Sărci

Lift versus scări. Grea decizie...

19 August 2015 ⋅

Bine, poate că sunt eu mai nebună sau mai paranoică sau oricum aţi dori să mă numiţi. Sufăr de un acut simţ al nevoii de siguranţă şi de asemenea de boala aia nebună care te îndeamnă să porţi şerveţele de toate neamurile după tine, şi în anumite situaţii să deschizi uşi cu ajutorul lor sau să le ai în buzunarul cel mai apropiat ca să te ştergi după ce te-ai ţinut în autobuz de bara pe care strănutase tipul ăla. Glumesc. Nu, nu chiar. Aşa că revenind la nevoia de siguranţă împărţită cu nevoia de a mă afla într-un spaţiu cât de cât curat, ce aleg: liftul sau scările?

Dacă ar fi să o luăm logic, aşa cum ne-am obişnuit să evoluăm împreună cu tehnica din jurul nostru, toată lumea alege liftul. Apăs pe buton să îl chem la parter, acesta se înroşeşte şi mă informează că mătăhăloasa maşinărie ce funcţionează pe cabluri ruginite soseşte în curând. Încep să se audă zgomote de sus, un hârâit lung ca de pisică înecată şi mai apoi pârâituri, probabil opriri neoficiale între etaje. Privesc în sus, au trecut destule minute cât să îmi cam pun semne de întrebare, mai privesc, mai fac o cruce şi aştept. În final, liftul apare şontâc- şontâc, ca un moş răblăgit în cadru şi îşi deschide uşile cu o încetineală de înmormântare, ca şi cum ar ridica sprâncenele la mine, întrebându-mă ce mama naibii mai vreau şi de ce l-am chemat tocmai de la 10? Mă apropi regulamentar şi întind capul înainte. Mirosul mă izbeşte de parcă spiritul liftului tocmai a tras un vânt sănătos şi nu doar atât. Îmi simt stomacul întorcându-se pe dos şi strâmb din mustăţi, mult prea pretenţioasă pentru ceea ce îmi este pus la dispoziţie. Înăuntru este o oglindă sparta şi îmi permit să mă sprijin de perete ca să arunc o privire. Îmi voi dezinfecta mâinile apoi. Şi ştii momentele alea în filmele de groază în care ea are împresia că dacă se apropie o să rezolve ceva? Ei bine, proastă alegere. Dintr-un colţ iese un câine, cu urechile date pe spate şi uitându-se la mine cu ochii fioroşi. În două secunde cât el se ridică arătându-şi dantura perfectă, eu scot un covrig cumpărat pentru toată ziua şi i-l arunc . Îl înhaţă mulţumit şi eu respir uşurată când el îşi alege un colţ de sub scară să-l mănânce. Păşesc înăuntrul liftului şi pun pariu că ăla micu' s-a scăpat puţin până a ajuns la parter, dar nu-i bai. Becul pâlpâie ca semaforul nostru din centru, eu mă holbez la spaţiul îngust şi mirositor, plin de germeni şi probabil ciuperci în colţuri şi brusc văd o cameră de filmat. Oftez înfrântă şi ies, făcându-i loc câinelui să intre. Uşile se închid şi huruitul se porneşte din nou. Mă strâmb şi mă mut la începutul scărilor.

Privesc în sus şi încerc să-mi amintesc de ce i-am promis Laurei că urc eu până acolo. Blocul este cufundat în întuneric, de la o vecină miroase a friptură la cuptor şi stomacul îmi protestează, din altă parte miroase a pipi de căţel şi a resturi menajere şi în capul primul rând de trepte văd chiştoace de ţigară. Pun piciorul pe prima treaptă, sprijinindu-mă de balustradă şi regretând imediat. Guguloaiele de gumă întărită mi se lipesc de degete şi nici nu vreau să ştiu mai multe de atât. Urc până în capătul primului rând de trepte şi aştept un bec să se aprindă. Îmi scot telefonul şi înainte să apuc să-mi luminez calea, un lătrat mă face să ţip şi aproape să scap cărţile Laurei în jos pe scări. Mă întorc şi văd de data asta chipul autoritar al unei pocitănii înalte cât antebraţul meu. Se repede în jos pe scări şi înjur coborând două trepte, nemulţumită fiindcă port tocuri şi nu am stabilitatea necesară cât să-i ard una în freză.

În final o sun pe Laura să coboare pentru că nu am de gând să urc. O aştept lângă becul de la parter, deja dornică de un strop de aer curat. Ea coboară pe scari şi eu o întreb mirată de ce nu a folosit liftul care nu coborâse între timp.

-Era mai sus cu două etaje când am ieşit eu şi ar fi durat mult până ajungea la mine şi apoi jos.

Îi înmânez cărţile şi în timpul ăsta cucoana care pregătea friptură iese în hol, salutându-ne. Îi răspundem respectuos. Trag o ochiadă când liftul ajunge la parter şi uşile se deschid. Cătelul furăcios de covrigi iese voios. Cucoana de lângă noi zâmbeşte amuzată.

-Acuma venea mama să te cheme la masă, măi Ricuţă!