Sărci

merg sau nu merg la meci?

13 August 2015 ⋅

Acum este unul dintre momentele acelea când te trezeşti că se mai joacă ceva pe stadion în micul tău oraş şi nu s-au căcat degeaba câinii pe gazon cât au stat în aşteptarea jucătorilor şi a balonului ce urmăreşte să fie ţintit ori în poartă, ori în bară. Că de, aşa se joacă fotbalul românesc- niciodată din prima.

Pe locuri, fiţi gata, începem!

Treaba stătea în felul următor. Era marţi când prietenii mei geniali începuseră să vorbească despre faptul că o echipă minunat de cunoscută a românilor avea să joace pe micul stadion al Chindiei, la Târgovişte. Evident, băieţii au început să se agite, fetele cât de cât pasionate şi ele, şi cei din jur, puţin cam pe dinafara subiectului, s-au păstrat pentru ceea ce avea să urmeze.

Ţin musai să precizez că nu am fost niciodată în viaţa mea la un meci, poate să fie el şi de plimbat câinii. Îmi place să recunosc că nu sunt pasionată de înflăcărarea sportivă pe care o manifestă unii cu atâta mândrie. Nu îmi plăcuse niciodată extrem de mult fotbalul şi nici nu urmăream meciuri acasă, sau ceva asemănător. Singurul meci pe care l-am văzut a fost atunci când a jucat Steaua şi Chealsea şi a fost mare nebunie de zici că începea al Treilea Război Mondial. Mai mult decât în oricare altă seară de meci, miliarde de televizoare au fost aprinse în plus de cei convinşi de bucuria frenetică emanată. Ca mine. Îmi amintesc că am urmărit meciul, evident, cum altfel decât cu o pungă uriaşă de seminţe şi cu mama rugându-mă la fiecare sfert de oră să schimb programul. Făcusem conferinţă cu câţiva prieteni şi eram în jur de 10 pe fir. Îţi poţi închipui de ce mi s-a închis telefonul când Chiriches a dat gol şi noi urlam pe 10 voci ca animalele de la zoo.

În fine, episodul a trecut repede şi după ce steliştilor le-a venit rândul să fie oaspeţi şi au venit cu fundul tăbăcit acasă, mi-am cam pierdut entuziasmul. Nu ţin cu câştigătorii. Tocmai de aceea, de fiecare dată când se găseste cineva să mă întrebe cu ce echipă ţin îmi ia cam două secunde până să spun Steaua. Sunt fată şi numai timp pentru fotbal n-am, don't judge me.

Revenim, revenim. Cristina, una dintre prietenele mele total paralelă cu ce înseamnă fotbalul, de alfel ca şi mine, a devenit interesată chiar în dimineaţa din ziua meciului. S-au strâns în hol şi s-au încurajat unii pe altii, astfel că se strânseseră în jur de 10, dacă nu mă înşel. Eu priveam tăcută din locul meu. Îmi plăcea energia lor, felul în care fetele abia aşteptau să-i vadă pe ăia în pantaloni scurţi de la 30 de metri - presupun că ştii prostia aia cu "Băieţilor le place fotbalul, fetelor fotbaliştii"- şi să se poată mândri că au văzut pe viu un gol meseriaş, chiar dacă echipa noastră avea să fie înfrântă. Băieţii aveau acea sclipire în ochi, de parca ar fi băut Redbull şi ar fi muşcat din bateriile Duracell ca din batoanele musli ale gagicilor.

"Nu-i aşa că mergi şi tu cu noi?" a întrebat Cristina la un moment dat când eu îi priveam dând telefoane la vecinii maşini suficient de încăpătoare. Am refuzat instantaneu. Ce puteam face la meci? Pasionată nu sunt, nu ştiu numele niciunui fotbalist important, poate doar ce reţin când încerc să scutur telecomanda ca să mut de pe ştiri sportive, şi mă vedeam stând în soare şi aşteptând să apară ceva interesant. "Eu? Nuu.", am răspuns cu politeţe bifând toate chestiile naşpa care se puteau întâmpla. Ea continua să-mi spună că o să fim mulţi, o să ne distrăm, nu ne ducem neapărat pentru meci, ci doar pentru distracţie şi ca să mai ieşim din casa în mijlocul săptămânii. Cine a împământenit ideea că tre să ieşi în oraş doar în weekend? Din locul unde eram, am ridicat capul pe jumătate convinsă. Restul găştii m-a privit aşa cum se uită seniorii la boboci atunci când intră pentru prima oară pe poarta liceului: zâmbind drăceşte cu o faţă de lasă-ne-să-te-aducem-pe-calea-cea-bună.

Am început să ne facem planuri. Fetele trebuiau să plece repede acasă ca să se aranjeze. Băieţii aveau doar de scos din dulap vuvuzelele alea tâmpite şi două bombonici de Strepsils ca să nu răguşească la huiduieli şi nici dacă se va întâmpla să marcheze vreunul un gol.

Aşa mi s-au aprins mie beculeţele, gândindu-mă la câte lucruri se puteau întâmpla la un meci. Şi îmi placea viaţa mea, adică serios. Nu aveam nevoie de spital în viitorul apropiat pentru gaze lacrimogene sau tăiat cu toporul. Mai ales că în grup aveam şi unul care ţinea cu echipa adversă şi nu îl linşasem doar pentru că ne era prieten de la grădiniţă. Şi se mai adaugă şi faptul că suntem guralivi, iar asta nu ne garanta o întoarcere intactă.

Ne-am gândit să-i anunţăm şi pe părinţi cu o jumătate de ora înainte. Ca de obicei, eu stabilisem tipicul după care fiecare o suna pe mă-sa, fiind chiar scris pe o foaie. Făcusem cu fetele calcule de câţi bani ne trebuie dus-întors şi cât ar trebui să dăm pe mâncare şi băutură. Ne făcusem planul când aveam să plecăm şi când să venim, astfel încât să fim în faţa părinţilor complet responsabili şi să nu dăm dovadă de stângăcie. Deja mă gândeam să-mi pun în geantă de la pix pentru semnat declaraţia la poliţie până la absorbante şi plasturi, spray cu piper şi scobitori pentru măselele mele amărâte. Evident, ştiindu-ne de atâţia ani, a treia întrebare în ordine crescătoare a fost dacă merg şi eu cu ei. Răspunsul fiind pozitiv, şi-au primit binecuvântarea.

Meciul începea la şase jumătate, însă noi hotărâsem să ne întâlnim în centru de la patru. Nu reuşisem să dăm de nimeni care să ofere un drum dus măcar pentru trei lei găuriti pe care i-am fi dat de persoană. Am ajuns acasa la trei şi ceva, am făcut duş, m-am îmbrăcat cu ceva adcvat şi am hotărât să iau una din genţile încăpătoare. Un pix, o agendă, plasturi, două pliculeţe de Smecta, trei capsule de Larofen, încă trei de Nurofen şi o folie întreagă de pastile de gât. Adaugă serveţele umede într-un pachet mediu, două pachete de şerveţele uscate, nazale, probabil zece şervetele de masă, o sticlă de apă de un litru, aruncată în fundul genţii ca să stea la răcoare, gumă de mestecat. Rimel, ruj, ochelari de soare şi căşti pentru telefon. Mi-am înhăţat geanta care cântărea destul cât să-mi provoace umărul la o serie de reproşuri şi am ieşit la stradă, aşteptând-o pe Cristina să mergem împreună. Ne-am unit cu restul grupului, la care se mai adaugaseră încă trei membrii şi am aşteptat o minune de maşina să ne ducă la meci. Era cinci şi ceva şi noi turbam aşteptând o maşină. În cele din urmă un microbuz a catadicsit să treacă pe acolo şi noi am alergat când şoferul a oprit în jumătea drumului. Ne-am urcat cu toţii, înmânându-i banii şoferului. Evident, din pură emoţie sau entuziasm transmis de noi, acesta a şi uitat să ne ofere bilete.

Am coborât entuziaşti şi puţin presaţi de timp. Ne-am împărţit în grupuri. Băieţii au luat băutura şi fetele mâncarea. Le-am ascuns - evident, unde în altă parte - în geanta mea la intrare, însă nu a fost panică când alţii intrau cu pungile de Nutline la subsioară şi dozele de bere în braţe. Autocarul echipei era expus cu mândrie şi muzica răsuna din bozele uriaşe de sus. Ne-am făcut loc prin mulţime şi am profitat că am ajuns cu o jumătate de ora înaintea începerii pentru a alege locurile de sus, uşor ferite de soare. Ne-am bucurat de încălzirea ambelor echipe şi băieţii au început să recunoască din jucători, că parcă ăla ar fi fratele nu ştiu cui, parcă ăla e gagicul verişoarei vecinuilui de la colţ, parcă şi iar parcă. Când echipele s-au aşezat şi au început să se încălzească mi-am dat seama că stăteam exact în locul adversarilor şi că am fi fost inspiraţi să îi întrebăm pe băieţi înainte. Era deja târziu să schimbăm locul, plus că apoi am remarcat că majoritatea aveau un strop de mândrie de târgovişteni în ei şi îşi susţineau echipa. Înainte de începerea meciului eu m-am simtit datoare să port polologhia ce cuprindea reguli ca: "nu ai voie să scuipi şi/sau înjuri şi/sau loveşti şi/sau te comporţi ca un animal", "nu arunci gunoaiele, nu lipeşti gumă de scaun, nu rupi/ strici nimic" şi am fost oprită de liniştea aşternută pentru începerea meciului.

Spre suprinderea mea, era teribil de relaxant. Noi, fetele, eram una lângă cealaltă şi am fost incapabile să nu ne dăm la discuţii şi la bârfe cât eram împreună. Ori de câte ori ai noştrii se apropiau de poartă mulţimea începea să vuiască şi urale răsunau din colţuri unde băieţii îşi exprimau liber părerea într-o ţară democratică. Vuvuzelele începeau să tune peste tot şi în aer fluturau fulare colorate precum steagurile pe câmpul de luptă. Comentatorul îşi înteţea vorba, fiecare se apleca uşor de spate către colţul din dreapta, unii strângeau din dinţi, alţii din pumni, eu mârâiam un "hai" hotărât şi...şi...şiiiii..."ooooo a fost pe aproape. O mică ratare din partea jucătorului cu numărul 78". Însă a fost şi un moment frumos pe care l-am prins, acela când ne şineam de mâini în timp ce mingea se rotea spre poartă cu o viteză formidabilă, făcându-ne să ne gândim la Hoţoaica lui Harry. Harry Potter, nu ăla din One Direction. Şi era atat de aproape, unul băga un picior în faţă, altul se repezea din spate, portarul se agita pe călcâie şi ultimul şut propulsă mingea în poartă.

Pot să spun, da? GOOOOOOOOOOOL!

Eu şi Cristina am stat doar până la pauză. Am ieşit după ce am salutat restul prietenilor şi ne-am retras pe culoarul către ieşire, deja mustind de oameni dornici de încă o porţie de mâncare sau o doză de bere. Am ieşit zâmbind euforic. Gândindu-mă la plăcerea de a merge la un meci, îmi apare în minte senzaţia aceea de bucurie dusă până la extrem când echipa ta dă gol sau sentimentul acela care te macină înainte să vezi dacă o să reuşeasca sau nu. Pozele au rămas salvate într-un folder în calculator. Amintirile salvate în memorie.