Sărci

Ca o floricică (a.k.a. Cum mi-a ridicat vântul fusta în mijlocul străzii)

06 Septembrie 2014 ⋅

Vară. Miezul zilei. Grabă. Ultimul cuvânt descrie perfect începutul majorității peripețiilor mele.

Știind că trebuie să ajung undeva în mai puțin de 20 de minute și că incă nu am plecat de acasă, arunc o privire pe geam să mă dumiresc cam cum e cu vremea. Afară se vede cum mai are puțin și vine Noe cu tot cu arcă, însă are rost să mă mai schimb? Nu, firește. Sunt deja îmbrăcată într-o fustiță scurtă care se ridică la cea mai mică adiere, o bluziță de parcă ar fi 40 de grade afară și cele mai joase sandale pe care le posed. Pe scurt: îmbrăcămintea perfectă de furtună.

Ies din casă grăbită, observ că nu o să îmi fie atât de frig pe cât am presupus și îmi zic pe fugă că o să mă descurc eu cu vântul. După ce ies și din scară parcă se mai schimbă nivelul jocului: copacii se cam îndoaie, iar deasupra mea plutește cu încăpățânare un nor negru de supărare. Fusta se cam plimbă, dar momentan nimic îngrijorător. Văd o mică pată albastră pe cer și îmi zic că sigur se înseninează.

Alerg după mașină, o prind și merg victorioasă cele 4 stații. Cu siguranță voi ajunge doar cu o întârziere mică, de bun simț. No need to panic. Mă decid să cobor cu o stație mai devreme pentru că îmi e frică să nu stau mai mult în mașină la semafor decât fac pe jos. Proastă decizie, firește. După numai câteva secunde de cum cobor, observ cum mașina înaintează lejer și cum iar am calculat greșit timpul de stat la semafor. Asta e, nu-i bai, dacă mă grăbesc un pic ar trebui să ajung ok.

Dar cum să mă mai grăbesc? Vântul parcă bate numai pentru a-mi face în ciudă. Începe să mă îngrijoreze aerul rebel pe care îl are a mea fustiță. Mă uit în jur: oameni. În spate: și mai mulți oameni. Încep să mă panichez puțin și să-mi doresc să nu mă fi îmbrăcat ca o floricică și să îmi fi luat pantaloni. Orice pntaloni. Sau să mă evapor. Da, mai bine ar fi să mă evapor.

Totodată, observ că locul în care trebuie să ajung se vede din ce în ce mai bine și că distanța se diminuează încet, dar sigur. O rază de speranță mă face să zâmbesc. Încă puțin.

Ca să nu mă mai gândesc obsedant la vânt și să nu mă mai plimb prin oraș cu o expresie panicată, pun mâna pe telefon să îmi sun prietenul. Foarte proastă mișcare: prietenul meu răspunde, nu mai sunt atentă la vânt, cu o mână țin telefonul și cu cealaltă simt cum nu mai e fustița la lungimea la care știam eu că trebuie. Panică, panică, nu mai e nici un pic mai sus.

Până să apuc să ma dumiresc cam cum e cu fustița, vine o rafală mai puternică de vânt și în acel moment toate incertitudinile mele iau sfârșit: clar s-a văzut tot ce speram că nu se va vedea. Ce mai rămâne de făcut? Scot un sunet surprins și încerc să îmi așez cât mai delicat fustița. Ca o domnișoară.

Eh, noi să fim sănătoși. Noi și baieții din spatele meu care au strigat: bis!