Sărci

De ce nu e bine chiulești Part one

07 Septembrie 2014 ⋅

Alarma sună de două ore, însă, cândva, în timpul nopții, mi-am dus telefonul în bucătărie (se pare că nu puteam să o opresc, a trebuit să mut telefonul pe un teren neutru), după care mi-am tras plapuma peste cap și am ignorat încercările disperate ale melodiei de la Linkin Park să îmi atragă atenția. Dar somnul meu plecase deja în lume, cu un zâmbet seducător pe față, căutând o nouă victimă și am fost nevoită să înfrunt realitatea, să mă rostogolesc din pat și să încerc să mă strecor din îmbrățișarea pernei mele.

Mă sperii de fiecare dată când mă uit dimineața în oglindă. Dacă o leoaică și-ar face permanent, părul meu ar putea să îi servească drept model. Un tufiș de bucle incomplete, care mă fac să par și mai înaltă (de parcă nu îmi ajung cei 183 de cm). Mă spăl, mă schimb, chestii obișnuite (nu am de gând să povestesc ritualul de dimineață sau să o ofer o lecție de machiaj – nu că aș știi foarte multe) și îmi târăsc picioarele până la ASE.

Rezist un curs. Aproape adorm la al doilea. La al treilea strâmb din nas când văd că trebuie să merg în altă clădire, îmi iau repede la revedere de la colegi și merg în pas vioi spre apartament, gândindu-mă la cât de fericită o să fie perna când o să mă vadă (avem o relație complicată, de dragoste-ură).

Îmi scot căștile, las muzica să-mi distrugă timpanele (cu volumul la maxim, de fiecare dată, dacă tot fac o prostie, să o fac cu stil), mă retrag în lumea mea imaginară și ocolesc cu grijă stația de metrou de la Romană, unde zeci de oameni se împing, înjură și miros de parcă ar fi dormit trei zile în aceleași haine (erau doar 35 de grade afară, dar se pare că au crezut reclamele care promit protecție 24 de ore).

Cu mintea aiurea și păși împrăștiați (sunt în stare să mă împiedic pe o suprafață perfect dreaptă), mă grăbesc să scap din mulțime, însă sunt împinsă într-o bătrânică, o gnomiță cu privire dușmănoasă, care îmi face semne disperate la picioare. Mă retrag câțiva pași, renunț la apărarea oferită de muzică și mă uit cu neîncredere la adidașii mei negri.

Bine, au fost negri. Acum sunt în mijlocul unui băltoace roșii, de parcă cinci borcane cu bulion au fost aruncate la picioarele mele, însă ținând cont că imaginația mea mă purtase într-o luptă pe viață și pe moarte, asocierea mea era puțin cam copilărească. Până să apuc să îmi cer scuze sau să îmi ofer ajutorul (câteva roșii încă se plimbau liniștite în jurul meu, fericite că au scăpat din punga de plastic și își amână programarea la eșafod), gnomița scoate o umbrelă (cine cară o umbrelă vara, în mijlocul caniculei?) și încearcă să mă lovească în cap. Ținând cont că ne despărțeau cam 40 de cm, ar fi trebuit să stau în genunchi ca să aibă noroc, dar la cum mânuia umbrela, de parcă era o sabie laser din Star Wars, eram tentată să mă prostesc și eu și să îi răspund la provocare. Dar mulțimea se strânse în jurul nostru (mă simțeam ca în arenă), gnomița avea gură spurcată și mi-a distrus bruma de răbdare pe care o mai aveam, așa că am făcut o piruetă perfectă (fusta m-a ajutat să adaug puțină drama scenei), m-am strecurat printre curioși și m-am grăbit spre casă.

Am vrut să o ajut, nu era necesar să arunce mănușa. Oricum nu avea nicio șansă.

Am oftat de ușurare când am ajuns în lift, îmi imaginam patul și cum aveam să dorm neîntoarsă câteva ore, dar se pare că mai aveam de așteptat. Liftul s-a zgâlțâit și s-a oprit. Sunt claustrofobă, așa că orice urmă de amuzament sau de sarcasm a dispărut. Mi-am scos telefonul, însă nu aveam semnal. Perfect. Becul a început să clipocească și mi-am văzut fața disperată în oglindă, înainte ca lumina să se stingă.

M-am înșelat. Acum era perfect.