Sărci

Recenzie: Ceasul fantasmelor de Oliviu Crâznic

 

EDITURA: Crux Publishing (Fantasy)

AN APARIŢIE: 2015

 

„Îmi este destul de dificil să istorisesc mai departe, pentru că lucrurile au mers prost. Însă am să încerc să îmi păstrez coerența. Nu pot spune exact cum s-au legat evenimentele, şi nici ordinea precisă a acestora, pentru că deja linia temporală cedase – dar pot încerca o reconstituire. Am mai făcut asta. Nu ştiu însă cât de bine o să îmi iasă acum.”

Nu ştiu cum voi începe sau cum voi termina această recenzie, cum îmi voi organiza gândurile astfel încât să vă conving de ce sunt în continuare atât de revoltată, ameţită şi fascinată de poveştile fără sfârşit ale lui Oliviu Crâznic, care s-a jucat, din nou, cu sentimentele şi mintea mea, până în acel moment în care am renunţat la încercările mele de a intui unde avea de gând să mă poarte de data aceasta imaginaţia autorului, şi m-am lăsat condusă de cuvintele care se topeau în faţa ochilor mei cu fiecare capitol nou parcurs, cuvinte care mă ţineau captivă în lumi demult apuse, unde curajul şi onoarea erau armele cele mai de preţ ale unui bărbat, sau mă transportau pe meleaguri desprinse din cele mai îndrăzneţe idei SF, unde nu îndrăzneam să privesc peste graniţa impusă de autor.

Ellen Lee (Ceasul fantasmelor #5)

Doi poliţişti îşi înfruntă destinul într-o casă a tragediei, unde un criminal pândeşte în întuneric, prin timp şi spaţiu. Fiecare minut contează. Însă cine va supravieţui?

De ce le-am numit „poveşti fără sfârşit”? Pentru că de fiecare dată când terminam o nouă aventură, în loc să primesc toate răspunsurile şi să pot emite o părere despre fiecare personaj în parte, am descoperit că sunt, în continuare, o neştiutoare, că am fost atât de absorbită de ceea ce citeam încât am trecut peste anumite detalii sau am ignorat câteva vorbe cu înţeles ascuns, care m-au îndepărtat de întrebările mele doar pentru a-i oferi autorului şansa de a mă şoca sau speria cu ultimul paragraf. Ultimele rânduri îmbracă forma unor pumnale ascuţite, de a căror lamă nu veți putea scăpa, oricât veți încerca să vă feriți de adevărul păstrat pentru final, un adevăr mistic şi greu de înţeles, pentru că are puterea de a vă manipula gândurile până în clipa în care nu veți mai avea posibilitatea de a alege, de a face diferenţa dintre Bine şi Rău, pentru că veți fi deja prinși în Ceasul fantasmelor, când toate regulile sunt înlăturate, iar teama va deveni singurul vostru aliat. Teama de adevăr.

Pivniţele Palatului Charron (Ceasul fantasmelor #2)

Ne reîntâlnim cu Arthur, eroul din „... Şi la sfârșit a mai rămas coșmarul” (recenzia aici) şi aflăm de ce un preot este răpit în mijlocul nopţii, doar pentru a se întâlni cu o tânără captivă, ţinută în lanţuri.

Numărul 13 aduce ghinion. Sunt numeroase superstiţii şi legende care confirmă afirmaţia mea, dar le ignor (în ciuda faptului că eu cred în supranatural), pentru că mie îmi poartă noroc, faţă de vecinul său 12, care este capabil să-mi distrugă ziua în cele mai neobişnuite şi neaşteptate moduri. Oliviu Crâznic se joacă puţin cu soarta şi norocul, îşi asumă riscuri şi parcă se bucură de asta, printr-o colecţie de 13 poveşti de suspans, groază şi mister, pe care le recomand să le citiţi după miezul nopţii, cu geamul deschis, ca să fiţi auziţi atunci când veţi ţipa, de spaimă sau de frustrare, când răspunsurile de la „ghicitori” nu sunt cele la care v-aţi aşteptat sau dacă piesele de puzzle s-au hotărât să participe la o revoltă şi să vă sfideze, în ciuda siguranţei tale, că „aşa se va termina povestea, nu există altă cale”. Ha. Ha. Mereu există alte cale!

„Însă ceea ce mi-a oprit pentru totdeauna în piept bătăile inimii – căci da, în Căile Timpului mereu momentul acela trăieşte veşnic – a fost faptul că, în exact aceeaşi suavă împlinire a doua destine, ea a ridicat ochii mari, antracit-violeți, către oglinda din rezalir a tejghelei cu suveniruri, iar sufletele noastre s-au întâlnit şi s-au cunoscut, supunându-se sfâşietor Sorţii.”

Nu pot să vă vorbesc despre fiecare poveste în parte, pentru că unele sunt foarte scurte, de câteva pagini. Oricât aş încerca să păstrez suspansul şi surprizele ascunse, pentru a fi descoperite pe parcurs de către voi, dragi cititori curioşi, îmi e teamă că voi divulga un detaliu important, care v-ar putea îndruma spre calea cea bună, prilej cu care deznodământul îşi va pierde din farmec, iar reacţia voastră finală nu ar putea să o egaleze pe a mea. Nu, vreau să plecaţi în această călătorie singuri, cu ochii acoperiţi şi mintea deschisă, cu sufletul împăcat şi nerăbdarea la cote ridicate, pentru că de îndată ce vei face primii pași în lumile create de Oliviu Crâznic, nu mai există cale de întoarcere.

„Pentru cine nu a văzut până acum o terrană, e foarte greu să mă înţeleagă. Dar eu am să încerc să explic. Ochii, ochii erau fără îndoială o problemă; i-a întors către mine când intram şi parcă sufletul mi s-a mişcat în trup, gata să îl părăsească. Erau adânci şi ameţitori, ca un iaz care adăposteşte înecaţii, caramel lichid umbrit de gene negre ce tremurau cu o siguranţă dezarmantă – era ca şi cum te lăsau dintr-odată complet dezbrăcat în faţa ei, paralizat şi vulnerabil.”

Poveştile mele preferate au fost Edana Rose şi Tempus fugit, care sunt extraordinare. Am avut impresia că am alunecat pe culoarele înşelătoare ale Timpului, că m-am rătăcit printre pagini, că am fost înşelată de cuvinte şi că adevărul mi-a scăpat printre degete, că am fost atrasă într-o luptă pe care ştiam că nu o pot câştiga, însă ispita și curiozitatea de necunoscut au făcut o alianţă împotriva mea şi m-au ademenit cu răbdare şi grijă, până când am întâlnit cel mai întunecat şi rece coşmar, până când am înfruntat cel mai neaşteptat şi crud răspuns, pe care încă refuz să-l accept, supărată pe propria persoană, pe naivitatea cu care am acceptat minciunile oferite de personaje, doar pentru a mă reîntoarce în prezent, la o concluzie ce sfidează toate legile după care îmi ghidez mintea.

Vă provoc să întoarceţi cheia în broască.

Vă provoc să închideţi toate uşile.

Vă provoc să stingeţi lumina.

Ceasul fantasmelor începe... acum.