Sărci

[Fragment în avanpremieră] Cruzimea (Cruzimea #1) de Scott Bergstrom (Nemira Young Adult)

Diverse-c
12 Aprilie 2017 ⋅

 

Băieţii speră să urmeze momentul decapitării. Aşteaptă cu sufletul la gură, nerăbdători precum şacalii, să cadă lama ghilotinei. Însă, dacă s-ar fi sinchisit să citească povestea, ar fi ştiut că vor rămâne cu buza umflată. Cartea se sfârşeşte pur şi simplu. Precum un film care se încheie brusc înaintea ultimei scene. Sau precum viaţa, de fapt. Vezi vreodată lama ghilotinei năpustindu-se asupra ta?

Profesorul nostru, domnul Lawrence, citeşte cuvintele fără grabă, mângâindu-şi smocul acela subţire de barbă de sub buza de jos în timp ce se plimbă. Ritmul înfundat al paşilor săi pe podeaua acoperită cu linoleum – călcâi-vârf, călcâi-vârf – îţi dă senzaţia că încearcă să prindă frazele din urmă.

– „Ca şi cum furia aceea oarbă mă purificase, ştergând orice urmă de speranţă; pentru prima oară, în acea noapte încărcată de stele şi semne, mi-am deschis inima în faţa indiferenţei benigne a lumii.“

Paşii se opresc lângă banca lui Luke Bontemp, iar domnul Lawrence îl loveşte uşor în cap cu cotorul cărţii. Luke trimite cuiva mesaje şi încearcă să îşi ascundă telefonul sub sacoul uniformei.

– Ori îl închizi, ori ţi-l confisc, spune domnul Lawrence.

Telefonul dispare în buzunarul băiatului.

– Ce crezi că vrea să ne spună Camus în această frază?

Luke afişează zâmbetul acela care l-a scos până acum din orice încurcătură. Bietul Luke. Un parazit frumos şi prost. Am auzit că stră-stră-bunică-sa a făcut o avere colosală vânzând petrol nemţilor şi oţel englezilor în timpul Primului Război Mondial şi, de atunci, nimeni din familia lui nu a mai fost nevoit să muncească o singură zi. Nici el nu va avea nevoie de un job, aşadar la ce bun să citească Străinul?

– „… indiferenţa benignă a lumii“, repetă domnul Lawrence. Ce semnifică, în opinia ta?

Luke îşi umple plămânii cu aer. Parcă îi aud mintea gonind nebuneşte precum un hamster într-o rotiţă, pe sub coafura lui impecabilă.

– Benignă, răspunde Luke. O tumoră ori o chestie din asta poate fi benignă. Poate Camus vrea să ne spună ceva de genul că lumea e o tumoră.

Douăzeci şi opt din cei douăzeci şi nouă de copii din clasă izbucnesc în râs, inclusiv Luke. Eu sunt singura care nu râde. Am citit Străinul când aveam paisprezece ani. Dar am citit-o în original şi, când domnul Lawrence ne-a dat o traducere în engleză pentru ora de literatură universală, n-am avut chef să o citesc din nou. E despre un tip Meursault a cărui mamă moare. Pe urmă ucide un arab şi e condamnat la moarte prin decapitare în piaţa publică. Şi gata. Camus nu ne oferă decapitarea în sine.

Mă întorc iar spre fereastra în care ploaia continuă să răpăie; ritmul ei îi scufundă pe toţi din clasă într-un soi de transă adormitoare. Dincolo de fereastră se zăresc siluetele clădirilor de pe Sixty-Third Street; contururile par mâzgălite şi vagi prin şiroaiele de apă de pe geam şi aduc mai degrabă cu nişte fantome de clădiri.

Deşi discuţia se concentrează pe ultima parte a cărţii, eu am fost întotdeauna fascinată de primele fraze ale romanului.

Aujourd’hui, maman est morte. Ou peut-être hier, je ne sais pas.

Înseamnă: „Astăzi a murit mama. Sau poate ieri, nu ştiu.

Dar eu ştiu. Ştiu exact când a murit mama mea. Astăzi se împlinesc zece ani. Aveam doar şapte ani şi eram cu ea când s-a întâmplat. Amintirea acelui moment mă vizitează din când în când sub forma unor mici crâmpeie şi instantanee individuale. Aproape niciodată nu reuşesc să vizualizez întreaga scenă de la început până la sfărşit. Psihiatrul la care mă duceam spunea că este normal şi că va fi mai uşor cu timpul. Nu a fost.

– Tu ce părere ai, Gwendolyn? întreabă domnul Lawrence.

Îi aud vocea. Ba chiar înţeleg şi întrebarea. Dar mintea mi-e prea departe ca să formulez un răspuns. Mă aflu pe bancheta din spate a vechii Honda, cu ochii abia deschişi şi fruntea lipită de geamul rece al portierei. Legănatul zdruncinat al maşinii pe drumul prăfuit de la periferia Algerului mă îmbie la somn. Deodată simt roţile încetinindu-şi vibraţiile şi aud oftatul speriat al mamei. Deschid ochii, privesc prin parbriz şi văd flăcări.

– Gwendolyn Bloom! Gwendolyn Bloom este rugată să revină printre noi!

Mă desprind de trecut şi mă întorc spre domnul Lawrence, care îşi ţine palmele pâlnie la gură, imitând un megafon.

– Gwendolyn Bloom este rugată să revină printre noi! Repetă el. Ce crezi tu că a vrut Camus să spună cu „indiferenţa benignă a lumii“?

Deşi o parte din mintea mea a rămas în trecut, încep să formulez un răspuns amplu şi corect sau cel puţin aşa cred eu. Însă domnul Lawrence mă priveşte cu un mic zâmbet ironic. Abia după ce vorbesc aproape o jumătate de minut aud hohotele de râs ale tuturor.

– Şi acum, în engleză, te rog, spune el arcuindu-şi o sprânceană şi privind prin clasă.

– Scuze, spun încet, jucându-mă nervos cu fusta uniformei şi dându-mi după ureche părul vopsit roşu aprins. Ce am spus?

– Vorbeai în franceză, Gwendolyn.

– Scuze. Probabil mă gândeam la altceva.

– Trebuia să te gândeşti la indiferenţa benignă a lumii.

– Dumnezeule, ce snoabă încrezută, se aude vocea unei fete din spatele meu.

Vorbeşte din vârful limbii, dându-şi ochii peste cap, pentru un efect mai dramatic.

Mă întorc şi văd că e Astrid Foogle. Şi ea are tot şaptesprezece ani, dar arată de cel puţin douăzeci şi unu. Tatăl ei deţine o companie aeriană.

– Ajunge, Astrid, intervine domnul Lawrence.

Mă întorc spre ea, pătrunzând-o cu privirea. Astrid Foogle – ai cărei cercei valorează mai mult decât orice obiect din apartamentul meu – mă consideră o snoabă încrezută?