Sărci

Fragment în avanpremieră: Panica de Lauren Oliver

Diverse-c
01 Noiembrie 2016 ⋅

 

Nimeni de pe mal nu îl încuraja pe Dodge Mason, nici nu l-ar fi ovaţionat nimeni, indiferent cât de departe ar fi ajuns. Nu conta. Tot ce conta era câştigul. Iar Dodge avea un secret, ştia ceva despre Panică, probabil că ştia mai mult decât oricare dintre cei aflaţi pe plajă. De fapt, avea două secrete.

Lui Dodge îi plăceau secretele. Îi dădeau energie, îl făceau să se simtă puternic. Când era mic, spunea chiar că avea propria lume secretă, un loc personal al umbrelor, unde putea să se ghemuiască şi să se ascundă. Chiar şi acum, în zilele proaste ale Daynei, când durerea era nimicitoare şi începea să plângă, când mama lui stropea toată casa cu Febreze şi îl invita pe noul ei iubit de rahat, iar Dodge auzea târziu în noapte cum patul lovea peretele, de parcă l-ar fi lovit un pumn în stomac, el era tentat să se cufunde în acel loc întunecat, plăcut şi doar al lui.

La şcoală, toţi îl considerau un laş. Dodge ştia asta. Arăta ca un laş. Întotdeauna fusese înalt şi slab, ascuţit, exact ca tatăl său, cum îi spunea mama lui. Din câte ştia, trupul slab şi pielea închisă la culoare erau singurele lucruri moştenite de la tatăl său, un dominican care lucrase la construcţia de acoperişuri şi cu care mama lui fusese împreună pentru câteva clipe încinse, pe vremea când locuia în Miami. Dodge nu-şi amintea nici măcar numele lui. Roberto. Sau Rodrigo. Sau vreun alt rahat d-ăsta.

Când rămăseseră blocaţi pentru prima dată în Carp (mereu se gândea astfel la situaţia lor, că rămăseseră blocaţi acolo; el, Dayna şi mama lui erau ca nişte pungi din plastic goale, care rătăceau prin ţară purtate de vânt şi din când în când se agăţau de vreun stâlp de telefon sau pe sub roţile vreunei camionete, unde rămâneau o vreme), fusese bătut de trei ori: mai întâi de Greg O’Hare, apoi de Zev Keller şi pe urmă, din nou, de Greg O’Hare, doar să se asigure că Dodge cunoştea regulile. Iar Dodge nu ripostase. Nici măcar o dată.

Fusese şi în situaţii mai rele.

Iar acela era al doilea secret al lui Dodge şi sursa puterii lui. Nu se temea. Pur şi simplu, nu-i păsa. Iar asta era cu totul şi cu totul altceva.

Cerul era presărat cu roşu, şi purpuriu, şi portocaliu. Lui Dodge îi părea că seamănă cu o vânătaie imensă sau cu o poză făcută în interiorul unui corp. Mai era vreo oră până la apus şi până la miză, apoi urma săritura.

Dodge deschise o bere. Prima şi singura. Nu voia să fie ameţit şi nici nu trebuia să fie. Dar fusese o zi caldă şi venise direct de la Home Depot şi îi era sete.

Lumea abia începea să se adune. Din când în când, Dodge auzea din depărtare vreo portieră trântită, câte un strigăt dintre copaci, vacarmul muzicii. Whippoorwill Road era la distanţă de vreun sfert de milă; tinerii începeau să apară de pe potecă, croindu-şi drum prin vegetaţia deasă, dând la o parte muşchii ce atârnau şi viţa-de-vie, cărând cu ei lăzi frigorifice, sticle şi difuzoare de iPod, punând ochii pe vreun petic de nisip.

Şcoala se terminase. De tot, pentru totdeauna. Trase aer în piept. Dintre toate locurile unde trăise – Chicago, DC, Dallas, Richmond, Ohio, Rhode Island, Oklahoma, New Orleans –, New York mirosea cel mai bine. La fel ca maturizarea şi schimbarea, lucrurile se transformau şi deveneau alte lucruri.

Ray Hanrahan şi prietenii lui ajunseseră primii. Nu era surprinzător. Deşi concurenţii nu erau anunţaţi oficial până în momentul săriturii, Ray se lăuda de câteva luni că el va lua acasă premiul, la fel cum făcuse fratele lui, cu doi ani în urmă. Luke câştigase la limită, în ultima rundă. Plecase cu cincizeci de miare. Celălalt concurent nu plecase deloc. Dacă medicii spuneau adevărul, nu avea să mai umble vreodată.

Dodge învârti o monedă în palmă, o făcu să dispară, apoi să reapară între degetele lui. În clasa a patra, iubitul mamei lui – nu-şi amintea care dintre ei – îi cumpărase o carte despre trucurile magicienilor. Locuiseră în Oklahoma în anul acela, o hazna într-un bazin plat, unde soarele pârlea pământul şi iarba, iar el petrecuse o vară întreagă învăţând cum să scoată monede din urechi şi să vâre o carte de joc în buzunar atât de repede încât să nu fie observată.

La început fusese doar o modalitate de a-şi umple timpul, dar devenise obsesie. Era ceva rafinat în asta: în felul în care oamenii vedeau fără să vadă, în felul cum mintea complete ceea ce se aştepta să vadă, în felul cum ochii te trădau.

El ştia că Panica era un mare truc de magie. Arbitrii erau magicienii; restul erau doar o adunătură de gură-cască tâmpiţi.

Urmă Mike Dickinson, cu doi prieteni, toţi vizibil băuţi. Părul lui Dick începuse să se rărească şi îi văzu bucăţi de scalp când se aplecă să lase pe plajă geanta frigorifică. Prietenii lui cărau un scaun vechi de salvamar: tronul pe care Diggin, crainicul, avea să stea pe durata evenimentului.

Dodge auzi un bâzâit ascuţit. Lovi fără să se gândească şi prinse ţânţarul exact când începea să se hrănească, astfel că pe călcâiul lui gol rămase o urmă neagră. Ura ţânţarii. Păianjenii la fel, deşi îi plăceau alte insecte, le găsea fascinante. Într-un fel, erau ca oamenii: proaste şi, uneori, rele, orbite de nevoie.

Cerul se întuneca; lumina se estompa, la fel şi culorile, care dispăreau după linia copacilor, dincolo de creastă, de parcă cineva le trăgea într-acolo. Heather Nill sosi şi ea pe plajă, urmată de Nat Velez şi, în cele din urmă, de Bishop Marks, grăbindu-se în urma lor, fericit ca un ciobănesc imens. Chiar şi de la distanţă, Dodge îşi dădea seama că ambele fete erau încordate. Heather îşi făcuse ceva la păr. Nu ştia ce, dar nu era adunat în obişnuita coadă de cal şi chiar arăta de parcă şi l-ar fi îndreptat. Şi nu era sigur, dar parcă era machiată.

Se gândi dacă să se ridice şi să meargă să le salute. Heather era super. Îi plăcea că era înaltă şi dură, în felul ei. Îi plăceau umerii ei laţi şi felul în care se deplasa, cu spatele drept, deşi era sigur că ea şi-ar fi dorit să fie cu câţiva centimetri mai scundă, îşi dădea seama după faptul că purta doar pantofi fără toc şi tenişi cu talpă joasă.

Dar, dacă se ridica, trebuia să vorbească şi cu Natalie şi simţea un nod în stomac numai privind-o de la distanţă, de parcă ar fi fost lovit. Nat nu era chiar rea cu el, nu la fel ca alţi copii de la şcoală, dar nu era nici drăguţă, iar asta îl deranja mai mult decât orice altceva. De obicei, ea îi zâmbea vag, când îl găsea vorbind cu Heather şi, în timp ce privirea ei trecea peste el, prin el, îşi dădea seama că, de fapt, ea nu s-ar uita la el absolut niciodată. La focul de tabără de la sfârşitul anului şcolar, cu un an în urmă, îi greşise numele şi îi spusese Dave. El se dusese doar pentru că sperase să o vadă. Iar acolo, în mulţime, o zărise; se dusese spre ea, ameţit de zgomot, şi de căldură, şi de shotul de whisky pe care îl băuse în parcare, cu intenţia de a vorbi cu ea pentru prima dată. Exact când se întinsese să o atingă pe cot, ea făcuse un pas înapoi şi îl călcase.

„Vai! Scuze, Dave“, îi spusese chicotind.

Respiraţia ei mirosea a vanilie şi a votcă. Stomacul parcă i se deschisese, iar maţele îi căzuseră până în pământ. În grupa lor absolviseră doar 107 elevi din 150, câţi începuseră. Iar ea nici măcar nu-i ştia numele.

Aşa că acum rămase pe loc, cu degetele mari înfipte în pământ, aşteptând fluierul de început.

Avea să câştige.

Avea să câştige pentru Dayna.

Avea să câştige pentru răzbunare.