Sărci

Aventuri din lumea celor care (nu) şofează

27 Iunie 2016 ⋅

Bine, probabil aţi înţeles încă din titlu cam unde bate povestirea mea, dar probabil că e nevoie să adaug faptul că decorul nu era pur şi simplu ca în melodia aia "Noi doi şi-o umbrelă". No, băiete. Nu se întâmpla să fiu testată sau să-mi etalez asemenea abilităţi în situaţii decente şi potrivite. Unde ar mai fi comicul universului?

Nu-mi amintesc ce fel de afer-party era sau ce motiv aveam pentru a sărbători cât de frumoasă era viaţa. Trioul nostru magnific era de nelipsit ca totdeauna şi atunci când am fost invitaţi şi la after, undeva la o căbănuţă aflată la 20 de kilometri depărtare de restaurantul cu pricina, în afara oraşului, era mai mult decât evident că nu eu aveam să conduc, Carla nu avea permis, aşa că Sergiu a fost fericitul câştigător.

Am purces la drum după ce am reuşit să o băgăm pe Carla în maşină. Nu era uşor de scăpat din ochi după ce băuse din felurite pahare şi acum râdea când Sergiu îi arăta cum se gâdila inelarul lui.

La curbe maşinuta lui Sergiu scotea un tronca-tronca dubios, iar el strângea din dinţi şi bodogănea ceva folosidu-şi buzele să o înjure pe Lolita. Da, ăsta era numele maşinii. Făcând abstracţie de tronca-tronca şi chinuindu-ne să uităm şi de un taas care ieşea de două ori pe minut, toate mergeau în reugulă. Apoi a apărut mai pe la jumătatea drumului un tum-tum-tum-tum şi lucrurile deveniseră horror de-a dreptul. Ce naiba, se îneca Lolita?!

La un moment dat ajunsese la o întreagă serie de sunete. Ne mai trebuia doar un ritm bun şi cineva care să ştie să cânte Jazz într-o rochie super sclipitoare. L-am rugat insistent pe Sergiu să facem o pauză şi am tras pe marginea drumului. Sergiu şi-a aranjat frumuşel cravata la gât şi a început să o întrebe pe Lolita ce o durea. 

-Aaa, nu mai avem benzină.

Carla a izbucnit în râs, strigând că o să ne mănânce ursul şi, sincer, cred că Sergiu ar fi fost mai bine pregătit pentru un urs, decât pentru ceea ce-l aştepta..

-Poftim? am încercat să spun dar nu m-am auzit foarte bine deoarece unul dintre fenomenele naturii cele mai ale dracului, o ploaie straşnică menită să te ude până la chiloţi, a început de parcă unul dintre zei ar fi spus:"Na, mă, na! Să vă văd acuma ce faceţi!"

Nu ne rămânea decât să ne dăm jos şi să împingem maşina pentru kilometru care ne mai rămăsese pentru că, aşa cum spunea GPS-ul lui Sergiu, terenul avea să fie lin. Am încercat să şoptesc un alt "Poftim?" dar mi-a fost teamă că la semnul meu, cineva de 'colo sus avea să-l carbonizeze pe Sergiu cu un fulger, înainte ca eu să am ocazia să o fac. Am dat să coborâm din maşină când l-am văzut pe Sergiu tot în scaunul lui. Deja îmi făcusem fundul fleaşcă şi trei centimetri din tocurile mele erau afundate în noroi, era doar ceva temporar până când aveam să-mi distrug complet seara, luna, anul şi tot aşa.

-Cineva trebuie să ştie să ia virajele, a motivat şi eu mi-am auzit măselele scrâşnind în timp ce mă abţineam să nu-i buşesc una de să-i iasă borşul pe nas.

M-am plasat frumos la popoul Lolitei şi am început, cu puterea mea bionica, să împing maşina. Carla se rezema de portbagaj, aproape împiedicând ceea ce eu încercam să fac într-atât de forţat încât mi se bulbucau ochii în cap ca la melc. În tot acel timp, Carla mă atenţiona să nu fac gălăgie că-l trezesc pe Mougli. Lolita a început să traga pârţuri puturoase în timp ce eu îi împingeam dosul pe cărarea fericirii noastre veşnice şi mă rugam să ia foc împreună cu Sergiu şi proasta lui organizare.

-Hai, hai, hai că merge! ne anunţa Sergiu şi scotea şi el, din când în când, un picior afară din maşină, ca să demonstreze că şi el depunea eforturi la fel de mari. E de prisos să spun că i-am luat neamul la numărătoare şi apoi am fost nevoită să-l rog politicos să-şi miste fundul şi să ne ajute la împins.

-Cine o să stea la volan să ia curbele? a întrebat şi având în vedere că doar noi eram la miezul nopţii pe un drum de ţară spre o cabană în timp ce ploua de puteam să-mi storc sutienul, da, a fost o mişcare înţeleaptă (sau nu) să o punem pe Carla la volan.

Am aşezat-o ca pe o păpuşă, lăsându-i picioarele să stea pe podeaua maşinii şi nu pe pedale, iar palmele i le-am pus cum trebuia pe volan.

-Momentan ţinem drept, da? Carla? Spune da.

-Daa, ne îngâna şi eu mă gândeam că lucrurile nu puteau să meargă mai rău de atât.

Hulk fără creier alias Sergiu alias Muşchii Mei Minte Nu Are a bătut încetişor funduleţul albastru al Lolitei şi a început apoi să împingă. Sărim peste detalii ca: eu îşi rupe tocul de la pantoful stâng, pe pantoful drept abia îl mai ţine în picior din cauza noroiului strecurat înăuntru, Sergiu îşi prinde cravata într-un cârlig ieşit de sub poalele Lolitei, etc etc. Singura care avea o viaţă mai bună era Carla, care ne chiuia în timp ce cânta ceva ce semăna cu Hora lui Moş Vasile, într-o moldovenească clasică.

-Haide, taică, sus cu ea! a chiuit, iar Loliţica, fi-i-ar neamul al dracului să-i fie, a răspuns la impulsul Carlei când aceasta şi-a plasat talpa bleagă pe acceleraţie.

Şi exact sus cu ea m-am dus şi eu, alunecând şi aterizând cu fundul fix în mijlocul bălţii de noroi. Şi cum îmi iubeam fratele de suferinţă, am avut grijă să-l iau cu mine, doar că el a aterizat cu bărbia şi niciodată nu am văzut un barbat cu o mască de nămol atât de reuşită. Am început să urlăm când maşina s-a dus la vale cu tot cu proasta noastră înăuntru şi nu ştiam pentru care ar fi trebuit să ne pară mai rău.

-Ai zis că nu mai aveai benzină, idiotule, nici bordul nu ştii să-l citeşti!

Asta era o replică dură pentru un împătimit al condusului şi al maşinilor. De aici a început o ceartă aprigă în care trebuia -de voie, de nevoie- să urlăm unul la altul ca să putem să ne auzim  insultele. Fugeam şi mai scuipam câte o vorbă acidă până când am observat că drumul se lasă frumos într-o vale şi că Lolita era oprită înaintea unui gard din buturugi, foarte rustic şi prea şic pentru noi, mai ales în circumstanţele date.

Aşa că am coborat bucăţica de deal cum altfel decât printr-o alunecare lină cu ajutorul rochitei mele, care oricum trecuse în Lumea Rochiilor Frumoase cu mult timp înainte ca eu să mai am speranţa unui chirurg Curăţătorie şi poate şi a unui chirurg Croitores. Nu mă aşteptam ca Sergiu să o îmbrăţişeze pe Lolita înainte de a verifica dacă trebuia să constatăm ora decesului pentru Carla sau să sun la salvare. Deja îmi scosesem telefonul şi eram pregătită să apăs pe apelare la 112 când am băgat capul pe geam şi Carla a început să chiuie şi să-mi zică că vrea să-mi facă o bătută moldovinească. Abia după ce mi-am terminat criza de râs isteric, ca să nu izbucnes în plâns, am putut să observ că trăsese frâna de mână şi îşi păstrase centura. M-a mângâiat pe părul ud şi înnămolit în timp ce eu râdeam de-mi dădeau lacrimile şi o loveam cu palma pe blestemata de Lolita. 

Sergiu a decis că mai bine ar fi să nu o mişcăm din loc pe Lolita şi, dupa ce a încuiat-o, am intrat în casa de la care veneau mirosuri de mâncare caldă, vin fiert şi muzică bună. Bucuroşi, am aflat că uşa era deschisă şi am pătruns încet prin hol până în sufragerie, unde toată lumea petrecea. E simplu de spus că a fost ca şi cum cineva ar fi apăsat pe butonul de pauza fix în acel moment. Una dintre prietenele prietenei cunoştiinţei fetei de la registratură, unde lucra Carla- in fineee-, a scăpat furculiţa în farfurie, prea şocată, ea şi toţi ceilalţi. Mi-am frecat stanjenită braţele şi am zâmbit. Oamenii au părut şi mai oripilaţi.

-Am noroi pe dinţi, nu-i aşa? l-am întrebat pe Sergiu, care nu mi-a răspuns decât târziu printr-o înclinare pozitivă.

S-au auzit greierii pentru încă zece secunde şi apoi Carla a revenit în cameră, ţinând în mână sticla de ţuică, chiuind. Toată lumea i-a urmat exemplul şi până la urmă am simţit şi eu nevoia acută de a lua o duşcă.