Sărci

Trǎiesc pe Muntele Olimp

30 Iulie 2014 ⋅

(sursă foto: ro.wikipedia.org) - Cerberul meu, prins într-o zi bună

Am promis cǎ vǎ spun continuarea poveștii cu mașina de spǎlat (care a fost trist de realǎ, nu vǎ lǎsați înșelați de faptul c-am numit-o „poveste”) și iatǎ-mǎ!

            Ziceam cǎ inundația aia n-a fost singurul blestem pe care l-am îndurat cu stoicism, ca o credincioasǎ tru ce sunt. Ȋmi sunt marcate cu fierul încins în creier sǎptǎmânile de vis de la începutul anului universitar, când încǎ mǎ obișnuiam cu ideea cǎ stau în cǎmin, cǎ merg dupǎ alți 100 de inși la baie, cǎ pǎrul de la duș nu-i al meu și cǎ în capǎtul holului nu mǎ așteaptǎ mama cu ciorbǎ caldǎ, ci cerberul cu douǎ capete mobile. Și aici voiam sǎ ajung! La cele douǎ capete mobile ale cerberului, care mi-au fǎcut existența un chin timp de mai multe sǎptǎmâni, fǎrǎ ca eu sǎ iau contact direct cu ele decât o datǎ, la ultima noastrǎ confruntare.

            Prima oarǎ, m-am izbit de capul central, fix, blond și cu ochelari, care m-a trezit într-o dimineațǎ scrâșnind din dinți cǎ tot etajul își lǎsase rufele la uscat lângǎ ușǎ și nu le dusese în buzunar. Ȋn urma rǎgetelor de furie, precedate de bǎtǎi furtunoase în ușǎ, am aflat cǎ spațiul unde lumea se strângea la fumat era pentru uscat rufe și se chema buzunar. Cre’ cǎ erau și moduri mai drǎguțe sa fiu înștiințatǎ, da’ ok, viața la cǎmin.

            A doua oarǎ a fost ca și cum omul invizibil mǎ plesnise violent peste fațǎ. Am ajuns în camerǎ, dupǎ o absențǎ de vreo douǎ zile, ca sǎ-mi gǎsesc colega ușor amuzatǎ, ușor contrariatǎ de faptul cǎ și-a luat paparǎ de la femeia de serviciu, care a venit sǎ-i batǎ în ușǎ și s-o certe cǎ e mizerie și umezealǎ sub rufele noastre (de fapt, ale mele, deci ea și-a luat-o din cauza mea; pare rǎu sincer, colega). Ea a încercat sǎ-i explice cǎ rufele nu-s ale ei și, mai important, cǎ nu-s spǎlate la mânǎ, deci n-au cum sǎ picure și sǎ fleșcǎie holul. Dar capul de cerber s-a prefǎcut în balaur și a început sǎ scuipe flǎcǎri pe nǎri, deci n-a fost chip sǎ se înțeleagǎ cu ea. A lǎsat-o așa, a promis cǎ data viitoare o sǎ strângem și a intrat în camerǎ, închizând ușa peste urechile curioase din celelalte camere.

            A treia oarǎ anunța deja o furtunǎ cu spume, când am gǎsit un bilețel de-amor în fața ușii. Pe lângǎ dezamǎgirea cǎ nu era vreo depeșǎ în care un chipeș prinț pe cal alb își anunța dragostea nemuritoare pentru mine și sosirea neîntârziatǎ la balconul metaforic al camerei mele, spre a mǎ duce la castelul lui din Narnia, unde am fi trǎit fericiți pânǎ la adânci bǎtrâneți, s-a mai adǎugat și faptul cǎ hârtia amenința cǎ cerberul o sǎ-mi arunce hainele pe geam, dacǎ se mai repeta povestea cu mizeria de sub uscǎtorul meu. Gândiți-vǎ numai cât de teribil de incomod ar fi fost sǎ cobor atâtea etaje, ca sǎ-mi culeg chiloții din copac. Ȋn orice caz, n-am avut cu cine sǎ mǎ cert, cǎ doar nu era sǎ le caut pe bietele femei și sǎ mǎ iau de ele când nu se așteaptǎ. Ar fi însemnat sǎ inversez rolurile și-ar fi fost loviturǎ sub centurǎ.

            Dar ultima, oh, ultima s-a încheiat cu o victorie rǎsunǎtoare pentru mine – care, probabil, privitǎ din exterior nu era nici pe departe atât de glorioasǎ. Ȋn capul meu, le-am confruntat pe cele douǎ capete scuipǎtoare de foc și le-am arǎtat, cu argumente logice și solide, cǎ-s nevinovatǎ. Ȋn realitate, s-a petrecut altfel. Marți, 8 dimineața, sforǎiam cu spor la mine-n pat, când mǎ trezesc cǎ vine Apocalipsa. De fapt, venise doar doamna Margareta, sǎ facǎ vocalize la ușa mea, din vechiul și eternul motiv – hainele mele picurǎ și, ca și cum n-ar fi de ajuns, mai merg și încǎlțate pe sub uscǎtor, așa încât s-a fǎcut noroi. Irelevant faptul cǎ erau de douǎ zile acolo, pentru cǎ mi-a fost lene sǎ le strâng și de atunci s-ar fi uscat 3 ape de sub ele. S-au strâns amândouǎ capetele mobile lângǎ un set de rufe *care nici mǎcar nu-mi aparținea!!! Mulțumesc!* și boceau la ele de mama focului, cǎ v-aruncǎm pe geam, cǎ unde v-ați dus, tradiții de-astea cǎministe. Probabil erau prea încântate de faptul cǎ m-au gǎsit în sfârșit acasǎ și mǎ vǎd la fațǎ, pe mine, a opta minune a lumii, a mai nesimțitǎ dintre nesimțite, ca sǎ mai fie atente și la un miiiiic-mic-mic detaliu, anume cǎ uscǎtorul ǎla gǎzduia haine de bǎieți și cǎ nici mǎcar eu  nu-s așa boschetarǎ încât sǎ mǎ îmbrac exclusiv în haine bǎrbǎtești. De data asta, revelația salvatoare a venit de la capul central, fix al cerberului, care le-a evidențiat amǎnuntul ǎsta.

            Atunci s-a produs un scurcircuit în Univers. Cineva a luat o gaurǎ neagrǎ, a înmulțit cu 3 urși polari și a împǎrțit la 0, pentru cǎ am putut sǎ vǎd în ochii cerberului cǎ s-a produs un declic, s-a auzit un sunet îndepǎrtat de sticlǎ spartǎ și asta a fost tot. De aici încolo, au fost ca niște panseluțe, de parcǎ nimic nu se întâmplase vreodatǎ între noi. Ca un tip care îți spune „Și eu te iubesc”, dar a doua zi e iar un mǎgar insensibil. Asta nu e deloc o frustrare personalǎ.

            Ȋn fine, toatǎ treaba era cǎ eu îmi plasam uscǎtorul strategic de prost, pentru cǎ sub el se materializa în mod magic o baltǎ și, ocazional, noroi. Nu știu nici pânǎ în ziua de azi de unde venea apa aia. Cre’ cǎ de pe geam. Dar important e cǎ a apǎrut și la hainele altuia care a fǎcut greșeala de  a-și pune uscǎtorul acolo, deci problema-i gata.

            Hashtag viața la cǎmin.