Sărci

Nu sunt un unicorn sau un extraterestru. Sunt fata care citește

Diverse-c
06 Aprilie 2017 ⋅

Nu sunt un unicorn sau un extraterestru. Nu sunt un mit sau un personaj fictiv. Alerg. Plâng. Râd. Dorm, atunci când îmi amintesc. Desenez. Scriu. Pictez. Şi citesc. Sunt fata care citeşte. Exist.

Zi de zi, noapte de noapte, sunt înconjurată de cărţi. Sunt peste tot. Le am împrăştiate pe birou, sub forma unor turnuri ce îmi ameninţă siguranţa, pentru că, să fim serioşi, dacă s-ar prăbuşi douăzeci de romane hardcover peste tine, ar exista câteva urmări, nu? Poate le-aş ascunde într-o cutie în dulap, „supărate” pe ele, dar a doua zi le-aş scoate din nou „la lumină”, amuzată de reacţia mea. Până la urmă, cine îşi pedepseşte cărţile? O bookaholică, singurul răspuns acceptat.

Pentru mine, biblioteca este un sanctuar. Oaza mea de linişte şi de inspiraţie. Îmi lipseşte în săptămânile în care sunt la Bucureşti, unde îmi pierd repede răbdarea în fața haosului răspândit de oraş. Nu pot să citesc în metrou sau să mă bucur de o lectură în parc. Îi invidiez pe cei care reuşesc să părăsească atât de brusc realitatea pentru a se strecura în ficţiunea ascunsă între pagini. Odată, am fost ca ei. Puteam să citesc în timp ce parcurgeam drumul spre şcoală, mergând aproape lipită de clădiri, ridicând rar ochii din carte, doar pentru a mă asigura că mă îndrept în direcţia corectă şi că nu am lăsat școala în urmă, la kilometri distanţă. Citeam sub bănci, la orele de sport, în tramvai sau în laboratoare. Nu puteam să mă opresc. Nu doream să mă opresc.

A fost o perioadă de tranziţie, de la stadiul de „adolescent” la cel de „adult”, când abia descoperisem plăcerea lecturii şi regretam anii irosiţi în cafenele, pe Yahoo Messenger şi pe băncile din parc, nopţile petrecute la scara blocului, cu sticlele la picioare, momente desfăşurate în oglindă cu ceea ce voiam să fac, neavând însă curajul de a-mi duce intenţiile până la capăt. Era atât de uşor să mă las purtată de curent, de ceea ce voiau ceilalţi. Atunci, nu aveam un glas şi nu îndrăzneam să îmi împărtăşesc părerile.

Însă, când te trezeşti singură într-un oraş străin, toate fobiile şi toate temerile prind noi rădăcini. Dacă le laşi să crească, să se extindă, nu vei mai scăpa de ele. Cu puţin ajutor şi după foarte multe atacuri de panică, atacuri pe care încercam să le ascund de colegi şi de prieteni, prin zâmbete forţate şi dispariţii „neanunţate” de la petreceri, cursuri sau de la şedinţele AIESEC, am învins. Am ajuns la limita dintre „extrovertit” şi „introvertit”. Aici îmi place şi aici mă simt în siguranţă. M-au ajutat şi m-au îndrumat cărţile, prin intermediul părinţilor mei, care mi-au oferit siguranţă şi un glas al meu, un glas independent, liber de restricţii. Şi nu cred că voi putea vreodată să le mulţumesc pentru acest dar, poate cel mai prețios pe care l-am primit de la ei.

Spuneam puţin mai sus că acum am nevoie de linişte pentru a mă putea bucura de un roman. Am grijă să nu mai devorez cărţi şi să îmi impun un ritm mai lent de citit, parţial vinovată pentru superficialitatea cu care simt că am tratat anumite romane. Acum, ca să nu fiu înţeleasă greşit: niciodată nu am citit o carte din obligaţie sau doar ca să fie citită (singurele excepţii fiind o parte din titlurile impuse la şcoală), însă mereu voi avea tendinţa de a termina mai repede un thriller sau un YA. Nu mă pot abţine. Cu un stil atât de alert şi cu o acţiune atât de cursivă, oare eu sunt vinovată pentru această tendinţă? Sau ar trebui să îmi îndrept privirea critică asupra autorului, care a reuşit să mă farmece şi să mă atragă în plasa sa de intrigi?

Totuşi, indiferent de ritmul ales de mine, nu trece o zi în care să nu citesc. Fie că sunt la „casa părintească” sau la Bucureşti, în micul meu univers, unde am o bibliotecă „decentă”, sub 300 de cărţi, nu plec fără una dintre ele în geantă. Şi, cum sunt mereu pe fugă, de cele mai multe ori iau prima carte pe care îmi alunecă ochii.

Pentru o imagine mai clară şi pentru că am uitat să finalizez tabloul cu care am început acest articol, când am spus că am cărţi peste tot, nu am glumit. Bibliotecile sunt nemulţumite de numărul în continuă creştere al volumelor care poposesc pe raft. Pentru a le „uşura”, mi-am răspândit comorile pe toate suprafeţele disponibile. Astfel, cărţile mele acoperă ecranul televizorului, măsuţa de cafea, canapelele, noptierele, maşina de spălat, o parte din dressing, combina muzicală, masa de călcat, pervazele şi lista continuă... aparent, la nesfârşit. Le mut dintr-o cameră în cealaltă, sperând să economisesc spaţiu, dar, după câteva zile, mă întorc în timp şi le găsesc tot acolo.

Sunt câteva „legende urbane” despre fetele care citesc; unele pot să fie considerate comice, dacă te afli în dispoziţia corespunzătoare, însă unele sunt misogine, nedrepte şi foarte departe de adevăr. Bretonul nu ne acoperă nasul, ştim cum arată o trusă de machiaj, nu ne îmbrăcăm în haine cu zece numere mai mari (acasă da, cine NU face asta?), nu ne ascundem de lume şi nu trăim doar prin intermediul cărţilor pe care le citim, deşi, dacă ne uităm cu atenţie la ce se întâmplă în jurul nostru, tentaţia e foarte mare. Nedreptatea, ironia şi bullying-ul sunt prezente şi în cărţi, dar noi alegem dacă şi când le citim. Poate că ne-am săturat să fim criticate pentru că ne plac romanele de dragoste sau YA-urile. Poate că ne-am săturat să ni se spună că „SF-ul este prea greu de înţeles pentru fete” sau „fetele citesc doar literatură uşoară, pentru că acesta le este nivelul”.

La popul opus, astfel de „reacţii” sunt îndreptate şi asupra băieţilor care aleg să citească în timpul liber. Vă rog frumos, încetaţi să-i mai numiţi „unicorni”. Nu le place această comparaţie, trust me on this. Şi nu sunt puţini, doar că sunt conştienţi de glumele ce vor fi îndreptate asupra lor în momentul în care această pasiune devine publică.

Fie că eşti fată sau băiat, cititul nu este considerat un hobby „demn”, un „trend” de urmat, mai ales dacă vrei să atragi cât mai puţină atenţie asupra ta. Întotdeauna vor exista „prieteni” sau colegi ce vor simţi nevoia să fie ironici sau acizi, pentru că este atât de uşor să te iei de o persoană şi să îi critici gusturile, în loc să îţi vezi de treburile tale şi să le respecţi alegerile.

Mai sunt câteva mituri portretizate în mod absurd şi exagerat, mituri transformate, mai nou, în stereotipuri. Fetele care citesc sunt (mereu) cu nasul pe sus şi este aproape imposibil să vorbeşti cu ele, să te ridici la standardele lor. Dacă le vezi şi cu romane clasice şi au mâna ridicată la oră, sunt tocilare, tinere obsedate de rezultate şi de carieră. Nu, nu şi nu. E atât de greu de crezut că încercăm să îmbinăm utilul cu plăcutul? De ce este greşit să avem pretenţii, să ne dorim ce este mai bine pentru noi, să sperăm la ceva mai mult decât ceea ce ne este oferit? Cititul ne oferă un „bagaj” cultural vast, extins cu fiecare volum parcurs, fie că este de beletristică sau nu. Cărţile sunt universul posibilităţilor; avem provocări de acceptat, lumi de explorat şi personaje extraordinare de cunoscut. Pentru că vrem să descoperim atât de multe lucruri, suntem snoabe, greu de abordat, etichetate drept feministe şi atât? Sunt persoane care aşa procedează şi reacţionează, dar de ce vreţi să ne includeţi pe toate în aceeaşi categorie?

Ca să (şi) glumim (puţin), mă amuză anumite atacuri. Ni se reproşează dacă ne „îndrăgostim” de personaje fictive, dar băieţii nu au crush-uri pe toate eroinele dezbrăcate alături de care îşi petrec serile, eroine în armuri mulate şi cu sâni care acoperă jumătate de ecran? Vedeţi? Există un echilibru.

Trecând peste neînţelegeri şi stereotipuri (prefer să le numesc aşa), comunitatea tinerilor cititori este în continuă creştere. Fiind un membru activ, observ schimbările. Le ignor pe cele „rele”, căutând soluții pentru rezolvarea lor. Sunt fericită când cititorii se încurajează unii pe ceilalţi, cer recomandări sau se implică în discuţii pe grupuri, însă, după un timp, repetiţia devine fenomenul principal în comunitate şi rămâi cu un gust amar când vezi că sunt enumerate aceleaşi romane şi aceiaşi autori, o spirală a infinitului imposibil de manevrat sau de înlăturat. Cel puţin, în acest moment.

Primesc aproape zilnic mesaje de la necunoscuţi, „prieteni de Facebook”, cu articole kilometrice despre cărţi, poze de pe tumblr, citate sau doar un mesaj de apreciere, de admiraţie, îndreptat asupra romanelor mele sau asupra „carierei” mele de bookaholic. Pe mine mă emoţionează aceste gesturi. Mă copleşesc. Citesc mesajele de câteva ori şi îmi e greu să transmit un răspuns cu o valoare cel puţin egală. Nici nu poţi măsura sau aprecia valoarea lor, ele fiind un cadou neaşteptat, o surpriză deosebită din partea celor care îmi susţin pasiunea şi se lasă inspiraţi de ea. E ironic, dar în astfel de momente rămân fără cuvinte.

Cred că uneori sunt obositoare. Pe Pălărisme, de câteva luni, scriu doar despre cărţi. Pe Facebook: cărţi. Sunt peste tot, o parte din mine, aşa cum şi eu las o parte din sufletul meu în tot ceea ce citesc, indiferent de forma amintirilor: o poză, citate culese, paragrafe memorate, semne de carte, un personaj pe care nu-l pot uita.

Trăiesc şi respir prin cărţi, cu picioarele ancorate în realitate. Nu-mi ignor prietenii şi am o viaţă socială de care sunt foarte mulţumită, deşi, de câteva luni, tot simt nevoia să mă izolez, să scriu şi să citesc, să mă despart de lume şi să rămân pentru totdeauna prinsă în ficţiune. E o dorinţă egoistă şi regret că sunt atât de rece, uneori, însă, la 25 de ani, sunt într-un punct în care sunt implicată în foarte multe proiecte, sunt nesigură de ceea ce îmi doresc sau ceea ce vreau să fac în continuare, cu atât de multe idei aşteptând confirmarea, încât vreau doar să fug între coperte. Da, sunt egoistă. Niciun secret aici.

Nu ştiu de ce am simţit azi nevoia să scriu acest articol, dar mă simt mai bine acum, că e gata şi citesc cuvintele pe Pălărisme. Nu e un strigăt de ajutor sau o plângere. E un mesaj fără un public ţintă, gânduri împrăştiate şi speranţe pentru un viitor mai bun. E „un mulţumesc” lung şi încrucişat, către toate persoanele care mi-au fost alături în ultimul timp, chiar şi dacă s-au aflat la distanţe de mii de kilometri.

E un zâmbet. De la fata care citeşte. Și nu se va opri. Niciodată.

P.S.: Este HAOS la mine în camere, altfel vă ofeream câteva imagini cu comorile mele. Next time. Promit.

Mă găsiți aici.