Sărci

Recenzie: Stresul dintre orgasme de Ana Mănescu

 

Editura: Herg Benet (Colecţia Radical din 7)

Anul apariţiei: 2015

Goodreads: 4. 38

„Toate apogeurile noastre, toate orgasmele şi tot stresul dintre ele, toate nimicurile zilnice, toată viaţa, Iana toată... Despre asta este vorba pînă la urmă.”

Cu un titlu amuzant şi o copertă îndrăzneaţă, Stresul dintre orgasme este a doua carte a Anei pe care o citesc, după Quasar, care m-a lăsat cu multe întrebări şi cu câteva imagini greu de descris în minte (păcat că nu mai pot să pictez, ca să vă ilustrez „nebunia” din spatele cuvintelor). Istoria se repetă, chiar dacă timpul mi-a permis să mă distanţez de stilul libertin al autoarei, care păşeşte peste reguli şi limite în dorinţa ei de a ne transpune într-o realitate care îmi aminteşte de o parodie inteligentă şi selectă, pe care nu o poţi înţelege de la prima vizionare, mult prea distras de elementele de decor sau de înfăţişarea personajelor.

Poate că este un roman, dar pentru mine a fost o poezie întunecată despre vicii, obsesie, idealuri, identitate, ispite şi pasiuni. Am fost sceptică după primele capitole, când un posibil triunghi amoros a prins rădăcini între pagini, însă cum nimic nu este simplu sau clar în romanele Anei, am avut răbdare şi am urmărit cum trei personaje defecte şi speriate de viaţă se mulţumesc să trăiască într-o rutină care suferă puţine modificări, până când o simplă conştientizare distruge echilibrul fragil transpus de autoare, iar nebunia preia controlul, lăsând în urmă o dâră lipicioasă de sânge.

„Sunt prins între ele şi nu ştiu cum să exist fără Iana sau fără Candy.”

În viziunea mea, Robert este întruchiparea disperării şi a nesiguranţei. Este un bărbat dezamăgit de realizările sale, care îşi cunoaşte potenţialul şi talentele, aşa puţine cum sunt, care se mulţumeşte cu ceea ce primeşte, fără să încerce să obţină vreodată mai mult, până când o întâlneşte pe tânăra Iana, care îl împinge în abis şi pe un drum presărat cu dorinţe ascunse şi şoapte rămase nerostite. Introvertitul nervos şi apatic, dependent de droguri şi de discuţii profunde în baie, alături de cel mai bun prieten al său, devine o păpuşă maleabilă şi uşor de influenţat în mâinile noii sale eleve, acest păpuşar viclean şi inocent, care te impresionează prin ochii ei mari şi sinceri, înainte să îţi arate întunericul care sălăşluieşte în sufletul ei.

Robert m-a enervat îngrozitor de mult. Nu are coloană vertebrală. Nu ştie ce vrea. Are un master în Pierderea Timpului: O Artă. E nesigur de sentimentele sale... nu, rectific: de existenţa lor. Îi lipseşte ambiţia. Se gândeşte la nimic şi la tot. Iar lista continuă până la scena finală, în care chipul lui a început să tremure, iar trăsăturile să i se schimbe gradat, până când în mintea mea a devenit Joker-ul, cel care ia decizii fără să gândească sau să ia în considerare consecinţele, cel care alege calea uşoară şi nu se teme de repercursiuni. Voiam să mă transpun în roman, să îi dau câteva palme şi să urlu la laşul care se ascunde în spatele sentimentelor şi a viselor, la cel care dă vina pe cei din jurul său pentru eşecurile sale.

În ceea ce o priveşte pe Iana, încă sunt confuză. Prezenţa ei îl inhibă pe Robert, care o invidiază pentru talentul ei, pentru uşurinţa cu care cântă la vioară, în timp ce el a fost nevoit să se pregătească ani de zile pentru a ajunge la performanţa elevei sârguincioase, căruia îi alunecă mâinile pe genunchii lui destul de des, un gest care vrea să pară intim şi natural, doar că tu eşti conştient că nu este o scenă normală şi că protagoniştii nu sunt sinceri unul cu celălalt. Iana este instabilă şi periculoasă pentru Robert. Ea îi face rău, ea este adevăratul drog al acestui roman, ea îi declanşează nebunia şi îl distruge cu fiecare întâlnire, până când stresul îi curge prin vene şi cedează în faţă presiunii.

„Avea viaţă în voce şi în ochi şi în felul în care mîngîia cărţile pe care refuza să le citească. Poate nu experienţă, poate nu maturitate, dar avea viaţă în fiecare gest. Era o puştoaică răsfăţată de ta-su, fără idoială. Era superficială uneori, mofturoasă, era o copilă, da. Dar era mai mult decât atât. Nu se uita niciodată la oameni, ci în ei. Nu vorbea mult şi tot ceea ce spunea ea spunea ceva. Nimic nu era de umplutură.”

La polul opus se află Candy, femeia misterioasă şi personajul în umbră, pe care l-am cunoscut foarte puţin, dar care este un element cheie pentru desfăşurarea acţiunii. Nu este nici prietena, nici iubita lui Robert. Este o constantă, în timp şi spaţiu. Atâta timp cât Robert nu-i uită bomboanele, ea pare fericită cu acest aranjament, în care este, dar nu este o parte din viaţa lui, iar el o vrea, dar nu o vrea, nesigur dacă ea este ceea ce îşi doreşte sau o piesă de decor, cu care s-a obişnuit şi pe care nu vrea să o piardă.

Interacţiunile dintre cele trei personaje sunt profunde în urmări, dar sărace în mărturisiri. Aproape că vrei să îi iei pe rând de mână, să îi forţezi să se aşeze în jurul unei mese rotunde, să îi obligi să se privească şi să spună tot ce au pe suflet, să ţipe, să înjure şi să plângă, ca să se ajute unii pe ceilalţi să scape din peştera în care s-au ascuns de lume şi de societate. Însă îţi este teamă să rişti, aşa că nu îţi rămâne decât să îi urmăreşti şi să speri.

Dialogurile sunt un schimb păcătos de lovituri, minciuni şi amintiri deşarte. Dacă le citeşti cu glas tare, vei avea tendinţa de a-ţi întoarce capul la intervale regulate, de a deveni, pe rând, Robert, Iana şi Candy, de a intra în pielea lor şi în mintea aia prăpăstioasă, care te împinge spre sfârşit, deşi tu cauţi un nou început, unul luminos şi plin de speranţă, faţă de durerea şi de întunericul oferite de personaje, care vor doar să te corupă şi să te îndepărteze de cine eşti şi cine vrei să devii.

„Cînd ne întreabă cineva cine suntem, ce suntem, răspundem cu un singur cuvînt. Notar. Agent. Avocat. Profesor. Casnică. Şomer. Artist. Conflictul ar trebui să existe în noi, să nu putem alege, să fim polivalenţi. Cine eşti? Sunt tot, pentru că nu pot să fiu mai puţin. Pentru că nu poţi, Rob, nu poţi fi doar medic, doar jurnalist, doar pictor, doar curvă, doar drogat, doar copil, doar ceva. Trebuie să fii tot ce e în tine şi să fii deodată.”

Muzicalitatea cu care Ana îşi răsfaţă cititorii este delicioasă. Cuvintele se scurg de pe pagini, se lipesc şi se despart într-o simfonie mută, acţiunea este cursivă şi antrenantă, iar printre orgasme, suspine şi prăbuşire spirituală, se strecoară puţină compasiune, o compasiune pe care personajele o confundă cu ceva grotesc şi neplăcut, altfel nu-mi pot explica de ce o ignoră şi se mulţumesc cu sentimente înşelătoare, capricii şi clipe de euforie, de scurtă durată.

„Un praf albastru se rostogolea cu biluţe albe şi cu firimituri ca frunzele de toamnă în aşternuturile diafane cărora le dădeam foc de la un colţ şi care ardeau şi fumegau până când din ele şi din noi nu mai rămînea nimic.”

Defectul cel mai mare al romanului este lungimea: în aproape 170 de pagini nu m-am legat de personaje, le-am judecat doar prin prisma unor gesturi sau intenţii, am trecut repede de la plictiseală la entuziasm şi curiozitate.

Finalul a fost brusc şi captivant. Totul se termină abrupt, soarta tuturor este nesigură, iar eu îmi doresc să ştiu ce se întâmplă după acel eveniment, însă Ana preferă să ne tachineze şi să îşi oprească povestea în punctul culminant, de parcă refuză să ne ofere o explicaţie şi vrea ca noi să descoperim singuri răspunsurile şi adevărata lecţie ascunsă în roman.

Concluzia? Mi-a plăcut, dar voiam mai mult.

Pentru recomandări (seriale, filme și cărți) și informații/noutăți/teasere despre seria mea, Rephelimii (primele 2 volume au fost publicate la Herg Benet), mă găsiți aici și aici pe Facebook.