Sărci

Recenzie: Quasar de Ana Mănescu

 

Editura: Herg Benet

Anul apariţiei: 2015

Goodreads: 4.24

„Mi-am imaginat multe morţi şi toate erau frumoase: turbionul de fluturi, quasarii, cuţitele de diamant. Sau că voi muri citind un manuscris nesfârşit, povestea completă a omenirii. Care s-ar fi terminat când un om ar fi reuşit să ajungă la zi.”

Totul sau nimic.

Citesc fantasy şi SF, rezolv crime în timpul liber, răsfoiesc un roman de dragoste pe an, asta dacă nu îi mai dau o şansă lui Stephen King, tot aşteptând acel volum care mă va îndemna să dorm o săptămână cu lumina aprinsă, mă feresc de nuvele, de culegeri de povestiri, de gânduri aşternute pe hârtie pentru a te trage înapoi în realitate, gânduri care te obligă să te confrunţi cu întrebările la care îţi este teamă să primeşti un răspuns nedorit... însă am alunecat în propria capcana când am parcurs primul rând din Quasar.

Am primit cartea din partea autoarei, după mici peripeţii cu poşta. Am ezitat la început, pentru că volumul nu este ceea ce citesc în general. Îmi era teamă, deşi în acest context sentimentul este inutil, abstract şi nefolositor, cu toate că îmi era greu să fac o distincţie între Ana, care este o fană înfocată Harry Potter, care scrie cu pasiune despre tot ce iubeşte, aude şi simte, care găseşte bucurie în lucrurile mărunte, pe care majoritatea le ignorăm cu uşurinţă, şi Ana, autoarea, cea care a strecurat un mesaj printre rânduri, pentru orice cititor care va avea îndrăzneala sau curiozitatea de a afla ce se ascunde în spatele cuvintelor atent alese, care transformă Quasar într-o colecţie de imagini, amintiri şi emoţii care depăşesc graniţa dintre figurat şi real, dintre iluzie şi adevăr.

„Pictorul crezuse dintotdeauna că arta ne va mântui sau ne va aduce sfârşitul. Cu arta începuse evoluţia, cu imaginaţia primilor oameni. Cel care a lovit două pietre, creând simfonii de scântei şi sunete, transformându-le în foc roşiatic şi trosnete de crenguţe. Cel care şi-a dorit eternitatea şi a pictat pe un perete al peşterii sale istoria luptei cu un mamut – ziua în care şi-a cucerit femeia. Piramidele şi bijuteriile egiptenilor. Epopeea lui Ghilgameş. Ceremonia ceaiului. Omenirea pornise din arta pură şi, la final, arta avea să îi decidă soarta.”

Nu mă consider o persoană suficient de matură pentru a înţelege toate metaforele strecurate de autoare, acele momente în care acţiunea s-a oprit brusc sau a luat o întorsătură neaşteptată, când unul dintre personaje, răpus de un ţel suprem sau de o dorinţă avidă, care îi distruge viaţa, decide să te înşele, pe tine, ca om, spectator şi cititor, să spulbere tot ce a creat şi să provoace durere sperând că aşa va primi dezlegarea care îi va permite să devină cine şi ceea ce şi-a dorit.

În Quasar am citit despre iubire, pasiune, dorinţă, regret şi obsesie. Despre idealuri, vise, speranţe, iluzii şi secrete. Despre minciuni, relaţii, legături fugare şi amintiri care se strecoară din ghearele trecutului pentru a-i bântui pe cei captivi în prezent. Despre posibilitatea de a atinge perfecţiunea, de a-ţi depăşi limitele şi de a ajunge suficient de sus încât să te contopești cu cel mai întunecat har al tău, cel pe care îl arăţi suficient de mult pentru a căpăta o doză suficient de mare de respect şi admiraţie din partea celor care fac parte din viaţa ta, fără a le divulga misterul care îţi permite să creezi şi să compui un păcat sub forma unui tablou măreţ, dornic să fie privit şi apreciat, cu toate că va rămâne neînţeles.

„Orice ai face, oricât ai încerca să fugi, nu-i poţi ignora. Te vor prinde, te vor cuprinde şi vei fi al lor. Ceea ce e refuzat nu dispare. Ci creşte. Şi te macină. Şi te amestecă. Te trage pe nas, te topeşte, te ascunde, te schimbă, te ucide şi devii şi începi.”

De-a lungul celor 11 poveşti, vei trece printr-un carusel de emoţii. Mânie, disconfort, fascinaţie, melancolie, repulsie şi tristeţe. Ana Mănescu te invită să păşeşti într-un univers unde cuvintele îşi pierd înţelesul, unde sentimentele nu au voie de explicaţii, unde nu există Bine şi Rău, Întuneric şi Lumină, pentru că orice este posibil, dacă lupţi suficient de mult pentru a-ţi îndeplini visul. Vei răni şi vei ucide, te vei lăsa absorbit de cel mai negru dintre coşmaruri, vei plânge la vederea durerii pe care ai provocat-o şi vei folosi pensula, mâinile, talentul, creionul, gura, ca să ilustrezi şi să aduci la viaţă toate tainele care ţi-au sfâşiat sufletul, înainte să găseşti o cale prin care să le eliberezi din închisoarea pe care tu ai clădit-o, într-un moment de rătăcire şi vinovăţie.

La un moment dat, m-am simţit obosită. Din poveste în poveste, am ajuns să mă separ de personaje şi de acţiune, să mă strecor şi eu printre capitole, sperând că aşa voi putea să înţeleg... oh, acest cuvânt pe care îl folosim atât de des şi de care ne agăţăm de fiecare dată când mintea noastră refuză să ne ofere o explicaţie, cel care te îndeamnă să afli sensul ascuns al tuturor lucrurilor şi fiinţelor care te înconjoară, el te „sfătuiește” să cauţi răspunsuri şi să nu te mulţumeşti cu întrebări. La o parte din poveşti, mi-am pierdut răbdarea. Nu le-am descoperit mesajul, frumuseţea, nu am putut să îmi imaginez ce citeam, să compun la rândul meu. Am fost blocată, supărată şi nemulţumită, doar pentru a-mi regăsi din nou, după câteva minute, încântarea precedentă. Aici, nu am un sfat de oferit. Fiecare persoană are un stil diferit de a vedea şi de a simţi. Poate că poveştile care mi-au plăcut mie au fost ignorate de către tine. Poate că tu ai ajuns la răspunsuri, ai distrus metafoara şi ai primit ceea ce ai căutat.

Preferatele mele rămân „... şi pietrele devin nisip, dar nu ştiu încă” şi „Prima bătaie, ultima tresărire”. De ce? Fiindcă arta a depăşit toate bariele care îi împiedică pe artişti să compună şi să aducă la viaţă ceea ce îşi doresc, pentru că nebunia face parte din fiecare dintre noi, doar că puţini suntem dispuşi să îi confirmăm existenţa, pentru că tot ce este frumos este şi urât şi pentru că atunci când vrem să atingem perfecţiunea suntem capabili să ucidem un vis, ca să trăim pe vecie într-un coşmar.

„Cu cât înaintau în toamnă, cu atât mai mult din poemul lor rămânea. Nu dădeau drumul la căldură niciodată. Scriau împreună – trupul ei se mişca odată cu penelul lui. Şi iubeau împreună, ca la început, când el fusese piatra rigidă şi ea nisipul care îl ascundea, îl rodea, încet, încet, îl modela după chipul şi asemănarea ei.”

Ana, îţi mulţumesc pentru roman, pentru că eşti cine eşti, pentru toate sentimentele declanşate cu această carte şi pentru curajul de a spune adevărul, într-o formă nouă, inovativă şi uşor înşelătoare.