Sărci

Acest cântec neîmblânzit de Victoria Schwab: Cover Reveal + Fragment în exclusivitate

Diverse-c
14 Martie 2017 ⋅

 

Editura: Herg Benet (Cărțile Arven)

Traducător: Flavius Ardelean

Data apariției: 15 aprilie 2017

Link pentru comandăaici

 

Nimic nu poate asigura liniștea într-un oraș frânt de război, într-un oraș copleșit de monștri. În acest extraordinar roman fantasy urban al aclamatei autoare Victoria Schwab, o tânără adolescentă trebuie să aleagă între calea eroinei sau cea a nelegiuiților, între cea a prieteniei sau a adversarilor, totul cu riscul de a înclina balanța întregului viitor al propriei sale lumi. „Acest cântec neîmblânzit” a ajuns încă din prima săptămână de la lansare pe locul întâi The New York Times Bestsellers List, iar drepturile de ecranizare au fost deja achiziționate de către Sony Entertainment.

 

Descriere:

Kate Harker și August Flynn sunt moștenitorii unui oraș divizat – un oraș în care violența de zi cu zi a dat naștere unor monștri cât se poate de reali. Tot ceea ce își dorește Kate este să fie la fel de nemiloasă precum tatăl ei, care obligă oamenii să îi plătească pentru protecția pe care le-o oferă împotriva întunericului neînduplecat. Tot ceea ce își dorește August este să devină uman, cu o inimă tot atât de bună precum cea a tatălui său, și să joace un rol mult mai important în sprijinirea celor inocenți – însă cum poate dacă el este chiar unul dintre monștri? Unul care poate să fure sufletul cuiva cu un simplu acord al muzicii? Când se ivește ocazia de a o putea supraveghea pe Kate, care tocmai ce a fost dată afară de la cea de a șasea școală și se întoarce astfel acasă, August se dedică în întregime misiunii sale. Dar Kate află secretul lui August, iar după un atentat de asasinare nereușit cei doi trebuie să fugă pentru a supraviețui.

Victoria Schwab creează cu măiestrie atmosfera unei metropole tulburate și efervescente, în care eroii sunt puși în fața luptei cu monștrii de pretutindeni – atât cei care îi copleșesc în jur, cât și cei dinlăuntrul lor…

 

***Fragment***

                Întrebările o măcinaseră toată după-amiaza. Cu cât au stat mai mult în pădure, cu atât mai mari erau dubiile. Legate de el. Legate de ea. Poate că răspunsul la întrebarea despre pseudonimul său era unul simplu. Poate că nu avusese de ales. Poate că uneori oamenii au motive bune pentru a se ascunde. Pentru a minți.

                Dar Kate voia să știe adevărul. 

                Era la jumătatea drumului când a auzit vioara.

                Ieșise de la testul din ultima oră cu câteva minute mai devreme și pierdea vremea până la clopoțelul de final de cursuri. Încetini pasul în timp ce asculta, presupunând - sperând - că era Freddie. O licărire de adevăr printre atâtea mistere. Muzica venea dintr-o clasă îndepărtată; deschise ușa și se opri, urmată de scârțâitul scaunelor și al echipamentelor. Trase cu ochiul prin geamul de sticlă și văzu elevii din orchestră strângându-și lucrurile. Clopoțelul sună și, în timp ce aceștia dădeau buzna afară din clasă, ea scrută sala în căutarea lui Freddie, dar nu-l văzu.

                - Hei, spuse unui tip ce căra ceva ce părea a fi un violoncel.

                Băiatul păli un pic pricepând că vorbea cu el.

                - E vreun Gallagher în clasa voastră?

                - Cine?

                - Freddie Gallagher, zise ea. Înalt, slab, păr negru, cântă la vioară?

                Tipul ridică din umeri.

                - Scuze, nu l-am văzut niciodată.

                Kate înjură încet, iar violoncelistul profită de ocazie pentru a scăpa.

                Lumea de pe holuri se împuțina și Kate se întoarse la dulapuri chiar la timp pentru a-l vedea pe Freddie strângându-și geanta. Aruncă o privire dură elevei de lângă și puștoaica dispăru. Kate se sprijini în umăr de ușa metalică.

                - Hei.

                - Hei, răspunse el, frunzărind prin cărți. Încă mai găsesc bucăți din pădure lipite de haine.

                - Eu m-am scuturat, zise ea. N-aș vrea să intre oamenii la bănuieli.        

                Se uită la ea cu o privire goală.

                - Ce vrei să zici?

                Ea se holbă la el. El la ea. Apoi o pată de culoare îi înțepă obrazul:

                - Ah!

                Kate își dădu ochii peste cap, apoi își aminti scopul ei și făcu semn spre dulap.

                - Fără vioară?

                - E acasă.

                - Am crezut că ești în orchestră.

                Freddie se îndreptă.

                - N-am zis niciodată că aș fi.

                - Atunci de ce o aduci?

                - Poftim?

                Ea ridică din umeri.

                - De ce aduci vioara la școală, dacă nu ești în orchestră?

                Freddie închise dulapul, nu cu o bubuitură, cum făceau ceilalți, ci cu un clic blând, dar decisiv.

                - Dacă vrei să știi neapărat, nu pot cânta acasă, pentru că pereții sunt prea subțiri. Colton are săli de repetiție izolate fonic. De aia o aduc.

                Kate simți cum îi dispăreau argumentele.

                - Ok, zise, încercând să-și păstreze vocea ușoară, tachinând. Dar dacă nu ești în orchestră, când ar trebui să te pot asculta cântând?

                În spatele ochilor lui Freddie se ridică un zid.

                - Nu ar trebui.

                Cuvintele căzură ca o lovitură.

Sursă: aici

                - De ce nu? întrebă, simțind cum îi creștea tensiunea.

                El își aruncă geanta pe umăr.

                - Ți-am spus, Kate. Nu cânt pentru nimeni.

                - Eu nu sunt nimeni, se răsti, înroșindu-se jignită. Eu sunt o Harker.

                Freddie îi aruncă o privire ofensată.

                - Și ce dacă?

                - Așa că mie nu-mi spui nu, nu așa.

                El râse - un sunet scurt, rece - și clătină din cap.

                - Chiar crezi ce zici, nu? Că tot orașul se învârte în jurul a ceea ce vrei tu, pentru că ai bani și putere și toți se tem să-ți spună nu.

                Se aplecă spre ea.

                - Știu că e greu de crezut, Kate, dar nu totul pe lumea asta se învârte în jurul tău.

                Se retrase.

                - Sincer, am crezut că ești mai bună de atât. Bănuiesc că m-am înșelat.

                Kate se retrase și ea, înmărmurită. Fața îi ardea și furia se aprindea înlăuntru, fierbinte ca niște cărbuni. Freddie se întoarse să plece, dar pumnul ei izbi dulapul în dreptul capului, blocându-i calea.

                - Cine ești?

                Pe chipul său se împrăștia confuzia.

                - Ce?

                - Cine - ești?

                El încercă să-i dea mâna la o parte, dar ea îi prinse încheietura și-l trânti cu fața de dulap. Se săturase. Gata cu jocurile. Gata cu ocolișurile.

                - Știi la ce mă refer, Freddie.

                Își duse unghia poleită metalic la pandantivul de pe cămașa sa.

                - Chiar nu arăți ca un Freddie. Sau un Frederick. Sau un Gallagher.

                El se încruntă.

                - Dă-mi drumul, Kate.

                Se aplecă spre el.

                - Oricine ai fi, îi șopti, o să aflu.

                Chiar atunci un alt corp se izbi de el, cu un braț apucând de umărul lui Freddie.

                - Aici erai! strigă băiatul. Te-am căutat peste tot.

                Puștiul îi aruncă un zâmbet lui Kate, părând să-și ceară scuze, în timp ce-l trăgea din prinsoarea ei. Ea își coborî mâna.

                - O să întârziem. La chestia aia. Știi tu, petrecerea aia.

                Trase de Freddie și porniră pe hol în jos.

                - N-ai uitat, nu? Hai...

                Celălalt băiat flutură mâna a salut, fără să se uite în urmă, dar Freddie îi aruncă o ultimă privire de nedescifrat înainte de a dispărea după colț.

                Kate dădu buzna afară din școală, cu furia clocotind în ea.

                Scoase o nouă pastilă din fiola pe care i-o dăduse doctorul Landry și o înghiți, reproșându-și că îl lăsase chiar pe Freddie, dintre toți oamenii, să-i spulbere calmul. Proastă, proastă, proastă! - dar crezuse că o plăcea, crezuse că o înțelegea, îl lăsase să i se strecoare pe sub piele. Idioată. Dacă a învățat ceva de la tatăl ei, era că a fi calm însemna a fi în control. Chiar dacă nu era decât o iluzie.

Sursă: aici

                Știu că e greu de crezut, dar nu totul pe lumea asta se învârte în jurul tău.

                Furia se aprindea în carne.

                Am crezut că ești mai bună de atât.

                Cine se credea?

                Bănuiesc că m-am înșelat.

                Cine era?

                Kate intră în parcare, însă limuzina neagră nu ajunsese încă. Păși în sus și-n jos și încercă în zadar să inspire câteva guri de aer care să o liniștească. Își simțea nervii zornăind ca niște monede în miezul pieptului său. Se urcă pe o bancă și scoase o țigară din cutia din geantă, vârând filtrul între buze în timp ce se uita la elevii ce se scurgeau de pe holurile școlii asemenea furnicilor.

                - Domnișoară Harker! o strigă unul dintre administratori, în timp ce ea se întindea după brichetă. Avem o politică strictă de interzicere a fumatului în campus.     

                Kate se uită la bărbat. Era în toane pentru o ceartă, dar partea mai logică a ei recunoscu că asta nu era cearta potrivită.

                - Lăsați-mă să ghicesc, zise punând țigara înapoi în cutie. E un risc pentru...

                Vru să spună sănătate, dar ceva îi captă atenția.

                Freddie, băiatul acela scund și o fată pe care nu o cunoștea se plimbau pe gazon. Băiatul și fata zâmbeau, iar Freddie făcea acel lucru pe care îl fac oamenii când vor să crezi că sunt atenți, dar nu sunt: rânjetul fugar și datul din cap.      

                Apoi Kate văzu cum fata schiță câțiva pași grăbiți în față și se întoarse spre ei, ridicând telefonul pentru a le face băieților o poză. În ultima clipă, Freddie ridică mâna și o duse în fața chipului său. O făcu zâmbind, dar era ceva în acel gest, iar când fata îl necăji încercând din nou, Freddie închise ochii și își întoarse capul în altă parte. Ca în poza pentru școală.

                Era un lucru mărunt, de fapt.

                Dar, în timp ce se uita la el cum evita, un spectru al panicii o străbătu și un singur cuvânt îi trecu prin minte.

                Monstru.

                Era ridicol - absurd, paranoic -, dar era acolo, și brusc gândurile ei reveniră la poza mișcată de pe pagina Academiei Colton, la lipsa pozelor din orice loc de pe partiția orașului, la numele fals, la cuvintele scrijelite pe margini de caiet, la părinții protectivi și medalia furată și la refuzul să cânte pentru ea, la sfidarea lui și la felul în care se uitase la ea, ca și cum ar fi împărtășit un secret. Sau ca și cum păstra unul.

                Sunai, Sunai, ochii ca tăciunele,

                Îți vor cânta și-ți vor fura sufletul.

                Kate își căută telefonul. Fata renunță la a mai încerca să facă poze, iar Freddie se eliberă din strânsoarea celuilalt băiat, îi salută și se îndepărtă. Kate nu ezită. Aprinse camera din telefonul mobil și ținu butonul apăsat, prinzând o serie de fotografii înainte ca Freddie să dispară.

                O mașină claxonă în spatele ei. Era limuzina neagră.

                Kate se urcă, inima bătându-i cu putere, degetele strânse în jurul telefonului. Nu se uită, încă nu. Așteptă până când mașina se îndepărtă de Colton, până ce lumea se încețoșă dincolo de geamuri.

                Abia apoi, încet, privi telefonul.

                Era o teorie nebună, știa, și trecu prin poze așteptându-se să nu vadă nimic altceva în afară de fața lui Freddie holbându-se la ea. În primele fotografii, băiatul deja privise în altă parte, iar ea trecu prin album cu degetele emoționate, până în clipa în care capul lui era întors spre ea suficient de mult pentru a-i vedea chipul.

                Ochii ei se plimbau peste imagine, trecând peste pantalonii uniformei și tricoul de la Colton, până la geanta de pe umăr și la părul negru ce îi atârna peste obraji și ochi... dar acolo iluzia luă sfârșit. Pentru că ochii nu aveau acel gri obișnuit.

                Nu erau decât o pată neagră, o dâră de beznă pe care aparatul nu reuși să o prindă.

                Ai văzut vreodată un monstru de aproape?

                Kate se lăsă pe spate.

                Freddie Gallagher nu era un elev obișnuit.

                Nu era nici măcar om.

 

Mulțumim, Herg Benet!