Sărci

Fragment în avanpremieră: Lupii din Brandenburg (Berlin #4) de Fabio Geda și Marco Magnone

Diverse-c
16 Mai 2017 ⋅

 

Nina îşi plimbă privirea la întâmplare prin magazinul de băuturi – de la tejgheaua acoperită de praf la rafturile goale, de la podeaua plină de cioburi la ferestrele astupate cu scânduri de lemn – şi se opri în partea opusă a încăperii – unde se aflau ei. Nu avea idee cine erau. Ştia doar că, în timpul bătăliei din Gropius, Peter se îndepărtase şi se pierduseră unul de celălalt, că se trezise singură în mijlocul furtunii şi că, la un moment dat, din toată vâltoarea, se iviseră acele creaturi albe. Îi făcuseră semn să le urmeze, iar ea, neştiind încotro să se ducă, ascultase.

Doar mai târziu o cuprinsese teama, atunci când, ajunşi în prăvălia unde se retrăseseră pe timpul nopţii, nu mai fu nevoită să-şi apere ochii de ninsoarea fină cu ace de gheaţă şi-i putu observa cu atenţie la lumina lumânărilor. Nu-i plăcea culoarea salopetelor cu care erau îmbrăcaţi, albe ca pielea cadavrelor; nu-i plăceau mănuşile mari care păreau nişte gheare; nu-i plăceau mitralierele de care nu se despărţeau niciodată; dar cel mai mult ura măştile cauciucate, fără formă, din acelaşi material ca salopetele, cu nişte ferestre ovale în dreptul ochilor, cu protuberanţe lungi, aidoma unor trFrompe, în dreptul nasului şi nici măcar o deschizătură pentru gură: capete de insecte uriaşe sau de monştri sângeroşi din vechime, precum cei din legende. Se întrebase dacă făcuse bine că-i urmase; dar ciudat era că, în acelaşi timp, ei se comportau de parcă fiinţa periculoasă era ea: încă din primul moment i se adresaseră doar prin gesturi seci, de parcă ar fi dorit să o ţină la distanţă, fără să-i vorbească. În prăvălie îi făcuseră semn să se ducă în zona din spate, unde Nina se aşeză pe nişte lăzi, scoase din buzunar două creioane şi o foaie mototolită şi începu să deseneze.

Se aflau acolo de câteva ore când, în sfârşit, una dintre cele şase salopete albe se desprinse din grup, se apropie de ea, se aşeză pe călcâie la vreun metru distanţă şi o întrebă:

— Ce desenezi?

Nina făcu ochii mari. Ce glas era acela? Avea un ton pe care nu-l mai auzise de ani buni. Îi amintea de glasurile celor mari.

— …

— Nu trebuie să te temi. Cu noi eşti în siguranţă. Cum te numeşti?

— …

— Nu vrei să-mi spui cum te numeşti?

— Nina, spuse ea şoptit, încât aproape nu se auzi.

— Ce nume frumos! Eu mă numesc Andreas.

Nina vedea orice lucru ca pe o culoare, iar glasul lui Andreas era de un albastru frumos, afectuos, cu o foarte uşoară nuanţă de violet. Ninei îi plăcea albastrul şi ar fi dorit foarte mult să aibă încredere în acel glas. Avea nevoie de asta. În fond, riscul cel mai mare ar fi fost să cadă în mâinile celor din Tegel, iar dacă salopetele albe puteau să o apere de grupul acela, însemna că salopetele albe erau prietene. Dar... exista un dar. Fratele ei Bernd îi spunea mereu să nu aibă încredere în persoanele pe care nu le cunoştea, până când nu dezvăluiau cine erau cu adevărat. Iar Andreas avea o grămadă de lucruri de dezvăluit: în primul rând faţa.

Andreas se ridică, răsuflând din greu de parcă l-ar fi durut spatele, îi spuse să se odihnească şi se întoarse la tovarăşii lui.

— Nico! spuse, ghemuindu-se lângă unul dintre ei.

— Ce este?

— Pregăteşte-te, este tura noastră!

— Bine, ce spune ciudata?

— Termină!

— Ce să termin?

— Nu-i mai spune aşa!

— De ce?

— O cheamă Nina.

— Ştii cât de mult mă interesează, dacă ar fi după mine…

— Ştiu. Să mergem!

Cei doi ieşiră, lăsându-i pe ceilalţi patru prăbuşiţi într-un colţ, cu măştile trase, folosind rucsacurile drept perne. Magazinul, murdar şi îngheţat, se cufundă în tăcere. În timpul zilei, tăcerea era un prieten bun pen-tru Nina: un refugiu confortabil, în stare să o apere de lumea prea mare şi imprevizibilă; era un albastru strălucitor, răcoros şi plin de oxigen. În timpul nopţii însă, o învăluia de peste tot, îi zgâria gâtul şi albastrul devenea negru. Răcoarea se schimba în frig, iar frigul, într-o stare proastă. Starea proastă, în fiori. Fiorii, în pericol. Iar pericolul îi făcea inima să bată. Şi când Nina nu putea să adoarmă din cauza bătăilor inimii, atunci se ducea la Bernd şi se ghemuia lângă el; Bernd o lua în braţe şi-i şoptea: „Totul e în regulă… Noi ne avem pe noi”.

Noi ne avem pe noi şi lucrurile reveneau la matca lor. Acum însă Bernd nu era, iar ceea ce spusese Nico – o numise ciudata – şi felul în care o făcuse schimbau complet situaţia. Şi glasul lui, la fel ca al lui Andreas, semăna cu glasul anumitor băieţi mari, dar nu avea nimic albastru. Era cu totul violet, iar Nina ura violetul.

Era un albastru stricat.

Un albastru greşit, rău.

Rău precum cei din Tegel, poate şi mai rău.

Trebuia să plece, să găsească drumul spre Gropius. Astfel, în timp ce salopetele albe rămase înăuntru dor-meau, se ridică, băgă în buzunar creioanele colorate şi foile pe care Nora i le dăduse ca să deseneze şi, cu paşi uşori ca de vrăbiuţă, ajunse la ieşirea din magazin. Clanţa se roti cu un scârţâit pe care nu-l auzi nimeni.

Norii se destrămaseră lăsând vederii bolta opacă a cerului cu stele, iar cristalele de zăpadă zburătăceau prin aer, aşteptând să se aşeze. Sperase să recunoască un loc familiar, ceva care să o ajute să se întoarcă, dar în jurul ei totul era străin şi nu-şi amintea nici măcar din ce parte veniseră. La capătul clădirii dădu peste o stradă. Se uită mai întâi la dreapta, apoi la stânga, ca pe vremea când treceau maşini pe stradă. Traversă cu capul plecat: să hoinărească pe timp de noapte într-o zonă necunoscută era mai rău decât îşi imaginase. „Noi ne avem pe noi”, şopti cu un firicel de voce, dând naştere unei fantome din aerul cald care plutea în jurul buzelor: „Noi ne avem pe noi”.

— Unde crezi că te duci?

Glasul violet o lovi în spate. Nina se opri ţinându-şi respiraţia. Aşteptă să înţeleagă dacă era real sau rodul imaginaţiei, dar, când glasul vorbi din nou, se întoarse. Nico şi Andreas erau la câţiva metri în spatele ei. Primul avea mitraliera îndreptată spre ea şi o ţinea strâns cu ambele mâini.

— Hei, calmează-te! îi spuse Andreas tovarăşului său.

Nico întârzie cu degetul pe trăgaci. Nu-i plăcea fetiţa aia. Nu-i plăceau copiii, în general. Se gândi că era o tâmpenie să ducă unul cu ei.

— Las-o jos! spuse Andreas punând o mână pe ţeavă, apoi îi arătă Ninei palmele mănuşilor şi înaintă încet prin zăpadă.

Ea se dădu înapoi un pas.

— Unde mergi? întrebă vocea albastră.

— Acasă, răspunse Nina cu un firicel de glas.

— Cum?

— Acasă… repetă puţin mai tare.

— Mergem mâine. Acum ne întoarcem înăuntru, bine?

Nina îl fixă mai întâi pe Andreas, apoi pe Nico. Dacă ar fi încercat să fugă, ar fi prins-o imediat; era doar o fetiţă. Şi apoi, unde ar fi putut fugi? Berlinul era prea mare şi negru pentru ea. Poate că o înspăimânta mai mult decât Nico, cu glasul lui violet şi comportamentul lui urât. Măcar acolo era Andreas. El era diferit. Gla-sul lui pierduse până şi acea nuanţă de violet pe care o percepuse înainte. Îi amintise de glasul brutarului de la parterul clădirii unde locuia, care-i oferea covrigei şi pe care şi-l amintea aşa de plăcut. Moale şi amintind de casă aşa cum sunt unele aluaturi era vocea bărbatului – un bărbat care o va apăra.

Adulţii, îşi spuse Nina. Adulţii sunt încă în viaţă.