Sărci

Editura Nemira: Temeraire revine în Victoria Vulturilor [fragment]

Diverse-c
29 Iunie 2016 ⋅

 

Victoria Vulturilor (Temeraire #5) de Naomi Novik

Traducere: Laura Bocancios
Preţ: 36,99 RON

Nu sunt vremuri bune: trupele lui Napoleon au invadat patria englezilor şi prima ţintă este Londra, pe care vor s-o ocupe. Din păcate, dragonul Temeraire nu mai face parte din armată, iar căpitanul Laurence a fost condamnat la moarte pentru trădare. Cei doi luptă să se regăsească în iureşul războiului. Dar, dacă şi-ar uni iar forţele, cine ştie ce bătălii ar putea câştiga?

 

*** fragment ***

„Ghiuleaua străpunse prora corabiei şi făcu ravagii de-a lungul punţii inferioare, pe care o traversă cu sunet de tobe, acompaniat de castanietele aşchiilor ce răpăiau pe pereţi. Tânărul ofiţer care păzea celula tremura de când sunase adunarea pe punte: un amestec de nelinişte, gândi Laurence, şi dorinţă de a face ceva, şi frustrarea de a se şti ţinut pe un post atât de jalnic şi inutil. Un sentiment pe care Laurence îl împărtăşea, din postura sa şi mai inutilă, închis în celulă.

Ghiuleaua părea să se rostogolească agale când se apropie de celulă şi oferi prima ocazie: ofiţerul de marină întinsese piciorul s-o oprească, înainte ca Laurence să apuce să spună ceva. Văzuse cam acelaşi impuls având cam acelaşi rezultat în alte zone de luptă: ghiuleaua smulse cea mai mare parte din picior şi îşi continuă netulburată drumul în şi prin grilajul de metal, scoţând uşa din balamalele de sus şi, în cele din urmă, înfigându-se în peretele de stejar masiv al corabiei, rămânând acolo.

Laurence dădu la o parte uşa care se clătina nebuneşte şi ieşi din celulă, scoţându-şi eşarfa ca să-l bandajeze pe ofiţer. Tânărul se holba perplex la ciotul însângerat şi se lăsă greu

convins să urce, şchiopătând, pe puntea inferioară.

– O rană curată. Sunt sigur că restul se va desprinde frumos, încercă Laurence să-l consoleze şi îl lăsă pe mâna medicilor.

Deasupra, tunurile răcneau necontenit.

Laurence urcă scara de la pupa şi plonjă în harababura de pe punte. Lumina zilei strălucea dinspre prora îndreptată spre răsărit, prin găurile mari şi zdrenţuite, creând un nor scânteietor din fumul şi praful înălţate din gura de tun. Roaring Martha sărise de la locul ei şi cinci oameni se opinteau s-o ţină pe nava agitată, ca să fie fixată înapoi. În orice moment, tunul putea s-o ia razna pe punte, strivind oamenii şi poate zdrobind bordajul.

– Aşa, fetiţo, stai cuminte…

Căpitanul tunarilor îi vorbea ca unui cal nărăvaş, ferindu- şi mâinile de ţeava încinsă a tunului. Avea jumătate din faţă plină de aşchii, ca nişte ţepi de arici.

În fum, în lumina roşie, nimeni nu-l recunoştea pe Laurence. Era doar o altă pereche de mâini. Avea încă în buzunarul hainei mănuşile pentru zbor. Apucă metalul cu ele şi împinse tunul de gura ţevii. Palmele îl usturau, chiar şi prin pielea groasă a mănuşilor şi, cu o ultimă bufnitură, Roaring Martha se fixă la loc. Oamenii o legară şi apoi rămaseră în jurul ei, tremurând, ca nişte cai istoviţi, gâfâind şi năduşind.

Nu trăgea nimeni în replică, nu venea niciun strigăt dinspre pupa şi nicio corabie nu se zărea prin gura de tragere. Laurence simţea corabia tresărind spasmodic, cu un soi de tânguire, de parcă ar fi încercat să străpungă vântul, iar apa sălta într-un mod ciudat pe marginile ei: un sunet complet străin, deşi cunoştea această navă. Slujise pe Goliath patru ani, la popota aspiranţilor, pe când era doar un copil, apoi ca locotenent, alţi doi, şi în Bătălia de pe Nil. Ar fi zis că-i cunoştea fiecare nuanţă din glas.

Scoase capul prin hublou şi-l văzu pe inamic trecând pe lângă ei la prora şi întorcându-se să atace din nou: doar o fregată, o navă cochetă de treizeci şi şase de tunuri, care n-ar fi putut clinti nici jumătate din bordul lui Goliath – o luptă absurdă, şi Laurence nu putea înţelege de ce nu se întorseseră s-o izbească în pupa. În schimb se auzi doar un mic geamăt dinspre tunurile de la prora, un răspuns modest din partea lor. Privind în lungul navei, observă că fusese străpunsă de un imens harpon, de parcă ar fi fost o balenă. Capătul care pătrunsese adânc în corpul navei avea numeroase gheare ingenious curbate, care, printr-o mişcare fermă de smulgere, se împlântaseră în lemn. Iar funia, la celălalt capăt al harponului, vibra în aer, sus, tot mai sus, unde o ţineau doi uriaşi dragoni de talie grea: un Parnassian mai vârstnic, vândut Franţei într-o perioadă de pace din trecut, şi un Grand Chevalier.”