Sărci

Vrem KENTribuim la buzunarul tău

08 Septembrie 2014 ⋅

           Ce face un om normal pe timp de vară? Exact ce face pe timp de iarnă, dar cu mai multă gheață. Eu am pornit la pas, pe unde nu aveam absolut nicio treabă, să caut cutia mare de la Coca-Cola, în care o echipă de minioni sau muncitori chinezi (nu contează, ambele sunt la fel de eficiente) îți personalizează o doză de/cu suc. M-am gândit mult înainte să aleg ce să scrie pe doză, mai ales că mesajul era de forma „cutare, special pentru tine: titlul melodiei”. Ca o paranteză, gratuitatea asta face parte din campania #spuneicuuncantec, ceea ce mă face să mă gândesc, frecându-mi malefic palmele, la #arataicoiubesti.

           Așadar, pasul 1: cine să fie acea persoană specială pe care să o cadorisesc cu cancer la ficat ambalat frumos: eu, desigur. Pasul 2: Cântecul. Nu voiam ceva dificil („Counting Stars”: sunt multe, dă-le sarsailă!), nici să afle lumea ce părere am despre mine („Ești piesă” ori „Noi ne potrivim”), așa că am ales „Music makes me free”, ca nu cumva George(eu) să uite treaba asta despre mine.

           Cu ficatul rezolvat, m-am oprit unde am găsit puțină umbră în față la Unirii, ca să-mi pot alimenta plămânul. Îmi place să am grijă de sănătatea mea: urmez sfatul Oanei Cazino de a mă feri de soare la prânz, așa că mereu fumez la umbră. Deși, matematic vorbind, minus x minus fac plus. Deci radiațiile solare împreună cu radiațiile pulmonare ar trebui să-mi facă pătrățele pe abdomen (adică să le întărească, pentru că am deja vreo 9...parcă).

           Cât trăgeam liniștit din țigară și admiram trecătoarele, dezbătând teoria formelor perfecte (deci era pur științific), vine un băiet la mine și mă întreabă ce fumez. Aveam un Pall Mall în mână, dar ca să nu pară că sunt unul dintre dependenții ăia care ar fuma orice, i-am zis Davidoff Gold. Și a început să-mi povestească despre un studiu legat de țigări și că primesc 75 de lei pentru participare. Normal că vreau să particip. Trebuia să aleg între Kent, Winston și încă ceva. Kent ar fi ales toată lumea, deci am ales Winston. Dar aici primeam doar 65 de lei pentru participare. Ei și ce dacă vine toată lumea acolo, poate e un avantaj în asta. Da, este, de 10 lei chiar. O să te contacteze colega noastră, blah blah blah...

           Și mă contactează acea colegă: ai zis că fumezi Kent, nu? Da, normal. Sunt fan, am toate pachetele. Toate bune, până mă pune să-i descriu pachetul de Kent, pentru că nu aveam unul lângă mine, după cum i-am spus că nu am apucat să ies și să-mi cumpăr: calm, stăpân pe mine, vocea dreasă și pregătită pentru un discurs inteligent, am început prin a-i spune că pachetul este alb, scrie Kent pe el și are o poză pe spate.

          Bineînțeles că s-a prins de tentativa mea jalnică de a trișa. A îndreptat spatele, și-a întarit fesele, a tras aer cât să-i crească sânii cu 2 mărimi și a început să vorbească: păi vezi tu, domnule George, acea poză a fost pusă cu decizia nu-mai-știu-cum, care prevede nu-mai-știu-ce și se aplică nu-imi-pasă-de-ce. Femeie, e pe pachet sau nu?

          Am ajuns la timp la adresa pe care mi-a dat-o. Toată lumea era deja acolo. La etajul 2, o masă rotundă. Toată lumea fumează, nimeni nu spune ceva. Vreo 30 de inși fumam aceleași țigări și parcă se vedea pe fața noastră că nu ne plac. Mă pierdeam printre fumul gros, aproape de leșin începusem să cred că eram acolo să testez aparatul de ventilație și nu sortimente noi de țigări. Eram toți cu același viciu, dar nu eram acolo să renunțăm la el, eram acolo să ne bucurăm de el și să fim plătiți pentru a fi vicioși. Ce ironie.

          Au început să ne scoată câte unul și să ne ducă în camera de conferințe. În scurt timp am rămas jumătate. Intră o fată cu un teanc de bani și ne spune că nu mai au încăpere liberă și că primim 15 lei pentru drumul spre casă. Afară, printre râsete ironice și înjurături, ni s-a confirmat ceea ce bănuiam cu toții: mințiserăm, dar măcar ne-au dat înapoi banii pe țigări.