Sărci

Fragment în avanpremieră: Vassa și Noaptea de Sarah Porter

Diverse-c
12 Mai 2017 ⋅

 

 

Descriere:

Vassa locuiește împreună cu mama vitregă și surorile vitrege într-un cartier în care magia e la tot pasul. Babs, proprietarul magazinului din partea locului, are obiceiul de a-i decapita pe hoți și uneori chiar și pe clienții nevinovați. Așa că, atunci când trebuie să iasă la miezul nopții să cumpere becuri, se prea poate să fie o misiune suicidară. Noroc că are un sprijin: o păpușă de lemn, ascunsă într-un buzunar. Cu ajutorul ei, poate că va alunga blestemul... 

Inspirat de povestea rusească Vasilisa cea Frumoasă, romanul scris de Sarah Porter desenează un Brooklyn magic, în care obiectele au suflet și întâmplările se țin lanț zi și noapte.

 

Fragment: 

Preludiu în Noapte

Acum un an, la începutul toamnei

Când privi în jos, Noaptea își văzu propriii ochi ţintuind-o. Doi ochi mari și negri, plini de stele. La început îi ignoră. Probabil că privirea aceea stranie era propria ei reflexie într-o baltă sau poate într-o oglindă spartă de pe stradă. Apoi observă ceva care îi stârni curiozitatea: ochii aceia erau plini de stele, dar constelaţiile din ei nu îi erau familiare. Era ca și cum ar fi privit cerul de deasupra unei alte lumi.

Noaptea hotărî să investigheze. Își întinse tentaculele de întuneric pentru a cerceta straniul fenomen. Ochii se adăposteau, așa cum se întâmplă deseori, pe un chip uman, deasupra unui trup puternic de bărbat. Dar cum ar putea noaptea – o altă Noapte, diferită, de neînchipuit – să trăiască într-o altă fiinţă umană?

Bărbatul aștepta, nemișcat, pe un câmp întunecat, înconjurat de case. Sub pleoapele lui larg deschise, stelele se învârtejeau în bezna abisală. Planetele circulau ca sângele. Noaptea nu mai văzuse niciodată până atunci ceva care să-i semene atât de mult și o cuprinse un dor răvășitor. Poate că, în cele din urmă, își găsise un tovarăș; poate că era izbăvită de singurătatea eternă!

Noaptea se apropie de el, apoi înaintă și mai mult. Bărbatul aștepta, ţeapăn ca moartea. Nu reacţionă câtuși de puţin când veni și îi poposi pe pomeţi ca să-l privească mai bine. Răsuflă peste genele lui și le făcu să tremure. Bărbatul nu răspunse, nici măcar printr-un clipit. Când Noaptea îl sărută sfioasă, i se făcu foarte frig.

Toate acestea ar fi trebuit să fie îndeajuns pentru a o pune pe gânduri. Ar fi trebuit să se retragă alarmată, plutind în siguranţă pe deasupra felinarelor de pe stradă. Dar Noaptea era singură de prea multă vreme și uită cu totul de prudenţă. Nici măcar nu observă că faţa bărbatului avea o culoare neobișnuită: alb-gri sidefat de la rădăcina nasului în jos și negru ca tăciunele deasupra. Tot ce o interesa era că văzuse înlăuntrul ochilor lui. Un meteor ţâșni în adâncurile lor, lăsând o dâră strălucitoare în urma sa. Noaptea tânjea, mai mult decât orice, să urmeze dâra aceea de lumină.

Dacă ar fi fost sinceră cu ea însăși, ar fi recunoscut că situaţia era suspectă. Dar Noaptea, care ascunde totul în falduri de umbră, nu este sinceră defel. Cum bărbatul nu îi răspunsese la mângâieri, se hotărî să-și înteţească atingerile. Puţin agitată, îl mângâie între pleoape. Ţeasta lui părea a fi goală pe dinăuntru. Nu respira. Împunse din nou, strecurând un tentacul de întuneric printr-o orbită goală. Dar bărbatul nu se mișcă nici de data aceasta și nici măcar nu zâmbi. Nu băga de seamă că Noaptea era acolo? Nu-și dădea seama că-l iubea? Fiindcă mersese deja atât de departe, prea departe, își pierdu cumpătul cu totul și se furișă în adâncul ochilor lui. Încercă să vorbească. Să implore un răspuns.

Apoi ochii se închiseră, retezând trupul moale al Nopţii.

Îi trebui un moment pentru a înţelege. O parte din ea era prizonieră în interiorul bărbatului și nu mai putea ieși.

Auzea partea aceea pierdută din sine plângând, izbindu-se frenetic înlăuntrul bărbatului gol, căutând o ieșire. Nu era câtuși de puţin un bărbat, ci o capcană, iar Noaptea înţelese cât de nesăbuită fusese când se lăsase cucerită de stelele acelea scânteietoare. Nu erau decât o iluzie menită să o atragă în cursă. Erau o momeală. Ciocăni în pleoape, încercând să elibereze partea furată din trupul ei. Rămaseră închise cu îndărătnicie.

Noaptea era turbată ca un urs ce-și vede puiul întemniţat și rănit. Se înfurie și mai tare când bătrâna veni și ţintui ochii închiși cu două stele de aur, ascuţite ca niște ace. Ea trebuie să fi pus totul la cale! Dacă întunericul ar fi putut ucide, bătrâna s-ar fi prăbușit la pământ într-o clipă.

Dar nu se prăbuși. Stătea acolo, rânjind satisfăcută, în timp ce Noaptea ţipa în tăcere.

– Exact, îi spuse ea Nopţii.

Sursă: aici

Înţelese că nu e o femeie obișnuită după faptul că îi vorbise în propria limbă. Ce fiinţă umană vorbește cu Noaptea?

– O parte din tine va rămâne cu mine, pricepi? Ca o tenie în maţele unui șobolan.

Frântura de întuneric a Nopţii, luată prizonieră, se agita și striga pentru a se întoarce în sânul matern. Părea o fiinţă distinctă acum, că fuseseră despărţite. Un copil-umbră. Vărsa lacrimi și se tânguia, iar Noaptea nici măcar nu-l putea consola.

– O, nu te agita! croncăni bătrâna în urechea bărbatului găunos, adresându-se puiului captiv al nopţii. Am făcut un bărbat în bătaie de joc. Vezi? L-am făcut exact pentru tine. El este noua ta casă. Nu e frumos?

Noaptea se aplecă deasupra bătrânei, întrebându-se disperată cum i-ar putea face rău. Reuși să o tragă de păr cu o pală de aer, dar nu era nici pe departe îndeajuns. Nu făcu decât să îi arunce o privire răutăcioasă drept răspuns.

– Și tu. Nu are rost să te plângi. Nu-ţi vei primi puiul înapoi, înţelegi? Niciodată. Dar nu-ţi face griji, îl voi trata cu omenie. Și, da, este un el. E bărbat acum, într-un fel. Îl voi ţine adormit și nu va trebui să simtă durerea despărţirii. Nu atât de tare, cel puţin.

Spunând acestea, așeză o cască pe capul alb-negru. Coiful era imens, ca o cupolă de planetariu și, deși părea mult mai mare decât capul, se potrivea totuși perfect. Așeză un vizor de sticlă neagră, opacă peste ochii săgetaţi de stele.

Frântura pierdută a Nopţii se liniști, adormind în ceea ce părea a fi un bărbat mare și musculos.

Bărbatul stătea călare pe ceva asemănător cu o motocicletă neagră, iar bătrâna se întinse și porni ceva ce nu era, de fapt, un motor, deși suna ca și când ar fi fost. Noaptea privi cum temniţa în formă de bărbat începu să se învârtească în cerc. Iar și iar.

Conștiinţa Nopţii este un infinit moment înstelat, etern și curgător. Prin urmare, nu era nicio surpriză că fusese năucită cu atâta ușurinţă. Fără a înţelege ce se întâmplă, Noaptea se lăsă păcălită cu același truc în zece locuri, toate în același timp. Zece bătrâne înfigeau stele de aur în pleoapele a zece bărbaţi goi pe dinăuntru. Frânturi de Noapte deveneau copii pierduţi, mergând pentru totdeauna pe motociclete identice, în parcări aidoma, din orașe risipite. Noaptea zăbovea oriunde îi vedea. Sperând că într-o zi îi va aduce acasă.

Sperând că vor putea fi cu toţii laolaltă din nou. Reîntregindu-se și împărţind aceleași stele.