensiunea la putere a lui Ragnar Lothbrok, un fost fermier, ajuns un mare războinic, respectat și temut de oamenii săi, căsătorit cu Lagerthaa shieldmaiden (sună prea bine în engleză ca să traduc), mereu alături de soțul ei, ale cărui ambiții îl transformă într-un pericol în ochii Contelui Haraldson(magnificul Gabriel Byrne).

Conștient de faptul că zeii sunt de partea lui (sau cel puțin asta vrea să creadă și îi spune Clarvăzătorul), Ragnar își strânge un grup de luptători și se hotărăște să plece pe timpul verii în raiduri în Vest, să descopere lumi noi și să obțină bogății la care nici măcar regii nu pot să viseze, doar că nu îl înștiințează pe Conte, iar oamenii pe care îi lasă în urmă, inclusiv propria familie, vor avea de suferit în urma alegerii sale.

Printre cei care decid să-l urmeze pe Ragnar se numără Rollo și Floki, două personaje complexe, puternice, cu multe secrete, care te vor face să-i urăști, să-i respecți și chiar să ți se facă milă de ei, în ciuda deciziilor pe care le iau de-a lungul sezoanelor.

Ragnar îl salvează de la moarte pe Athelstan, un călugăr firav, care l-a impresionat și i-a câștigat simpatia când a văzut că dintre toate bogățiile din abație, el a ales să protejeze o Biblie. În ciuda sfatului lui Rollo, de a-i curma viața, Ragnar decide să-l ia cu ei și îl face sclavul său, neinteresat de reacțiile celorlalți războinici.

După Lagertha, Athelstan este personajul meu preferat. Transformarea lui este spectaculoasă: dintr-un călugăr fricos, care își petrecea fiecare secundă din viață printre rugăciuni și papirusuri, Athelstan devine un luptător iscusit, se atașează de familia lui Ragnar, câștigă încrederea celor doi copii, învață despre zeii lor și formează o prietenie puternică și sinceră cu Ragnar. Cei doi bărbați, deși nu sunt uniți prin credință sau sânge, sunt legați prin respect și onoare, însă încrederea dintre ei o să fie testată și trecutul lor le pune în primejdie viitorul.

Am vrut să renunț după primele două episoade: nu îmi place de Ragnar. Îmi amintește de un băiat de cartier, care este mereu neserios și adoră provocările. De orice fel. Ragnar este inteligent, are un simț de observație ieșit din comun, însă îmi dă impresia că nu ia nimic în serios, își pune prietenii și familia în pericol, nu ține cont de consecințe, nu îi apreciază întodeauna pe cei care îi sunt alături și are mereu un rânjet întipărit pe față, de parcă nimeni nu poate să înțeleagă ce își dorește el cu adevărat.

Printre puținele seriale în care sezonul 2 îl depășește lejer pe primul (The Following e un alt exemplu), Vikings are toate șansele să devină viitorul Game of Thrones. Nu știi de la ce să te aștepți de la personaje (legendele nu sunt cea mai bună sursă de informație), acțiunea este imprevizibilă, alianțele se schimbă în permanență, iar trădările și crimele își fac simțite prezența în fiecare episod (dacă serialul va respecta legendele, nunta roșie din Game of Thrones o să pară ceva banal).

20. Penny Dreadful (2014 – 2016)

IMDb: 8.3

Episoade: 27 (serial finalizat)

Cronică: aici

*underrated* *serial preferat*

1891. Anglia. Epoca victoriană.

Serialul începe brusc, fără să îți lase timp să te faci mai comod în pat sau să îți pregătești o gustare. Telefonul îți alunecă din mână când întâlnești privirea unei copile speriate, care își caută mama prin holurile întunecate și pustii ale unui apartament. Dar nu este singură.

A doua zi, prima pagină a ziarelor relatează o crimă dublă, în care victimele au fost o mamă și fiica ei. Corpurile au fost mutilate și dezmembrate.

Eva Green o interpretează pe domnișoara Vanessa Ives, o tânără cu un trecut tulbure, care este protejata lui Sir Malcolm Murray. Îmbrăcată în negru (cu mici excepții!), Vanessa pare un personaj desprins din filmele clasice, cu tenul foarte alb, părul cu o nuanță mai întunecată ca miezul nopții de iarnă și privirea ușor arogantă, care îți descoperă cu ușurință slăbiciunile și îți păstrează tainele de parcă ați împărți un secret doar de voi știut.

Pașii ei se intersectează cu cei ai lui Ethan Chandler, un pistolar care participă la târguri și spectacole pentru amuzament și bani, al cărui zâmbet le face pe doamne să leșine și pe bărbați să-i mărească prețul la băutură.

Trimisă de Sir Malcolm, după ce îl citește pe Ethan mai repede ca Sherlock Holmes, Vanessa îi propune (cu un zâmbet abia schițat) să participe într-o misiune nocturnă, din care va avea doar de câștigat. Intrigat de prezența ei, deși are unele ezitări, Ethan merge la adresa lăsată de ea și poți zări o urmă de teamă în privirea lui când descoperă talentul și îndemânarea Vanessei cu cărțile de tarot.

Penny Dreadful nu este un serial horror sau un alt American Horror Story.

Este o operă de artă, pe care o admiri și o privești minute în șir (27 de ore în cazul de față), care te provoacă să-i descoperi secrtele și te ademenește într-o lume înfricoșătoare, în care adevăratele personaje negative sunt chiar cei pe care ajungi să-i simpatizezi. Temerile lor, lupta pe care o duc cu propriii demoni sau cu propriile dorințe neîmpărțite, secretele pe care le-au închis în trecut și care acum i-au regăsit în prezent, reușesc să fie exploatate și trăite la maxim de către un grup de actori foarte talentați, care merită să fie recompensați pentru munca depusă, în special Eva Green, care este pur și simplu incredibilă ca Vanessa Ives!

21. Arrow (2012 – )

IMDb: 7.8

Episoade: 138

Sunt o fată Marvel, dar sunt dependentă de serialele DC. Nu mă judeca. Am pus și scos Arrow pe listă de câteva ori, dar, după ce am renunțat de două ori la el, am ajuns luna trecută la zi, un binge de două sezoane, fiindcă proiectele din sesiune mă plictiseau și nu aveam răbdare să scriu un paragraf fără să fac o pauză de câteva ore.

Îmi e greu să urmăresc un serial în care nu-mi place personajul principal. În cazul nostru, Oliver Queen, fost playboy, băiatul de bani gata, care își irosește viața, tinerețea și sănătatea, până când este implicat într-un accident și devine… altcineva. Altceva. Nu am probleme cu Oliver, ci cu actorul, cu Stephen Amell, care este o persoană minunată și plină de viață în realitate, dar când vine vorba de talent și de expresivitate, este o combinație „nereușită” între Bella Swan din Twilight și Plank din Ed, Edd și Eddy. Fie că face sex, ia bătaie, bea, plânge sau râde… are chipul dăltuit în piatră (și trupul, dacă tot suntem la acest capitol). Pare constipat, indiferent sau plictisit. Am tot sperat la o îmbunătățire, dar au trecut patru ani și nicio schimbare.

Cu toate acestea, nu am să mint: serialul e bun, are multă acțiune și excelează la capitolul cascadorii și lupte (dacă sunt termeni mai profesioniști pentru a descrie aceste aspecte, îmi cer scuze, am și eu limitele mele), paralela dintre trecut și prezent, pe baza căreia se desfășoară fiecare sezon, asigură doza potrivită de suspans și mister, iar personajele secundare salvează atmosfera, prin umor și propriile drame, până în punctul în care nu poți să nu te întrebi cum de nu au luat-o pe arătură, după toate evenimentele prin care au trecut.

Ca orice serial CW care se respectă, personajele tale preferate vor muri. Unele vor renaște, pentru că trăiască benzile desenate, magia și fandom-ul nervos, însă unele vor rămâne doar țărână și vei suferi în tăcere, după ce actorii au semnat pentru alte producții, iar ideea de a se reîntoarce ca guest stars nu li s-a părut suficient de tentantă încât să își salveze personajele.

Sezonul 4 a fost… nu știu exact ce a fost. Nu mi s-a părut chiar atât de rău, dar a fost cel mai slab al serialului. Măcar l-am revăzut pe Constantine (haaaaaai, CW, haaaaai, dacă tot ai luat Supergirl, îl vrem și pe Constantine), iar personajul meu (feminin) preferat s-a întors. A fost Felicity, până la mijlocul sezonului 3, apoi scenariștii și-au bătut joc de ea și Arrow a devenit o telenovelă.

Sper că sezonul 5 va spăla toate păcatele. Sper.

22. The Flash (2014 – )

IMDb: 8.1

Episoade: 92

Am spus mai devreme că m-am apucat de The Flash pentru Leonard Snart. Nu am mințit. În 2014, când am văzut primul episod, mi-am pierdut repede răbdarea. Mi s-a părut pueril și nu aveam o părere favorabilă despre Barry Allen, după debutul său în Arrow. Însă, cum Legends of Tomorrow urma să înceapă, iar crossover-urile aveau să îmi provoace migrene, m-am sacrificat și am urmat trenul spre Central City, unde acceleratorul de particule le-a oferit oamenilor puteri nebănuite, iar Barry Allen a devenit cel mai rapid om din univers.

Față de Arrow, care a devenit întunecat și violent, când te uiți la The Flash, îți amintești să zâmbești sau să râzi, cel puțin în primul sezon, când Barry abia învață să își controleze puterile, iar tu încă trăiești cu impresia că nu se va întâmpla ceva foarte rău.

Ca orice serial DC care se respectă, ai tocilarii simpatici, care trăiesc mai mult în laborator, antagonistul diabolic și isteț, care devine personajul tău preferat și pe care vrei ca scenariștii să-l salveze, indiferent ce a făcut, figura paternă, înțelegătoare, despre care bănuiești că va avea un sfârșit tragic, și tânăra după care suspină eroul. Pe care, în cazul de față, o suport cu greu (dar recunosc că Iris West s-a schimbat mult într-un sezon).

De ce ar trebui să urmărești The Flash? Cele două genii, Cisco și Caitlin, pe care vrei să le protejezi cu orice preț. Harrison Wells, pentru care închid ochii la prostiile pe care le face Barry Allen. Și Leonard Snart. Întotdeauna, Leonard Snart.

Ah, să nu uit: momente mindfuck (dacă ești ca mine și nu ai citit benzile desenate).

P.S.: Aș vrea ca Barry și Oliver să nu mai aibă constume atât de mulate. 

23. Lucifer (2015 – )

IMDb: 8.3

Episoade: 54

Povestea principală este superficială, previzibilă și plictisitoare, personajele secundare rămân în umbră sau sunt uitate de către scenariști (la tine mă uit, Mazikeen, my queen), dar Lucifer salvează serialul, așa cum a făcut și Patrick Jane cu The Mentalist. Tom Ellis este perfect în rolul îngerului căzut. Este foarte expresiv și profită din plin de rânjetul său de drac, de ochii negri și de trupul lui Adonis, ca să mențină fanele satisfăcute și mulțumite, fără să le ofere, practic, ceva în schimb. Doar este Diavolul, el e singurul care are de câștigat.

Lucifer se află în vacanță. Cântă la pian, mai salvează din când în când un suflet rătăcit, te îndeamnă la păcat și deține un bar impresionant, în care s-a filmat o scenă dulce-amară din Legends of Tomorrow (1×16). Deși fratele său îl sfătuiește să se întoarcă „la subsol” și să conducă Iadul, Lucifer are alte planuri în minte. Îi place să ajute, să fie „bunul samaritean”, mai ales dacă are șansa de a lucra alături de Chloe Decker, singura femeie imună la farmecele sale sau la replicile lui aluzive, deloc subtile. Din păcate pentru el, Chloe este specială și are un mic avantaj asupra lui. În locul său, nu aș încerca să o enervez. Prea des.

Lucifer este enjoyable, însă suferă la multe aspecte. Aștept cu nerăbdare al doilea sezon, mai ales că acum s-a mărit distribuția și vor urma noi conflicte.

24. Boardwalk Empire (2010 – 2014)

IMDb: 8.6

Episoade: 57 (serial finalizat) 

*underrated*

Prohibiție. Gangsteri. Al Capone. Și Steve Buscemi, care și-a câștigat pe merit Globul de Aur, deși merita cel puțin două, pentru transformările spectaculoase prin care trece personajul său, Enoch Nucky Thompson. Escroc, politician și criminal, pe Nucky nu poți să-l placi, nu poți să îi iei apărerea, după toate fărădelegile pe care le comite în cele patru sezoane.

Buscemi este magic. Reușește să îi ofere lui Nucky o parte sensibilă, de care abuzează „prietenii” săi, pentru a oglindi personalitățile opuse ale aceluiași personaj. Nu este villain. Nu este nici erou. Nici măcar anti-erou. Într-un sezon e orbit de dorința de răzbunare și pare lipsit de umanitate. Pe urmă își amintește că are o inimă, că poate să fie milos și că pacea nu este un mit, dar ceva palpabil. Este trădat, umilit și jefuit, iubit și detestat, un personaj pe care nu îl vei putea uita, pentru că este unic, daibolic și are mereu un as în mânecă.

Din păcate, așa cum se întâmplă cu foarte multe seriale extraordinare, Boardwalk Empire nu are un fandom impresionant și o să fie uitat în următorii ani.

25. The Blacklist (2013 – )

IMDb: 8.1

Episoade: 90

Cronică: aici 

*underrated* *serial preferat*

The Blacklist este un serial complex, inteligent și captivant, care se îndepărtează cu eleganță de clișeele clasice cu care ne-am obișnuit, pentru a ne introduce în lumea obscură a unui criminal misterios, talentat, parșiv și carismatic, care manipulează cu o neobișnuită ușurință o echipă secretă a FBI-ului, printr-un truc folosit de Neal în White Collar: cooperez cu forțele de ordine, vă ajut, dar… mie ce-mi iese?

Raymond Reddington, cunoscut de prieteni și dușmani drept Red, este un geniu. Dacă l-aș vedea și auzi în fiecare episod doar pe James Spader, nu m-aș plânge foarte mult, pentru că el salvează serialul și îl ține pe linia de plutire, mai ales în primele episoade, când ești înconjurat de agenți indiferenți și ostili, de care reușești cu greu să te atașezi pe la sfârșitului primului sezon, după ce au fost răpiți, torturați și împușcați, ocazii în care ai primit dovada așteptată: nu sunt roboți și au sentimente.

Îmbrăcat mereu la costum, cu nelipsita pălărie și cu o pereche de ochelari care nu reușește să îi ascundă viclenia din privire, Red decide să se îndepărteze de aliații lui și de relațiile pe care le-a construit în ultimele decenii pentru a încheia o înțelegere prin care este dispus să denunțe traficanți, mercenari, contrabandiști, teroriști și politicieni, cu condiția să nu fie arestat și să se poată bucura în continuare de libertate și de micile plăceri ale vieții. Aproape în fiecare episod, când este nevoit să își înfrunte un dușman, să discute cu un prieten sau să le ofere o lecție importantă agenților care îl însoțesc, Red spune o poveste. Este un narator cu experiență, care își vrăjește audiența, în timp ce își amintește despre țările exotice pe care le-a vizitat, de călătoriile de afaceri palpitante, în care a întâlnit doar personalități importante și celebrități care se ascund de presă, dar care vor să-l cunoască pe el, enigmaticul Red, iar la final îți descrie cu atâta plăcere o delicatesă pe care a mâncat-o în nu știu ce restaurant de pe malul mării, încât o să pui în secunda următoare pauză și vei merge până în bucătărie sperând să găsești ceva asemănător, care nu se află într-o conservă sau are nevoie de 3 ore ca să fie gata. Dar nu vei găsi, așa că te vei mulțumi cu o gustare rece și te vei reîntoarce la serial, supărat pe Red. Care acum o să îți povestească despre un vin vechi de două secole sau de cea mai fină șampanie din Franța. Da… unde e sticla mea de apă Evian?

Un personaj cu mare potențial în serial este Elizabeth Keen, dar Megan Boone nu a fost o alegere inspirată a producătorilor. Este o actriță care nu îmi transmite nicio emoție, un talent rar, pe care îl are și Stephen Amell din Arrow (da, fanii își dau ochii peste cap acum), indiferent de situație. Cred că uită mereu să se spele pe cap, iar aici nu mă refer la momentele în care se află în misiune și trebuie să alerge după suspecți. Nu este un agent strălucit, este un profiler la început de drum, dar Red vrea să colaboreze cu ea. Fiindcă el o cunoaște. Fiindcă el știe ce s-a întâmplat cu familia ei. Fiindcă trecutul e pe cale să devină o parte din viitor.

Nu recomand pauze îndelungate între episoade. Firul narativ principal este legat de fiecare caz în parte, câțiva infractori evadează sau dispar, doar pentru a-și face o apariție neprevăzută mai târziu, moment în care te vei uita cu nedumerire la ei, încercând să îți amintești cine sunt și de ce par Donald și Lizzie atât de îngrijorați când le rostesc numele. Cazurile abordează o gamă largă de teme: criminali în serie, mercenari, hoți de artă, teroriști, dispute poltice, teritoriale sau religioase, epidemii, trafic uman și lista continuă. Față de alte seriale, la The Blacklist cazurile nu sunt previzibile, nu îți amintesc de subiectul unui roman pe care l-ai citit săptămâna trecută sau de o întâmplare din CSI. Sunt originale, palpitante, violente, crude, în funcție de dispoziția scenariștilor, dar nu te vor dezamăgi și îți vor menține interesul ridicat.

26. Criminal Minds (2005 – )

IMDb: 8.2

Episoade: 277

Îmi dau seama că te sperie gândul de a te apuca de un serial de 11 sezoane, cu al 12-lea pe drum, însă după câteva episoade o să te atașezi de echipă și vei reveni la Criminal Minds cu nerăbdare, dacă nu pentru cazuri, care nu sunt întotdeauna strălucite sau interesante, cât pentru dinamica dintre personaje, citatele de la începutul și sfârșitul fiecărui episod și, în mod special, pentru Spencer Reid, acest geniu introvertit, care îl recitește pe Tolstoi, în rusă, într-o călătorie scurtă cu avionul, în timp ce vorbește cu tine și ar accepta să joace și o partidă de șah, la pauza dintre capitole, deși știe că o să pierzi după câteva mutări.

În general, aștept să se strângă 10-15 episoade. Nu există întotdeauna un caz principal pe sezon, iar unii criminali în serie nu reușesc să îți mențină interesul ridicat, dar farmecul serialului este oferit de către personaje și de metodele pe care le folosesc pentru a identifica vinovații.

Garcia ar putea să fie sora lui Felicity din Arrow; este energică, glumește des, regina IT-ului, a hainelor colorate și a machiajului (uneori) în exces. Nu pierde ocazia de a vorbi aluziv cu Derek Morgan, „mușchii” echipei, agentul care iubește viața de pe teren, cu un trecut dramatic. JJ zâmbește rar și este uneori prea serioasă, Rossi e italianul elegant, manierat, pe care l-ai asculta zi și noapte, doar ca să îi auzi glasul, iar Hotchner este șeful rece, dar care ține mult la echipa sa, care nu știe să se bucure, veșnic încruntat și neliniștit când acceptă următorul caz. După ce a trecut prin atâtea, nu-l pot învinovăți.

Echipa se schimbă pe parcursul celor 11 sezoane. Unii actori au părăsit serialul, așa că nu te atașa foarte mult de personaje. O să îți fie mai ușor pe urmă.

27. Bones (2005 – )

IMDb: 7.9

Episoade: 245 (serial finalizat)

Cronică: aici

Într-un moment pe care nu aș putea să-l descriu prin cuvinte, care a ilustrat de cât de multă inteligență este capabilă o persoană care nu știe cum să își complice viața sau să își încarce programul, m-am decis să încep un serial nou, dar nu unul de câteva sezoane sau care abia a început. M-am oprit la cel care îmi făcea cu ochiul de câțiva ani, cu zece sezoane și peste 200 de episoade, pentru că oare cine nu iubește provocările și nopțile nedormite, cafeaua proastă de dimineață și somnul de la cursuri?

Mi-a fost ușor să găsesc o altă victimă, care să-mi împărtășească entuziasmul și să vadă cu mine 8-10 episoade, așa că după ce am pregătit un bufet demn de un maraton și am închis toate mijloacele de comunicare, am dat play și am devenit o fană Bones, dar nu una care să își sacrifice fiecare fereastră de libertate pentru a încărca un episod, ci una care îl recomandă în stânga și în dreapta, folosește replicile din serial când i se ivește ocazia și mingea îi este ridicată la fileu, de parcă astfel ar putea să își ceară scuze pentru ritmul lent în care urmărește serialul, deși s-ar închide în casa două săptămâni ca să-l termine și să râdă din belșug alături de personaje.

Cu mici excepții, chiar dacă nu este un serial în care simți acea nevoie disperată de a vedea cât mai curând ce urmează să se întâmple, iar cazurile sunt rezolvate într-un episod, cu șanse foarte mici ca ele să fie reamintite în viitor sau să aibă un rol special, apar suficienți criminali în serie care să te manipuleze și să te facă să uiți de viața ta socială, pentru că te grăbești să vezi cât mai multe episoade pentru a descoperi un indiciu nou, așteptând momentul în care numele ucigașului urmează să fie pomenit, după ce prezența sa a dispărut o perioadă din mintea protagoniștilor, iar echipa doctorului Temperance Bones Brennan primește o altă șansă de a-l prinde și de a-l pedepsi pentru ororile comise.

Temperance este un personaj feminin care te va face să îți dai ochii peste cap, să zâmbești strâmb, atunci când îți dai seama că nu este perfectă, doar o persoană cu un CV și un trecut impresionant, care poate să realizeze aproape orice își propune, dar care pare să trăiască într-un univers paralel, în care doar munca ei contează, iar lumea din jur își pierde din importanță. Nu se pricepe la muzică sau la filme, se uită în gol, atunci când cineva vorbește despre o persoană faimoasă, o realizare neobișnuită sau un artist revoluționar, are o cultură bogată când vine vorba de clasici, dar e greu să îți dai seama dacă asta se datorează faptului că e singura pasionată de trecut și nu are posibilitatea de a dezvolta acele subiecte cu colegii sau prietenii ei sau dacă preferă să își dedice fiecare moment din viață slujbei, unde este o perfecționistă și fiecare greșeală este criticată la sânge.

Orice vei spune poate să fie folosit împotriva ta. Orice remarcă, orice gest, orice reacție, care aparent este normală, va avea o semnificație diferită pentru ea. Se folosește de studii, statistici și analize, de numere și grafice, pentru a găsi o explicație logică pentru tot ce ar trebui să fie uman și natural, iar în anumite momente ai impresia că este un robot trimis din viitor, care a venit să supravegheze omenirea și nu pare prea încântat de ce a găsit.

Cu timpul, observi că se schimbă. Este rece și dură, de parcă îi e frică să se atașeze de cei care o iubesc și țin la ea, are probleme mari când trebuie să comunice cu un străin, sfârșind prin a-l jigni sau creând o atmosferă apăsătoare și ușor… penibilă, dar acel zid de gheață începe să se topească, o vezi zâmbind mai des, acceptă să riște pentru a căpăta ceea ce are nevoie pentru a prinde un criminal și devine o parte importantă dintr-un grup neobișnuit de prieteni, care par mereu să ezite când e vorba să spună ceea ce simt și gândesc, dar care se dau de gol, față de tine, ca spectator, prin vorbe șoptite când se află singuri sau priviri aruncate pe furiș, la care doar tu ai acces.

28. Fringe (2008 – 2013)

IMDb: 8.5

Episoade: 100 (serial finalizat) 

*serial preferat*

Trei ani au trecut de la ultimul episod, însă Fringe a rămas serialul meu SF preferat. De ce? Pentru că orice este posibil. Imaginează-ți cel mai neobișnuit scenariu, că ai puterea de a distruge sau de a manipula legile fizicii, creează o breșă între două lumi (dar nu ca în The Flash), adaugă personaje cu puteri, instituții secrete, agenți sub acoperire, epidemii, crime ritualice și pierderi de memorie… și vei sintetiza, poate, zece episoade din Fringe. Pentru că orice este posibil.

Fringe este o divizie FBI care se ocupă cu studierea și elucidarea incidentelor supranaturale. În mijlocul haosului se află Olivia Dunham, care nu știe să zâmbească, se teme de singurătate și are probleme de încredere, mai ales dacă principalul ei aliat este Walter Bishop (l-am cunoscut pe John Noble la un Comic Con și voiam să-l răpesc, pentru că este un om minunat și bunicul ăla pe care vrei să-l îmbrățișezi în fiecare zi), un geniu cu pofte și preferințe culinare deosebite și foarte stranii, excentric și cu nerăbdarea unui copil de trei ani, care ar vrea să își deschidă cadourile de Crăciun în august. Echipa este completată de asistenta de laborator a lui Walter (mereu îi uită numele) și de Peter Bishop, fiul rătăcit, care nu are o legătură apropiată cu tatăl său și are propriile secrete de păzit.

Nu recomand pauze dese, cu atât mai puțin lungi, între episoade, respectiv sezoane, pentru că nu este un serial pe care să-l urmărești înainte de culcare sau când ai o oră liberă. E un serial inteligent, de calitate, complex și șocant, care are nevoie de toată atenția ta.

29. LOST (2004 – 2010)

IMDb: 8.4

Episoade: 117 (serial finalizat)

LOST a fost drogul din școala generală. Aveam sezoanele pe DVD-uri, revedeam anumite episoade la câteva zile distanță, mă pierdeam în teorii și supoziții, plângeam ca o fraieră când murea un personaj preferat, îl detestam pe personajul principal, pe liderul naufragiaților, Jack-Care-Le-Știa-Pe-Toate, suspinam după băiatul cel rău, Sawyer, cel care avea mereu sarcasmul la îndemână și le dădea tuturor porecle (cam cum face Cisco în The Flash). Ah, și mă temeam de Fumul Negru (aveam teorii dubioase în ceea ce privește acest element supranatural al serialului).

După trei sezoane intense, cu multe momente mindfuck și întorsături spectaculoase de situație, ceva s-a rupt. Îmi pierdusem interesul. Aveam impresia că scenariștii improvizează pe parcurs, că în loc să ne răspundă la întrebări, adăugau personaje noi și situații abstracte, doar ca să uităm tot ce s-a întâmplat în sezoanele anterioare. Nu-mi amintesc nimic din ultimul sezon, în afară de scena finală, care a fost epic fail, cel puțin pentru mine. Am investit atât de mult în serial, în personaje, pentru ceva atât de… banal și de neconvingător? Fie, opiniile sunt împărțite, ca și la How I Met Your Mother (care nu apare pe listă pentru acel deznodământ stupid și lipsit de logică).

LOST este un serial foarte bun și cam toate episoadele se termină cu un cliffhanger. L-am iubit, l-am detestat, m-a dezamăgit, m-a surprins și aș vrea să îl revăd, cu alți ochi și cu o minte mai limpede, dar nu mă grăbesc. Îmi amintesc prea multe lucruri. Poate când ies la pensie.

30. Mad Men (2007 – 2015)

IMDb: 8.6

Episoade: 92 (serial finalizat)

Cronică: aici

Desfășurat într-o lume a bărbaților, care beau în jur de doi litri de alcool pe zi și fumează trei pachete de țigări până la prânz, unde femeile (la prima vedere) sunt bune doar ca secretare, casnice, mame și să țină așternutul fierbinte, Mad Men poate să fie catalogat cu ușurință drept unul dintre cele mai bune seriale dramă care au fost realizate în ultimul deceniu, cu un număr impresionat de nominalizări (207) și premii câștigate (74, dintre care 4 Globuri de Aur și 7 premii Emmy).

Însă atmosfera anilor ’60, lipsa crimelor, a violenței, a supranaturalului și a unui ritm alert al acțiunii, aroganța personajelor și neimportanța pe care o au prietenia, încrederea și dragostea (aproape inexistentă, a nu se confunda cu sexul, obsesia sau aventurile de birou, din care avem din plin), nu au reușit să atragă un număr impresionant de fani, însă asta nu i-a împiedicat (ce bine!) pe producători să continue filmările și să creeze un serial inteligent, complex, unde cuvintele sunt o armă letală și cel mai important simbol al puterii.

Don Draper este director de creație și partener junior la Agenția de Advertising Sterling Cooper, personajul care influențează sau declanșează toate evenimentele din Mad Men, un bărbat care are un sertar plin de secrete (și la propriu și la figurat), cu un trecut care ridică multe semne de întrebare în primul sezon, dar este un tată care afirmă că își iubește copiii (deși nu are niciodată timp sau chef de ei) și un soț care vrea să dețină recordul la capitolul infidelitate și își înșală soția, pe Betty Francis, de fiecare dată când are o oră liberă la serviciu (însă nu uită să facă sex și cu ea și să îi spună că o iubește).

Când ușile de la Sterling Cooper se deschid, lumea exterioară încetează să mai existe (în afara momentelor când Nixon pierde alegerile, Neil Armstrong pășește pe Lună sau JFK este asasinat, momente în care vei simți fiori pe șira spinării), iar alianțele, trădările, flirtul și secretele creează un mediu creativ, provocator și periculos, pentru cei cu inima ușoară, unde ajutorul este considerat o slăbiciune și tinerele frumoase se transformă în pradă sigură pentru cei care se află la conducere și vor să uite de neveste și logodnice.

Peggy Olson și Joan Harris sunt un simbol al femeilor puternice și inteligente, care reușesc să se descurce și să se situeze cel puțin la un nivel de egalitate cu bărbații, însă pe cât sunt de asemănătoare în ceea ce privește hotărârea și ambiția de care dau dovadă pentru a-și atinge idealurile, pe atât sunt de diferite ca înfățișare și comportament, iar asta le împiedică să devină prietene sau să aibă încredere una în cealaltă. Dacă Peggy este scundă și un dușman al truselor de machiaj, rățușca urâtă, pe care toți o vânează doar pentru amuzament, speriată de bombe și nesigură pe ea, cu un stil vestimentar potrivit pentru o măicuță (transformarea ei este spectaculoasă de-a lungul celor 7 sezoane), Joan este șefa secretarelor și managerul biroului, o roșcată înaltă, frumoasă, cu forme voluptoase și rochii care i se mulează pe șolduri, încrezătoare și fermecătoare, care știe să își folosească avantajele pentru a manipula și a seduce.

Mad Men pune în evidență și dezvoltă strategiile de comunicare, de copywriting și de advertising utilizate în anii ’60, creează o punte de legătură între cele două vieți, total opuse, trăite de fiecare personaj în parte (după cum am spus mai sus, când pășești în agenție, lumea exterioară nu mai există), dar în ciuda personalităților complexe și neobișnuite, a talentului și a ușurinței cu care actorii își intră în roluri, își gestionează și își aduc personajele la limita dintre bine și rău, nu am reușit să găsesc un personaj care să îmi placă sau de care să mă atașez (în ciuda numeroaselor personaje secundare care apar pe parcurs), fiindcă, la final, toți își văd doar de propriile interese, înșală, manipulează, trădează și calcă pe oricine în picioare pentru a obține ceea ce își doresc.

31. Downton Abbey (2010 – 2015)

IMDb: 8.7

Episoade: 52 (serial finalizat) 

*serial preferat*

Cronică: aici

Cu puțin timp înainte de izbucnirea primului război mondial, dramasuspansulsuferința și intriga fac o alianță periculoasă împotriva unei familii de aristocrați englezi și a servitorilor care locuiesc în acest conac superb de țară, din Yorkshire, unde legăturile de sânge sunt mai puternice și mai valoroase ca orice sumă de bani, iar societatea poate distruge reputația unei tinere printr-un simplu zvon, fără să îi ofere posibilitatea de a-și apăra onoarea sau înlătura rușinea pe care a adus-o familiei.

Downton Abbey urmărește viața membrilor familiei Crawley, în mod special aventurile, poveștile de dragoste și deciziile pe care le iau cele trei fiice ale lordului și contesei de Grantham, fără să ignore sau să pună în umbră dramele servitorilor, care își slujesc cu încredere stăpânii, dar au propriile secrete de ascuns, neînțelegeri de rezolvat și invidii de controlat.

Mary este sora cea mare, rece și distantă cu toate persoanele pe care le întâlnește (nici cu familia ei nu are relații mai călduroase), matură și cu o răspundere mare pe umeri, de o politețe exagerată și cu un set de maniere care te fac să te simți ca un țăran care nu știe să deosebească furculița de lingură, însă zâmbetul îi devine prieten și confident când la conac apar Kemal Pamuk (Theo James – Four, care a vrăjit aproape toate fetele care au văzut Divergent) și fermecătorul avocat Matthew Crawley , care este moștenitorul de drept de la Downton Abbey (sau nu?). Apariția lui creează probleme, rivalități și în ciuda încercărilor lui Mary de a rămâne indiferentă (sunt veri de gradul III, dar cine ține socoteala?), sentimentele care se nasc între ea și Matthew devin din ce în ce mai puternice și sunt doar prima umbră care se așterne peste conac.

Edith nu este frumoasă și curtată de toți tinerii de viță nobilă ca Mary. Ea este fiica inteligentă, care petrece foarte mult timp printre cărți, vrea să învețe să conducă, să se îndrăgostească și să aibă o familie a ei. Poate cel mai chinuit personaj (e greu de ales, cu atâta dramă și durere într-un singur serial), Edith este o tânără ale cărei vise sunt spulberate sezon de sezon și a cărei suferință te impresionează până la lacrimi, în ciuda necazurilor pe care i le provoacă surorii ei mai mari și a relației de dragoste-ură dintre cele două.

Este imposibil să nu te atașezi de sora cea mică, de Sybil, rebela familiei, fata cea energică, imprevizbilă și sufletistă, care își surprinde familia prin stilul vestimentar, hotărârea de a deveni asistentă medicală pe timpul războiului sau prin iubirea interzisă și pasională care se înfiripă între ea și Tom Branson.

Distribuția este completată de Maggie Smith, bunica încăpățânată, cu o replică mereu pregătită, care își protejează, înțelege și ajută nepoatele și este mai dispusă la schimbare, față de părinții fetelor, care deși le iubesc cu toată puterea lor, încearcă să le controleze viețile.

Downton Abbey este serialul care m-a distrus emoțional (să NU te atașezi de personaje, dacă ai văzut Game of Thrones sau The Walking Dead știi la ce mă refer), care m-a făcut să plâng și două ore fără oprire, însă, deși au existat momente când am spus AJUNGE!, curiozitatea, legătura puternică și sinceră dintre membrii familiei Crawley și servitori, dragostea, speranța și încrederea că va exista și un moment în care fericirea va învinge drama și suferința, m-au îndemnat să urmăresc în continuare, cu teamă și plăcere, pentru că Downton Abbey este o capodoperă.

32. Rome (2005 – 2007)

IMDb: 8.9 

Episoade: 22 (serial anulat)

*serial preferat*

După Game of Thrones, este cel mai bun serial produs de HBO. Dar, cum serialele mele preferate sunt anulate, Rome a rezistat doar două sezoane magnifice, după ce primul mi-a oferit câteva coșmaruri, timp în care personajele se întreceau în fapte abjecte și degradante, pentru a marca o perioadă decadentă și păcătoasă, în care dominau orgiile, răzbunarea, trădările și războiul.

Nu am avut personaje preferate, pentru că nu puteam să le iert. Sunt egoiste, orgolioase, violente și crude. Rome îți lasă un gust amar, o amintire neplăcută, de care nu poți scăpa. Este un serial de calitate, care reușește să te șocheze fără prea mare dificultate, însă nu simți nevoia de a-l revedea, de teamă să nu îți schimbi părerea inițială.

Am tot sperat că o să fie reluat, dar speranța a murit prima, de data aceasta.

33. Suits (2011 – )

IMDb: 8.7

Episoade: 95

Îmi amintesc cât de entuziasmată am fost după primele episoade din Suits. Aveam un coleg în facultate care vorbea toată ziua de Mike și de Harvey, de cât „de mișto e Donna”, dar promovarea asta ușor agresivă m-a făcut să îl ignor, până ce am rămas fără idei și i-am dat o șansă.

Cred că sunt singura persoană din Univers care nu-l place pe Harvey Specter. Să mă corectez. Care nu-l mai place. În primele sezoane eram intrigată de el, de încrederea pe care o are în abilitățile sale, de farmecul cu care își câștiga clienții, doar că aceste calități au pălit în timp. Folosește aceeași tehnică: face pe inabordabilul, își închide nasturii cu importanță, după ce se ridică de pe scaun, ca să își potrivească mai bine costumul, apoi îi spune clientului, pe un ton dramatic și cu multă importanță, că astea sunt condițiile sale și că dacă nu îi convin, să își caute alt avocat. În 5 sezoane, nu îmi amintesc de prea multe idei memorabile venite din partea lui Harvey. Asta pentru că toată munca este făcută de Donna, Mike, Rachel, chiar și de Louis, când nu sunt dușmani. Harvey e la cine și vorbește mult, promite și trage de timp. Și cam atât (mărturisesc că nu am văzut 5B, dacă s-a schimbat ceva, îmi cer scuze).

Sezonul 3 a fost greu de urmărit. Cum nu cunosc legislația lor, iar scenariștii uită să ne ofere explicații, am devenit curca aia aiurită care se uită la lemne și nu știe cum să reacționeze. În The Good Wife primeam explicații, până și codul legii. În Suits, se vede că accentul se pune doar pe personaje, mai puțin pe cazuri, care sunt un haos pentru ei, dar pentru mine.

Am vrut să renunț după primele episoade din al 4-lea sezon, dar Donna și Louis, DONNA și Louis. Cum să trăiesc fără ei? Fără Donna Cea-Care-Știe-Tot și îți trântește replica amabilă, cu un zâmbet înghețat pe buze, sau fără Louis Cel-Nesuferit-Și-Mare-Iubitor-De-Pisici, căruia îi iert toate greșelile pentru că… eh, pentru că e Louis. Și face băi în nămol.

Aproape toate serialele pe care le-am urmărit au avut perioade în care simți că lipsește ceva, doar că la Suits a fost vorba de un sezon întreg. 4B și 5A mi-au amintit de ce eram depedentă de serial și acum aștept să se apropie 13 iulie, ca să văd 5B și în ce probleme mai sunt implicați Mike și Harvey.

 Pentru că Patrick J. Adams, actorul care îl interpretează pe Mike, a apărut în Legends of Tomorrow, cred că ar putea apela la un anumit personaj pentru ajutor. Zic și eu.

P.S.: Personajele fură replici din alte seriale și filme.

34. White Collar (2009 – 2014)

IMDb: 8.3

Episoade: 81 (serial finalizat) 

*serial preferat*

Un escroc talentat, care iubește arta și practică hoția în timpul liber, Neal Caffrey este principalul motiv pentru care White Collar a devenit atât de popular, doar vorbim de Matt Bomer, de zâmbetul ăla înșelător, de copil naiv, pe lângă nelipsita pălărie și costumele care l-ar face până și pe Harvey Specter să fie gelos, pentru că lui nu îi vin atât de bine.

White Collar se axează pe alianța dintre Neal Caffrey, acum în spatele gratiilor, și o echipă FBI condusă de Peter Burke, care îl eliberează din închisoare și îi acceptă ajutorul, doar dacă poartă o brățară de localizare și își uită vechea viață. Ușor de spus, greu de făcut.

Neal e un trădător. Ca și colaborator, el ajută echipa lui Peter să prindă alți escroci, asemenea lui, iar dacă mai rezolvă și o omucidere sau un caz de dispariție în timpul liber, își consolidează imaginea de aliat, încercând să îi facă pe ceilalți să uite că au fost de părți opuse ale legii.

Trecutul lui Neal este învăluit în mister. O dragoste pierdută, un mentor, o comoară și un jaf care ar putea să îl facă un om foarte bogat. Devotamentul și prietenia care se leagă între el și Peter îl împiedică să acționeze, dar dacă FBI-ul nu îl va elibera și o să rămână un prizonier toată viața, forțat să poarte zi și noapte brățara?

White Collar e relaxant și dinamic; o să îți placă jafurile și trucurile lui Neal, o să îi adori pe Mozzie și pe Elizabeth, prietenul lui Neal, respectiv soția lui Peter, o să simți o schimbare pe la sfârșitul sezonului 3, când totul nu mai este atât de vesel și de incitant, apoi o să te lași copleșit de melancolie, pentru că ultimul episod îți promite o continuare, un sequel… care nu mai apare.

35. The Good Wife (2009 – 2016)

IMDb: 8.3

Episoade: 156 (serial finalizat) 

*serial preferat*

Alicia Florrick este o femeie inteligentă și fermecătoare, o mamă model și o soție devotată, care este nevoită să înfrunte singură un scandal sexual care îl are drept personaj principal pe procurorul-șef al districtului, nimeni altul decât soțul ei, Peter: un bărbat lipsit de charismă, care nu este nici pe departe un tată model, cu probleme mari la capitolul fidelitate.

După 13 ani, Alicia renunță la statutul de „casnică”, se mută cu cei doi copii, Zack și Grace într-un apartament relativ mic (în raport cu casa pe care a trebuit să o vândă) și este angajată la firma de avocațiStern & Lockhart & Gardner.

Will Gardner este unul dintre parteneri, un avocat descurcăreț și isteț, căruia îi fug ochii cu ușurință de la o fustă la alta, însă privirile cele mai intense le are rezervate Aliciei (*cough*), fosta lui colegă de la Colegiul din Georgetown (aham, au un trecut împreună, urmează și prezentul?).

Diana Lockhart este partenera rece și circumspectă, care o privește cu neîncredere pe Alicia, până când ajunge să o cunoască mai bine și să o aprecieze drept o avocată talentată și importantă pentru firmă. Însă simpatia ei este îndreptată către Cary Agos, care se află într-o competiție strânsă cu Alicia, pentru un loc în firmă. Doar unul va rămâne, la sfârșitul primului sezon.

Apoi, mai este Kalinda Sharma. Cum am putut să uit de ea? Kalinda este personajul de la care nu știi la ce să te aștepți. Investigatoare la Stern & Lockhart & Gardner, ea minte, fură, urmărește suspecți, sparge (din când în când) o fereastră sau un geam de la mașină, pentu a obține informațiile de care Will,DianeAlicia și Cary au nevoie pentru a-și ajuta clienții să câștige.

The Good Wife are toate ingredientele necesare pentru a crea dependență. Problema constă în menținerea ei. Prin sezonul 5, obosești. Te saturi de schimbările din cadrul firmei, de competiția absurdă dintre personaje, care fac patru-cinci alianțe pe sezon, mai înființează o firmă, mai revin la cea veche, apoi își caută alți parteneri. Instabilitatea te enervează. O dată, de două ori, dar cum se face că mai au clienți, după toate scenele la care au fost martori?

Deși ultimele două sezoane au fost dezamăgitoare, iar simpla apariție a lui Peter avea darul de a mă face să închid laptopul și să uit de serial (cum se întâmpla și când mă uitam la Sex and the City), The Good Wife rămâne la categoria preferate, pentru primele 4 sezoane, cărora nu am ce să le reproșez.

36. Devious Maids (2013 – )

IMDb: 7.9

Episoade: 49 (serial anulat)

Cronică: aici

*underrated*

Cuvântul „telenovelă” este primul care îți vine în minte după ce ai aruncat o privire pe furiș posterului sau după ce ai decis să te uiți la trailer, doar ca să vezi cât de frumoase și aranjate sunt menajerele din Beverly Hills, care pot cerui podeaua chiar dacă au tocuri de 15 cm, care știu să gătească (sau cel puțin încearcă), fără să aprindă focul sau să taie mâncarea, pe lângă talentul de a avea un machiaj impecabil și părul perfect coafat, deși au muncit (sau se presupune că au muncit) toată ziua, în căldură, fără o clipă de odihnă.

Devious Maids nu este o capodoperă. Nu e nici măcar aproape. Dar dacă vrei să urmărești un serial amuzant, iar cele de comedie nu reușesc să te facă să zâmbești, de ce să nu mergi până în Beverly Hills, unde cei bogați sunt jefuiți, menajerele sunt ucise, adulterul este un „trend”, iar secretele se înmulțesc în fiecare zi?

Petreceri la piscină, rochii elegante, bijuterii care înlătură un 0 din suma pe care o ai la banca din Elveția, de care știe doar amanta, menajere care ar putea să apară pe coperta oricărei reviste de modă și care se îmbracă mai bine ca „șefa aia afurisită, care își numără ridurile în fiecare dimineață”, ipocrizie în cantități industriale, povești de dragoste care te lasă rece și bărbați sexy, care merg de patru ori pe zi la sală (de șase ori, dacă este weekend).

Nu este un serial complex sau o provocare pentru minte. Dar Devious Maids este amuzant, imprevizibil și intrigant, iar unele scene sunt deosebite, pentru că simți nevoia de a le revedea iar și iar, iar de fiecare dată vei râde, pentru că… nu ai de ales. Doar e o parodie, nu?

37. Agents of S.H.I.E.L.D. (2013 – )

IMDb: 7.5

Episoade: 89

*serial preferat* *underrated*

L-am recomandat unor prieteni: toți au renunțat la el. „Cum de îți place?”. „De ce te uiți?”. Înainte să arunci cu roșii, ouă sau ce alte alimente mai ai prin frigider, ai puțină încredere în Marvel și în producători. AOS nu începe strălucit, nici pe departe. E ca un serial CW: scenariștii nu sunt siguri de direcția pe care trebuie să o urmeze, actorii își intră greu în rol sau joacă superficial, acțiunea este peste tot și nu ai idee care este scopul serialului, atât timp cât personajele nu apar în filmele Marvel, iar Răzbunătorii nu plănuiesc să facă o vizită, prea curând.

Apoi vine episodul care îți schimbă perspectiva. Episodul care strică armonia și caracterul amuzant și distractiv al serialului, care ridică ștacheta și te deprimă, pentru că refuzi să crezi ce s-a întâmplat și speri că este o diversiune, o capcană sau un plan ascuns; practic, ești dispus să asculți orice idee, oricât de neverosimilă este, în loc să accepți adevărul. Din păcate, până la episodul cu pricina, mulți renunță. Înțeleg asta. De ce să investești într-un serial care devine bun după X episoade? (aici e momentul în care mă uit urât la prietenii care îmi recomandă Breaking Bad, pentru că devine interesant „după ce trec de primele trei sezoane”).

Sezonul 2 din AOS a fost incredibil. Mă uitam la promo-uri, căutam poze promoționale, citeam declarațiile actorilor, teoriile de pe tumblr, voiam să știu tot și să fiu pregătită pentru altă surpriză de proporții (ugh, acel season finale). Sezonul 3 a început diferit față de ce mă așteptam. Scăzuse puțin interesul, dar 3B-ul mi-a depășit așteptările, cu toate că refuz să accept că ultimul episod a avut loc. Pentru mine, nu există.

Dacă ai renunțat la AOS, mai dă-i o șansă. Nu îți forma opinia finală după 1A.

P.S.: Fitz și Simmons sunt Caitlin și Cisco din The Flash.

38. Game of Thrones (2010 – )

IMDb: 9.5

Episoade: 60 

Cronică: aici

Game of Thrones nu este un serial de umplutură, la care te uiți când ești plictisit, cu ochii în telefon pentru a vedea ce filmulețe cu pisici au mai fost uploadate pe youtube sau câte selfi-uri s-au postat pe Facebook în ultimele zece minute. Din momentul în care ai dat play și intro-ul se face auzit, iar melodia ți se strecoară sub piele, nu îți mai pasă de nimeni și de nimic. Te separi de realitate și te transformi într-o fantomă, un simplu spectator care nu are nicio influență și nu poate să participe la acțiune, dar care simte și trăiește cu intensitate fiecare cuvânt, fiecare replică și fiecare scenă, mult prea captivat pentru a conștientiza adevărul pe care îl respinge cu îndârjire când trebuie să-l înfrunte: nu mai există cale de scăpare.

Povestea… nu poate să fie descrisă. Este mult prea complexă, există prea multe planuri narative pentru a face o descriere sumară fiecărui tărâm sau personaj care are un rol în acțiune. Indiferent de chip și de scopul care îi face să acționeze, toți sunt importanți, de la soldatul care se sacrifică pe câmpul de luptă și poartă cu mândrie steagul cu simbolul regelui său, de la servitorul care aduce mâncarea și zâmbește cu supunere, așteptând un moment prielnic pentru a trăda, până la curvele care se trezesc singure în pat, femei, bărbați și copii care sunt priviți cu dispreț sau dorință, care sunt văzuți drept obiecte care oferă plăcere, nu ființe care aud, văd și știu toate secretele și planurile care încep să fie conturate în preajma lor.

39. Grey’s Anatomy (2005 – )

IMDb: 7.7

Episoade: 293

Cronică: aici

*serial preferat*

Mă uitam la Grey’s Anatomy la televizor, prin școala generală. Da, au existat momente, înainte de epoca glaciară, când urmăream seriale la televizor, nu aveam laptop și foloseam internetul doar pentru a schimba câteva cuvinte cu vecinul drăguț de la colțul străzii. La început, am fost sceptică. Nu înțelegeam glumele, termenii medicali mă făceau să râd, personajele erau obsedate de sex, nu conta unde și cu cine, dar când intrau în sala de operație eram vrăjită de profesionalismul de care dădeau dovadă. Priveam un dans al preciziei și al pasiunii, unde fiecare gest putea să facă diferența dintre viață și moarte, iar medicii încă aveau puterea să facă glume deocheate sau să vorbească despre ce piept mișto are noua stagiară, care scapă tava cu ustensile când cineva ridică tonul la ea. Ah, uite, are și fund mișto!

Nu este o telenovelă fără sfârșit. Nu este o poveste doar despre medici, stagiari și asistente. Grey’s Anatomy este o lecție despre viață, dragoste, prietenie și încredere, despre minciuni, infidelitate și traume, un serial care reușește să te facă să râzi în primele minute, când personajele tale preferate își beau cafeaua de dimineață și se bat pe cazurile mai ciudate, sperând să învețe mai mult și să obțină „puncte” în fața șefilor, ca în scena următoare să ai ochii cârpiți de lacrimi, prilej cu care vei inventa câteva înjurături noi pentru producătoare, care are un simț macabru al umorului, după ce a participat la cursul gratuit al autorului George R.R.Martin: „Cum să îi faci pe fani să te urască”.

La început, au fost cinci. Cinci stagiari tineri și ambițioși, care voiau să ajungă celebri și respectați, care visau la ziua în care nu vor mai tremura în fața superiorilor și care abia așteptau să audă titlulatura de „doctor” atunci când pacienții îi întâmpinau înainte de operație. Nu sunt prieteni, sunt colegi și rivali. Nu își împărtășesc secretele, nu își povestesc trecutul la un shot de tequila la barul din colț, un monument istoric pentru serial, pentru că este singurul loc pe care personajele îl frecventează. Doar e aproape de spital. Dar nicio ființă umană nu poate să trăiască în singurătate, la nesfârșit. Prieteniile se leagă, chiar dacă mai greu la început, poveștile de dragoste înfloresc în fiecare primăvară, dar la toamnă se ofilesc, încrederea este călcată în picioare, dar din motive nebănuite, iar ura nu își face prea des apariția, pentru că mereu trebuie să înveți, să te speli, să alergi după doctori și să tai.

Alex Karev este personajul meu preferat din serial, cu toate că în primul sezon nu puteam să-l suport. Era băiatul rău de cartier, arogant și nerecunoscător, care credea că le convinge pe colegele lui să-l ajute sau să-l sprijine dacă le zâmbește de câteva ori și le spune ce încântător arată, după ce au fost în tura de noapte și nu au dormit timp de două zile. Voia să se culce cu Izzie Stevens, stagiara înaltă, blondă și frumoasă. Voia să doarmă 10 ore pe noapte și să fie primit cu covorul roșu la intrare. În ochii mei, era un prost și un incompetent, care a copiat la examenele din colegiu și a ajuns cu noroc într-un spital de renume, sub îndrumarea celor mai buni specialiști. În timp, mi-am schimbat părerea. În timp, Alex s-a schimbat. Să nu credeți că a ajuns un cavaler, care nu înjură și se abține de la comentarii sarcastice, care nu bea decât cu ocazia sărbătorilor și ține mereu ușa deschisă pentru doamne. Dar are o evoluție impresionantă, iar acest aspect este conturat prin prisma relațiilor pe care le formează cu colegii săi. Acum, este o persoană de nerecunoscut. Este fratele pe care Meredith niciodată nu l-a avut: care își face griji pentru ea, care îi oferă umărul atunci când simte nevoie să plângă, care o îmbrățișează și în sala de operație, dacă asta o face să se simtă mai bine, dar care nu ezită să o înfrunte când greșește sau când e pe cale să ia o decizie proastă (bine, bine, I SHIP THEM HARD). E doctorul care se luptă cu îndârjire pentru fiecare caz care pare fără scăpare, care se transformă într-un tată pentru fiecare puști pe care îl tratează și pe care trebuie să-l opereze, e bărbatul care ar face orice pentru femeia pe care o iubește, care e dispus la orice sacrificiu, ca ea să fie în siguranță și fericită.

Au existat câteva momente în care nu am vrut să mai urmăresc Grey’s Anatomy. Înțelegeam de ce era comparat cu o telenovelă, eram nemulțumită de evoluția unor personaje, simțeam că toată acțiunea stă pe loc și așteptam să apară știrea care anunța că a fost anulat sau că sezonul viitor o să fie ultimul. Asta nu s-a întâmplat. Mă bucur că nu am renunțat la el și că am trecut peste acele perioade statice.

40. How To Get Away With Murder (2014 – )

IMDb: 8.3

Episoade: 46

Cronică: aici

How To Get Away With Murder este un serial cu mult potențial, unde stăm confortabili și neștiutori în trecut, doar pentru a face o călătorie rapidă în prezent, prin intermediul unor flashback-uri care îți vor deranja puțin ochii, dar care ne vor ajuta să descoperim de ce patru studenți isteți și ambițioși cară după ei un cadavru, într-o noapte friguroasă, în loc să fie alături de colegii lor la focul de tabără, să bea și să danseze.

Annalise Keating este profesoara de fizică sau de chimie din liceu: autoritară, rece, pretențioasă, cu discursul pregătit de când pășește în sală și îi observă din prima clipă pe cei slabi de înger. Cursul de drept penal este o pedeapsă pentru student, dacă ne luăm după modul în care își face intrarea:„I don’t know what terrible things you’ve done in your life up to this point, but clearly your karma’s out of balance to get assigned to my class.”

Doamna Keating este un avocat strălucit, nu știe semnificația verbului „a pierde”, manipulează cu ușurință martori și clienți, așa că nu pot să nu mă întreb de ce vrea să fie și profesoară, când are bani și o situație materială bună și studenți de la orice facultate ar bate zi și noapte la ușa ei, doar pentru a primi o șansă ca să arate ceea ce pot.

După o mică provocare, în care zeci de studenți sunt nevoiți să găsească o teorie sau un motiv de crimă pentru cazul la care lucrează în prezent Annalise (atenție: ideea nu trebuie să se repete, așa că dacă ești ultimul, ai cam încurcat-o), aflăm care sunt cei 5 norocoși (deși trailer-ul pentru serial îți oferise deja răspunsul).

Încrezători, ambițioși, obsedați de ideea de a demonstra că sunt cei mai buni și pot să obțină orice informație de care are nevoie Annalise, studenții nu vor încerca să formeze alianțe (în niciun caz prietenii), dar vor căuta orice modalitate de a-și pune într-o lumină proastă competiția, să îi îndrume pe ceilalți în direcția greșită, să fure sau să mintă, ca ei să capete o bilă albă la Keating și să se apropie la un singur pas de câștigarea trofeului, pentru a arăta că munca lor a fost decisivă în rezolvarea cazului în curs.

În fiecare episod, cazul dezbătut lasă în umbră povestea principală și vedem cum se formează legăturile și relațiile dintre studenți și „îndrumătorii” lor, unde sunt cele mai puternice antipatii și ce secrete au toți de păzit și de ascuns. Ai ocazia să descoperi indicii și să îți formezi propriile teorii în legătură cu crima pe care a comis-o clubul celor patru (deși poate sunt toți nevinovați, cine știe?), să-i urmărești cum încearcă să își acopere urmele. Atunci când sunt lăsați singuri, ceva din comportamentul lor le dă de gol adevăratele intenții sau planul pe care îl au în minte și refuză să-l împărtășească. Mint, trișează, încearcă să fugă, iau decizii neașteptate, însă cum majoritatea acțiunii se petrece în trecut, trebuie să ai răbdare și să aștepți pentru a primi răspunsuri și o nouă piesă din puzzle.

Rămâne de văzut dacă au fost atenți și reușesc să păcălească legea.

41. Modern Family (2009 – )

IMDb: 8.5

Episoade: 192

Trei familii, cu bune și cu rele, din interacțiunile cărora nu lipsesc certurile, momentele lacrimogene, replicile acide ale mamelor, prieteniile și toate situațiile penibile sau (oarecum) neașteptate, la care am avut sau mai avem și noi acces, când ne întoarcem acasă sau participăm la reuniuni de familie.

Mi-ar lua prea mult să vorbesc despre fiecare în parte, așa că am să mă opresc la familia mea favorită, la Jay, Gloria și Manny.

Ed O’Neill încă păstrează ceva din personalitatea lui Ted Bundy din Married with Children. Având întotdeauna ceva de comentat, Jay este o persoană comodă, care își găsește fericirea acasă, cu o bere, în fața televizorului, care nu simte nevoia să socializeze și să își facă prieteni, pentru că are tot ce are nevoie: copiii s-au căsătorit și au propriile familii, îi vede des, aproape zilnic, are o soție superbă, care nu s-a căsătorit cu contul lui din bancă, mult prea vrăjită de caracterul lui încântător, iar fiul său vitreg este… diferit.

Gloria este o explozie de culori, columbianca pasională, care ridică tonul din orice motiv, care știe să se descurce în orice situație și să iasă în avantaj, care ar putea să te tortureze sau îți facă viața imposibilă dacă te iei de familia ei. Este o mamă puțin posesivă, însă e fermecătoare și îți e greu să stai supărat pe ea. Și are un accent delicios.

Ziceam că Manny e diferit. Păăăăăăi… el nu e băiatul șmecher, căpitanul echipei de fotbal sau elevul misterios, după care suspină toate fetele. El iubește cărțile și arta, are pasiuni neobișnuite, după părerea părinților săi, care încearcă să nu-i rănească sentimentele și să-l încurajeze. Lui Manny nu îi este rușine de hobby-urile sale, dar e conștient de felul în care este privit. E politicos, atent și simpatic, însă nu prea are noroc la capitolul iubire.

42. Hannibal (2013 – 2015)

IMDb: 8.6

Episoade: 39 (serial anulat)

*serial preferat*

Încă sufăr că a fost anulat.

După ce am văzut filmele (Hannibal RisingRed DragonSilence of the Lambs și Hannibal) și am citit cărțile scrise de Thomas Harris, am tot ezitat să mă uit la serial. Îmi era foarte greu să accept că altcineva avea să îl joace pe Dr. Lecter, după ce Anthony Hopkins m-a speriat, m-a înfricoșat și spre marea mea surprindere, m-a fascinat, deși eram conștientă că este un geniu criminal, cu preferințe „speciale” la mâncare.

Mads Mikkelsen este Dr. Hannibal Lecter, un psihiatru care folosește metode neobișnuite și mai puțin ortodoxe pe pacienții săi. Elegant, îmbrăcat mereu impecabil (chiar și atunci când gătește), este un bucătar talentat (ai impresia că te uiți la Master Chef, dar probabil că ar găti până și jurații) și… un criminal în serie.

Pe Hugh Dancy l-am văzut în King Arthur și Confessions of a Shopaholic. Mi s-a părut o alegere ciudată pentru Will Graham, însă cum producătorii au schimbat personajul și au adăugat puțin supranatural, după primul episod mi s-a părut că este cel mai potrivit pentru a-l interpreta pe acest specialist în efectuarea profilurilor criminale, cu o personalitate mult mai complexă decât lasă să se vadă la prima vedere. Will are „harul” de a intra în mintea criminalilor. El devine ucigașul, încearcă să înțeleagă motivele și dorințele care îl îndeamnă să comită crime și reușește să descopere indiciile pe care echipa condusă de agentul Jack Crawford, șeful departamentului de Științe Comportamentale de la FBI, nu reușește să le observe.

Jos pălăria pentru acest duo dubios, pentru care fiecare scenă este ca o piesă de teatru, exersată până a atins un nivel apropiat de perfecțiune, de un umor macabru, care sfidează legile bunelor maniere, cu un dialog alert și plin de înțelesuri, de parcă Will și Hannibal sunt doi samurai din cărțile lui James Clavell, unde în spatele fiecărui gest se ascunde un mesaj și fiecare cuvânt poate face diferența dintre viață și moarte.

Hannibal este o piesă de artă, reușește să îți transmită atât de multe emoții contradictorii, să te fascineze, să te șocheze și să îți forțeze mintea să lucreze, să gândească și să accepte chiar și cele mai periculoase teorii sau temeri, ascunse în subconștientul tău, încât chiar dacă ai un stomac sensibil, ochii tăi vor reuși să rămână deschiși pe durata scenelor de crimă, care par o serie de tablouri de groază, imagini izvorâte din cele mai cumplite coșmaruri. Simpla constatare că le-ai privit, l-a făcut pe artist să fie mulțumit de munca sa. Și din păcate, nu se va opri. Prea curând.

43. Continuum (2012 – 2015)

IMDb: 7.7

Episoade: 42 (serial finalizat)

Kiera Cameron este un Protector, care în 2077 participă la un proces în care 8 teroriști (Liber8) sunt condamnați la moarte, în urma unor atentate în care au murit mii de oameni. În momentul execuției, liderul lor utilizează o armă secretă, iar Kiera și Liber8 sunt trimiși în trecut, în anul 2012. Teroriștii, conduși deEdouard Kagame, vor să distrugă corporațiile care conduc societatea în 2077. Deși la început par un grup de mercenari care își doresc doar ca balanța puterii să încline în favoarea lor, cu fiecare episod trecut, deși nu vei fi de acord cu deciziile pe care le iau, începi să înțelegi motivul pentru care corporațiile trebuie să fie înlăturate de la conducere.

Kiera vrea să se întoarcă în timpul ei, să-și revadă familia. Este singură și speriată, dar găsește un sprijin înAlec Sadler, un geniu de 16 ani, care reușește să comunice cu ea la doar câteva minute după ce a ajuns în 2012, prin intermediul unei tehnologii care nu a fost încă inventată. Ajutată de Alec, Kiera învață să se descurce într-o lume străină și ostilă și devine partenera lui Carlos Fonnegra, un detectiv care face parte din Unitatea Specială de Investigații din Vancouver. Deși la început o privește cu suspiciune și își dă seama că ea îi cunoaște foarte bine pe cei din Liber8, Carlos ajunge să o respecte și să aibă încredere în instinctele ei.

Kiera Cameron este acel personaj care lipsește în foarte multe seriale. Este o femeie inteligentă, carismatică, care nu are nevoie de ajutor pentru a obține ceea ce își dorește și este dispusă să facă orice sacrificiu pentru a-și revedea familia.

Cu fiecare episod trecut, mai facem o călătorie în 2077 și aflăm cum membrii Liber8 au fost prinși de Kiera, care este legătura dintre ea și Alec, de ce este el atât de special și cum deciziile și descoperirile lui influențează viitorul. Viitorul ei. Nu știu dacă explic (bine) cât de MULT îmi place serialul. Legăturile dintre trecut și viitor, simpatia pe care o am pentru Alec, care devine „cheia” salvării sau distrugerii viitorului, secretele personajelor (neașteptate, în unele cazuri) și acest Julian Randol (Murphy din The 100), fratele nesuferit al lui Alec, care se regăsește în Liber8…

Deși o admir și îmi place de Kiera, personajul meu preferat este Kellog. Ați citit bine, nu este o greșeală. Personajul meu preferat este un terorist, însă Kellog este diferit. El nu este de partea Kierei sau de partea „colegilor” lui din Liber8. Este de partea lui și face orice (în limite legale de cele mai multe ori) ca să îi fie lui bine. Însă simpatia lui pentru Kiera este reală, la fel și scânteia care apare pe ecran când ea încearcă să-l prindă, să-l interogheze sau să afle informații de la el.

44. Black Sails (2014 – )

IMDb: 8.2

Episoade: 38 (serial finalizat)

Cronică: aici

*underrated* *serial preferat*

Bahamas. Insula Noua Providență. Și Nassau… portul piraților. După ce admiri limpezimea apei, nisipul și plaja pe care te-ai muta în următoarea săptămână, o dată ce pășești pe străzile din Nassau și întâlnești privirile piraților, bucuria ta dispare treptat, neliniștea crește, dar înainte ca tu să îți duci mâna la șold și să îți folosești pistolul pentru a te apăra, sângele tău deja pătează nisipul, iar criminalul ți-a furat cizmele și se îndreaptă cu pași siguri spre bordel, unde va cheltui puținii bani pe care îi aveai la tine. Bine ai venit în Nassau!

Dacă te așteptai ca la conducere să fie cel mai vestit sau crud pirat din Bahamas, vei avea o mare surpriză când o vei întâlni pe Eleanor Guthrie (Hannah New, care ar putea să fie sora mai mare a Keirei Knightley), proprietara cârciumii și cea care îi ajută pe pirați să se îmbogățească, după ce aceștia îi predau bunurile furate și ea le face să dispară peste mări și oceane.

Nu face vrăji, însă este o tânără inteligentă și curajoasă, care nu se sfiește să se bată, să ucidă, să trădeze și să mintă pentru a obține ceea ce își dorește, care conduce cu o mână de fier „mica” ei afacere cu contrabandă, fără să fie intimidată de bărbații care vin la ea în birou și o amenință cu cele mai originale înjurături pentru a obține o informație sau un avantaj la următoarea tranzacție. Eleanor este rezistentă și luptă cu îndârjire pentru a-și păstra autoritatea, dar are 2 slăbiciuni: pe Max și pe căpitanul Flint (Toby Stephens).

Căpitanul Flint este mereu în pericol, pentru că în fiecare episod cineva încearcă să-l omoare, să îi fure echipajul și nava, să-l înșele sau să-i însceneze o infracțiune. Când se întâlnesc mai multe personaje la căderea nopții, chiar înainte ca ei să vorbească, știi că se gândesc la un plan prin care Flint va avea de suferit.

Căpitanul îmi amintește de Ragnar (Vikings) și de Michael Fassbender, asemănare pe care am tot repetat-o de-a lungul sezoanelor, de parcă încercam cu încăpățânare să îi conving pe toți de „descoperirea” mea. Flint este încăpățânat, viteaz și carismatic, își manipulează cu tact și diplomație echipajul, prin discursuri scurte sau acțiuni neașteptate, care iau locul cuvintelor, însă când secretele din trecutul lui încep să iasă la iveală, el este nevoit să dubleze numărul de minciuni pe care le rostește pentru a rămâne în continuare căpitan și… în viață.

Printre negustori, contabili, contrabandiști, curve, pești și bețivi, se află tânărul John Silver (Luke Arnold), șarpele grupului. Îmi e greu să recunosc asta, dar este un geniu al manipulării. Silver este capabil să scape întreg, cu hainele curate și toate membrele intacte, din orice situație, cu zâmbetul pe buze și cu buzunarele pline, chiar dacă este un luptător de duzină, se rătăcește pe o navă sau face alianțe cu cele mai nepotrivite personaje. Este un PR extraordinar, a cărui viață este în pericol după ce fură o pagină importantă dintr-un jurnal de bord, o pagină care îl poate ajuta pe Flint să găsească… o comoară. Doar este un serial cu și despre pirați, nu? Trebuia să apară și o comoară, pe care toți și-o doresc și pentru care toți sunt în stare să ucidă.

Black Sails este alegerea ideală pentru fanii Game of Thrones și Vikings, pentru cei care au jucat Assassin’s Creed: Black Flag (o să recunoști o parte din personaje), dar și pentru cei care vor să urmărească un serial intrigant, capitvant și de calitate, cu personaje complexe, care te vor uimi și șoca episod de episod, o producție Starz care te va transforma într-un fan încă de când vei vedea intro-ul, pe care îl vei intona de fiecare dată când încarci un alt episod. Pânzele sus!

45. Cybill (1995 – 1998)

IMDb: 6.8

Episoade: 87

*underrated* serial preferat*

Înainte să joace în The Good Wife, Christine Baranski, aceasta actriță minunată și talentată, care ar merita cel puțin zece premii Emmy, s-a făcut remarcată în Cybill, portretizând o femeie răzbunătoare și acidă, care cheltuie cu plăcere banii pe care i-a obținut după ce a divorțat de doctorul Dick (ah, cum îi pronunță numele). Nu va purta aceleași haine de două ori. Nu se va opri din băut. Nu își va păstra opiniile pentru ea, pentru că este fabuloasă și fură serialul.

În antiteză, prietena ei cea mai bună, Cybill, muncește din greu pentru fiecare dolar. O actriță care a trecut de vârsta „ideală”, o feministă convinsă și o mamă care își crește fetele după metode „clasice”, atunci când este ascultată și nu vorbește singură prin casă, Cybill este imaginea femeii care trebuie să răzbată într-o lume dominată de bărbați și de criterii fixe de frumusețe, pe care nu le poate modela, doar respecta.

Cu personaje secundare memorabile și glume originale, care te vor face să râzi cu lacrimi, Cybill este un serial de comedie perfect pentru serile de vară, când vrei să te destinzi și să uiți de probleme.

P.S.: După Cybill, nu ai să mai privești vreodată o inimă la fel.

46. Chicago Fire (2012 – )

IMDb: 7.9

Episoade: 115

*underrated*

Urmărești seriale cu avocați, polițiști și medici, dar de ce uiți întotdeauna de pompieri? Ei nu merită să fie apreciați?

Am evitat serialul pentru că Jesse Spencer a fost cel care m-a împiedicat să urmăresc Dr. House (bine, alături de Jennifer Morrison) și nu voiam să îl văd în fiecare săptămână în statutul de erou și lider. Însă, cum pe grupul de seriale era mereu adus în discuție, am riscat și aproape am renunțat după primele trei episoade, fiindcă mi s-a părut groaznic, de la interpretare și replici, până la dinamica echipei și cinematografie. Am crezut că am greșit serialul sau că sunt victima unei farse. „Mai ai puțintică răbdare.” Am avut și acum urmăresc toate serialele Chicago. Vai. De. Mine.

Trecând peste problemele întâmpinate la început, Chicago Fire este uimitor, până prin sezonul 4, când 60% din acțiune se concentrează pe Matthew Cassey (da, acel Jesse Spencer de care mă plângeam mai devreme), iar personajele secundare abia dacă apar câteva minute, iar atunci sunt în echipament și în mijlocul unui incendiu.

Pompierii și paramedicii din Fire, alături de polițiștii din Chicago P.D. și de medicii din Chicago Med, încearcă să salveze un oraș corupt, în care până și băieții buni sunt nevoiți să facă alianțe necorespunzătoare, dacă vor să își protejeze familiile sau să aibă un avantaj în fața celor care scapă de gratii (cel puțin pentru moment).

În Fire ai să întâlnești una dintre cele mai unite echipe din televiziune.

Pe afemeiatul Severide (da, e iubitul lui Lady Gaga), care are o relație deosebită, de frate-soră, cu colega sa, Shay (Chloe din Lucifer), care îl susține chiar și atunci când greșește sau minte, ca să își ascundă problemele de sănătate.

Mills e ultimul sosit în echipă și ținta tuturor glumelor. Noroc că știe să gătească și îi hrănește pe „nesuferiți”, altfel ar fi avut o viață grea.

Cruz este genial și îmi amintește de unchiul Fester: vrei să-l îmbrățișezi și să pornești într-o aventură cu el.

Dawson e fata baiețoasă și o luptătoare, care ar putea să te doboare prin câteva cuvinte bine plasate, în timp ce Otis se folosește de ironii pentru a-și face prietenii să zâmbească.

Mouch nu ar vrea să se mai ridice de pe canapea, Herrmann se crede mare om de afaceri, dar are un har deosebit când vine vorba de pierdea banilor, iar Boden, șeful secției, este un urs mare și fioros, care își riscă viața și cariera pentru a-și proteja echipa, care a devenit o a doua familie pentru el.

Să îți mai spun că trei dintre ei deschid și un bar, pe care îl conduc împreună, în zilele libere? Și toate personajele, din toate serialele, se adună acolo? Hai și tu la Molly!

47. Person of Interest (2011 – 2016)

IMDb: 8.5

Episoade: 103 (serial finalizat)

*underrated* *serial preferat*

Penny Dreadful, apoi Person of Interest. Nu este un an bun pentru serialele mele preferate, care se termină după câteva sezoane, iar altele (*cough* TVD *cough*), continuă în neștire, chiar dacă s-a schimbat sau a plecat o bună parte din distribuția inițială, iar povestea… lasă de dorit.

Person of Interest este un serial inteligent, cum rar întâlnești. Nu se axează pe drame inutile, pe triunghiuri amoroase și trădări în familie, pe actori care apar dezbrăcați la câteva episoade, pentru a menține interesul ridicat. În schimb, îl ai pe James Caviezel John Reese, omul bun la toate, care bate în stil clasic, cu pumnii și cu picioarele, atunci când golește magazia și nu are de ales, dacă vrea să își îndeplinească misiunea și să nu aibă o persoană nevinovată pe conștiință. Angajat de misteriosul Harold Finch (fanii LOST îl vor recunoaște în câteva secunde pe Ben Linus), un bărbat scund, care merge cu dificultate, cu resurse nelimitate la dispoziția sa, John primește de la Mașină, o IA, numerele de identificare ale civililor care urmează să fie implicați în infracțiuni. Problema este că el și Finch nu știu dacă persoana respectivă, numărul, așa cum îl numesc, este victimă sau inculpat.

Poreclit de către poliție Bărbatul în Costum, John reușește să își ascundă identitatea și să nu fie arestat, însă Joss Carter (Taraji P. Henson, înainte de Empire) nu are de gând să renunțe până nu află cine este și cine îi oferă informații. Carter pare atât de nepotrivită în serial. Detectivul bun, care respectă la dungă fiecare lege, care face totul ca la carte și mai are timp să fie și o mamă bună și înțelegătoare. Voiam și nu voiam să afle de John și Finch.

Acțiunile lor nu sunt ilegale (doar o parte), însă dacă guvernul ar afla de existența Mașinii, mă îndoiesc că abilitățile ei ar fi folosite doar pentru a împiedica săvârșirea infracțiunilor. Mașina este peste tot. În telefonul tău, în camera de filmat care te-a înregistrat pe autostradă sau în GPS-ul de la mașină. Îți cunoaște trecutul, secretele și le poate folosi împotriva ta. Sincer, ai oferi o asemenea putere Guvernului? Să fim serioși.

Dacă Joss Carter este polițista model, Fusco este corupt, leneș și mai are mult de învățat la capitolul maniere. Oricât de incredibil va suna, este un tată bun, în ciuda numeroaselor defecte prin care i-am făcut portretul. Dacă îmi spuneai în primul sezon că aveam să îl îndrăgesc atât de mult, aș fi râs cât pentru un sezon din M*A*S*H*. Dar uite că acest bărbat scund și supraponderal, care este șantajat de Reese și obligat să-i ajute pe el și pe Finch, devine o parte importantă a „echipei”.

Când spun echipă, să nu te gândești la un grup de oameni care se îmbrățișează, își petrec timpul împreună și sunt sinceri unii cu ceilalți. Asta m-a durut, mai ales în sezonul 5. Sunt toți atât de reci, aproape inumani. Au pierdut aproape tot ce aveau. Au fost trădați, înșelați și s-au aflat mereu în bătaia focului. Le pot înțelege purtarea, dar câteodată am impresia că au devenit mașini și au uitat să aibă sentimente.

În scenă își fac apariția încă două personaje, despre care nu prea pot să vorbesc, fără să dau spoilere: Root și Shaw. Trebuie să stai departe de ele și să nu le enervezi, pentru că Root poate să fie nebună, atunci când crede prea mult în ceva, iar Shaw e imprevizibilă: ar putea să te omoare sau să te lase în pace, în funcție de dispoziție și de vreme.

P.S.: Același avertisment ca la Game of Thrones, Grey’s Anatomy, The Walking Dead sau Arrow. Nu te atașa de personaje. Nu are rost.

48. Sex and the City (1998 – 2004)

IMDb: 7.0

Episoade: 94 (serial finalizat)

Prin școala generală, când o „prindeam” pe mama că se uita la serial, o priveam dezaprobator, cum doar o persoană de 12 ani poate să o facă, și părăseam repede camera, pentru că nu voiam să fiu în apropiere de cele „patru ușuratice superficiale”, care pierdeau timpul în pauza de prânz, plângându-se de bărbații care le dezamăgeau. Anii au trecut, gândirea mea nu a mai fost atât de limitată, iar prin liceu râdeam cu mama după ore, având-o drept favorită pe Samantha, care se gândește la un moment dat să se mute din NY, pentru că deja a fost cu toți cei care o interesau sau puteau să o satisfacă.

E serial de fete. Nu spun că băieții nu ar trebui să-l urmărească sau că nu s-ar amuza, dar mă îndoiesc că vor prinde drag de personaje (nici eu nu am făcut-o, cu o singură excepție) sau vor gusta glumele protagonistelor. În plus, există Anturaj.

Sex and the City e guilty pleasure. Poate să pară superficial sau vulgar, dar Carrie, Samantha, Miranda și Charlotte sunt sincere, atât cu ele, cât și cu partenerii lor, sinceritate care dă naștere unor situații penibile, pe care le privești cu scepticism, pentru că așa ceva nu ți se poate întâmpla ție. Nu-i așa? Nu-i așa?

49. The Following (2013 – 2015)

IMDb: 7.5

Episoade: 45 (serial anulat)

*underrated*

După ce a abandonat roba lui Mark Anthony în Rome și a dispărut câțiva ani buni din atenția publicului (în afară de câteva filme low budget și de câteva episoade în Episodes și Camelot) James Purefoy s-a gândit să devină un criminal în serie, dându-i naștere lui Joe Caroll, un psihopat inteligent, imposibil de capturat, care conduce un cult în timpul liber și ucide fără milă, doar pentru că… poate?

Purefoy posedă un magnetism greu de ignorat. Când Joe Caroll le vorbește adoratorilor săi, îți vine să le dai palme, pentru că nu vrei să accepți că există persoane atât de limitate și de absurde, încât să răpească oameni nevinovați și să-i tortureze, violeze sau să-i ucidă, doar pentru a impresiona un bărbat care vrea să își bată joc de FBI și să împrăștie haos și teamă în jurul său, îmbătat de putere și de control.

Serialul pune accent pe jocul de-a șoarecele și pisica dintre Caroll și agentul Ryan Hardy, asemănător cu legătura care se dezvoltă între Hannibal și Will. Ryan a avut probleme cu băutura, pare mereu obosit și deprimat, nu poate să doarmă și e bântuit de coșmaruri. Din păcate pentru el, are multe în comun cu Caroll, câteva secrete care îl împiedică să fie sincer cu restul agenților responsabili de caz, amintiri pe care ar vrea să le uite, cu ochii fixați pe fundul unui pahar, după ce a golit a doua sticlă de vodkă.

E greșit să spun că mi-a plăcut The Following: serialul e tulburător și grotesc. Însă mă oftic că a fost anulat și că s-a terminat brusc, în contextul în care nu sunt sigură dacă anumite personaje au supraviețuit. Dar e FOX, oare la ce mă așteptam?

50. Gotham (2015 – )

IMDb: 7.9

Episoade: 68

*underrated* *serial preferat*

L-am păstrat pentru final, pentru că a devenit unul dintre serialele mele favorite. Nu-mi pasă că nu respectă benzile desenate sau că scenariștii au schimbat firul narativ, pentru a introduce personaje noi sau pentru a altera legăturile dintre ele. Asta nu contează. După un început greu și dureros de privit, în care acțiunea era statică, iar actorii erau filmați episod de episod în aceeași cameră (nu exagerez), producătorii au învățat din greșeli și ne-au oferit un sezon 2 excepțional, în care Gotham-ul se află la mila celor cu care nu ai vrea să îți intersectezi pașii când te îndrepți spre casă.

Villains. Oh, the villains. Selina Kyle. Oswald Cobblepot, interpretat magnific de Robin Lord Taylor, care merită un Emmy pentru prestația sa. Poison Ivy. Edward Nygma. Harvey Dent. Nu te uiți la Gotham pentru tânărul Bruce, care vrea să afle cine i-a ucis părinții și începe lungul drum al maturizării, până când va deveni suficient de mare încât să încapă în costumul lui Batman. Nu te uiți pentru Jim Gordon (O.C. feelings), care vrea să schimbe orașul, să curețe străzile de infractori și respectă cu sfințenie legile. Te uiți pentru villains, pentru Mr. Freeze, care apare mult prea puțin (doar eu visam la o întâlnire între el, Leonard Snart și Killer Frost?), pentru viitoarea Catwoman, parșivă și vicleană de mică, având o influență alarmant de mare asupra lui Bruce, care pare vrăjit de ea, deși Alfred îl avertizează cu fiecare ocazie să nu aibă încredere într-o hoață și o infractoare.

În Gotham este mereu înnorat și întuneric. Este orașul în care răul și-a găsit sălaș, de unde nu poate să fie izgonit sau învins. Observi evoluția antagoniștilor, descoperi felul în care au renunțat la fostele lor vieți și și-au luat identități noi, asiști la crime și la un număr impresionant de minciuni și de alianțe, ți se face milă de Gordon și de Bullock, care sunt șantajați sau răpiți, bătuți și vânați, până când schimbă perspectiva și trăiesc doar după codul celor pe care vor să-i prindă, în ciuda jurământului rostit când și-au primit insignele.

Indiferent de intențiile tale, de visele care te-au adus în Gotham, după câteva luni, ai să uiți de ele. Orașul te corupe.

Mulțumesc pentru răbdare!

Până vin cu partea a II-a, îți mai recomand și Sopranos, Seinfeld, The 100, Dexter și Six Feet Under. Mi-am amintit târziu de ele.

Împrăștiată, dar creativă, cu nasul în cărți și mereu pe fugă. Încăpățânată și cu un doctorat în Sarcasm. Dușmanul declarat al somnului. Cinefilă de mică, cu căștile în urechi oriunde merge, imaginația o îndeamnă să viseze în cele mai (ne)potrivite momente.

Black Sails · Vele Negre (2014– )

”We control something so valuable, the whole of England wants it. We control Nassau and the ransom we are going to demand for her is going to be fucking enormous. More than money, more than land; legitimacy.” Când participi la un maraton, îți e puțin teamă: dacă ești singura persoană căreia nu îi place serialul și care ar vrea să vină cu o altă propunere, asta după ce ai furat jumătate din perne ș...[Read More]

Orange Is the New Black (2013– )

„I think that when you have a connection with someone, it never really goes away, you know?” Timp. Timp. Timp. Tic – Tac. Tic – Tac. Tic – Tac. Ne petrecem viețile încercând să evităm Timpul, să facem în așa fel încât trecerea sa să ne afecteze mai puțin. Însă vin momente în viața fiecăruia dintre noi când Timpul este o simplă valoare, o valoare relativ neimportantă. Orange Is The New ...[Read More]

The Crown (2016– )

Am terminat serialul aseară, acum destul de multe ore. Și nici acum nu pot să-mi iau gândul de la el. Am intenționat să scriu cronica imediat ce avea să se sfârșească ultimul episod, dar planul meu n-a prea mers. Pur și simplu nu-mi veneau cuvintele, și nici acum nu cred că s-a îmbunătățit situația. Când ceva te atinge așa de profund, încât te influențează radical (mai mult sau mai puțin) de ceva,...[Read More]

Shadowhunters (2016– )

Nu știu dacă am mai fost vreodată atât de critică față de un serial, față de actori sau referitor la toată această chestie, că altfel nu o pot numi, care se vrea a fi un serial de mare succes. După ce o mare parte dintre cei care au citit cărtile (dacă nu știai că totul a pornit de la o serie numităInstrumente Mortale, scrisă de Cassandra Clare, care este relativ bine prezentată, cu o poveste dest...[Read More]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

*

Lost Password

Show Buttons
Hide Buttons

Powered by watch naruto shippuden watch one piece watch one punch man online

Download by Wordpress Nulled Themes Keepvid youtube downloader