Sărci

Regatul meu pentru o umbrelă!

14 Martie 2015 ⋅

Știți zilele acelea în care ieși din casă cu ochii lipiți de somn, în cea mai mare grabă și cu cea mai mare întârziere și observi că afară mai să vină potopul iar tu iar te-ai îmbrăcat ca o panseluță și evident că iar nu ți-ai luat umbrela? Le urăsc.

Cum de întors acasă nu se prea mai pune problema din cauza certei pe care o am cu timpul (merge prea repede când nu vreau și prea încet când vreau să treacă mai greu… deh, e vorba de o incompatibilitate veche, m-am obișnuit), în general continui să merg spunându-mi în sinea mea că nu mă va mai ploua și de data asta.

Ei bine… oricât aș încerca să mă păcălesc, norii parcă desprinși din poeziile bacoviene mă contrazic cu o insistență nerușinată.

De la mine acasă și până la metrou nu e distanță mare, dar când ești aproape în povestirea biblică cu Noe, credeți-ma că e și o distanță mică poate părea eternă.

Totuși, problema, de obicei, nu este această distanță, ci cea de la metrou și până la facultate în care toată coafura mea atent (mai mult rapid decât atent) făcută și tot machiajul (și ăla prăpădit și aruncat în grabă pe față) se duc pe apa sâmbetei, căci, firește că de când am intrat la metrou și până când am ieșit a început să plouă cât pentru tot restul anului.

Ah, și bălțile! Să nu uităm de minunantele bălți pe care nu ai cum să le ocolești fără să intri pe carosabil! Pur și simplu minunate, dragile de ele… mai ales când ești încălțată în balerini, iar ele sunt până mai sus de gleznă. Eh, dar ce pot să mai fac? Țup, țup și inevitabilul pleoșc urmat de un gând de bine la adresa lor.

Apoi urmează intratul în facultate în privirile amuzate ale colegilor (nu pot să-i condamn, și pe mine m-ar amuza starea mea) și statul la ore așteptând sfântul moment în care ploaia de pe hainele mele va fi doar o amintire.

Acel dulce moment vine… și se duce, căci trebuie să mai plec și acasă. Istoria se repetă, bineînțeles (pleoșc, pleoșc, gânduri dulci, pleoșc!) și, când în sfârșit mai am un piiic și ajung acasă, dau peste o cunoștință sau două pe care nu le-am mai văzut de mult (bineînțeles, când arăt ok și coafura rezistă nu mă întâlnesc cu nimeni). Urmează zâmbetul acela fals (de parcă i-ar fi ieșit în fața cea mai mare bucurie, nu o fată făcută ciciulete, cu părul lipit de față și ochelarii plini de stropi) și binecunoscutul: Bunăăăă, de când nu te-am mai văzut! Ce mai faaaci?

- Duș, zic eu de obicei cu un zâmbet tâmp pe față.