Sărci

Recenzie: Darul lui Jonas (The Giver #1) de Lois Lowry

Distopie
26 Aprilie 2016 ⋅

 

 

Editura: Grupul Editorial Art (youngart)

Anul apariţiei: 2013

Goodreads: 4.12

„Jonas nu voia să se întoarcă. Nu voia amintirile, nu voia prețuirea, nu voia înțelepciunea, nu voia durerea. Voia să-și recapete copilăria, genunchii zdreliți și jocurile cu mingea.”

Sunt rare cărţile pe care vrei să le reciteşti la câteva secunde după ce le-ai terminat. Sunt preţioase şi merită un loc special în bibliotecă. Sunt comori nesperate, pe care vrei să le împărtăşeşti cu cei din jur sau despre care ai putea să vorbeşti ore întregi, fără să găseşti cuvintele potrivite pentru a descrie cât de importante au fost romanele respective pentru tine.

Am citit Darul lui Jonas în mai puţin de o oră, absorbită de simplitatea alarmantă a poveştii, de frumuseţea şi delicateţea cu care autoarea a creat acest univers distopic, atât de rece şi perfect, încât, cu cât citeam mai departe, mă lăsam cuprinsă de un sentiment nesfârşit de tristeţe şi de abandon, puţin înfricoşată de naturaleţea cu care oamenii au renunţat la toate acele elemente care ne oferă viaţă, culoare şi un scop.

Încă din primele pagini, îţi dai seama cât de greşită este lumea lui Jonas. Totul este perfect. Totul este sub control. Nu ai posibilitatea sau dreptul de a face alegeri, pentru că ele au fost deja luate pentru tine. Eşti o marionetă veselă şi naivă, care nu îşi vede sforile, chiar dacă păpuşarul este mereu în umbra ta şi îţi gestionează fiecare mişcare, pentru a te îndruma pe drumul pe care el l-a stabilit pentru tine. Sentimentele şi-au pierdut puterea şi profunzimea. Se rezumă la câteva „declaraţii” acceptate în comunitate, la un zâmbet slab şi fals, la o atingere uşoară pe umăr (doar dacă faceţi parte din aceeaşi familie), la gesturi nenaturale şi dureros de privit. Totul este o piesă de teatru, în care actorii sunt mulţumiţi de rolurile pe care le-au primit şi nu încearcă să improvizeze sau să îşi depăşească limitele. Totul este perfect... până când se trezeşte Jonas.

„Nu există nicio modalitate comodă de-a discuta despre succesele cuiva sau de-a le aminti fără să-ncalci regula împotriva lăudatului, chit că nu asta aveai de gând. Era o regulă neimportantă, cam la fel ca aceea a proastei-creșteri, iar pedeapsa consta doar într-o dojenire blândă. Totuşi, era mai bine să te uiţi departe de situaţiile în care funcţiona o regulă atât de uşor de încălcat.”

De la o vârstă fragedă, copiii au parte de o educaţie rigidă şi foarte strictă. Se supun regulilor, le acceptă şi cresc cu ele, fără să-şi pună întrebări sau să aibă intenţia de a le încălca. În luna decembrie, cu trecerea fiecărui an, viitorul lor prinde contur prin participarea la Ceremonie, un eveniment aşteptat cu multă nerăbdare, de către tineri şi bătrâni, copii şi părinţi.

În acest an, Jonas va participa la Ceremonia Doișpearilor. Ultima, dar şi cea mai importantă. Momentul în care fiecare copil va primi o Însărcinare de la Comisia de Vârstnici, după ce au fost studiaţi şi urmăriţi timp de ani de zile, pentru a găsi „slujba” ideală pentru ei. După cum am spus mai sus, nu ai dreptul să faci alegeri: viitorul tău deja a fost stabilit. Poţi să devii Crescător şi să ai grijă de noucopii, Muncitor, dacă ai fizicul potrivit şi nu ai ambiţii foarte mari, Medic, Inginer sau chiar Născătoare, deşi perioada de răsfăţ este de doar trei ani, înainte de a deveni Muncitoare.

Jonas nu ştie ce Însărcinare o să primească sau ce i s-ar putea potrivi. Este cu atât mai uimit când este sărit la Ceremonie, ca apoi să afle că „funcţia” care i-a fost atribuită este o onoare de neegalat, dar şi o povară dureroasă şi crudă, pe care nicio fiinţă nu ar trebui să o îndure.

„Pulsând repede pe cărare, Jonas simţi o mândrie ciudată la gândul că li se alăturase celor care luau pastile. Cu toate acestea, preţ de o clipă îşi aminti visul. Îi provocase plăcere. Deşi nutrea sentimente confuze, îşi spuse că-i plăcuseră acele sentimente pe care mama lui le numise Tulburări. Şi-şi aduse aminte că, după ce se trezise din somn, dorise să le simtă din nou.

Pe urmă, la fel cum propria locuinţă i se pierduse din vedere şi rămăsese în urmă după ce cotise pe bicicletă, visul îi dispăru din gânduri. Timp de câteva clipe, simţindu-se vinovat, Jonas încercă să şi-l readucă în minte. Dar sentimentele dispăruseră. Tulburările încetaseră să existe.”

În timp ce prietenii lui sau ceilalţi copii de vârsta sa îşi împart timpul între școală şi Orele de Pregătire, mulţumiţi de alegerile care au fost făcute pentru ei, Jonas, după primele zile pe care le petrece în compania mentorului său, simte cum universul se prăbuşeşte la picioarele sale. Viaţa lui, a tuturor, a fost o minciună. Cu ochii în lacrimi şi speranţa spulberată, acest copil curajos şi puternic mi-a demonstrat cât de superficială este lumea în care trăim, cu câtă lejeritate ne acceptăm statutul şi ne mulţumim cu puţin, cât de prefăcuţi şi de ignoraţi suntem, asta în condiţiile în care noi avem libertatea de a face şi spune orice dorim (în limite rezonabile).

Jonas este un erou complex şi fascinant, care m-a impresionat până la lacrimi. Are o voinţă de fier, o sete de cunoaştere uimitoare, o curiozitate care îl împinge până la limită şi îl îndrumă să ia decizii grele şi sfâşietoare, pe care niciun adult nu ar avea puterea sau voinţa să le ducă până la capăt.

„- Cum să-ţi explic? Cândva în perioada amintirilor, totul avea formă şi mărime, cum are şi-acum, dar mai avea o însuşire numită culoare. Existau multe culori, iar uneia dintre ele i se spunea roşu. Prietena ta, Fiona, are părul roşu – iese imediat în evidenţă; de altfel, am văzut-o şi cu alte ocazii. Când ai pomenit de părul Fionei, mi-ai dat indiciul care m-a lămurit că probabil începeai să vezi culoarea roşie.”

Romanul nu dezvoltă ideile preconcepute pe care le regăsim în cele mai multe poveşti în care protagoniştii şi eroii sunt copii. Autoarea nu insistă asupra uşurinţei cu care cei tineri sunt păcăliţi pentru că, la prima vedere, în această lumea perfectă nu există un personaj negativ. Nu avem un antagonist de care să ne temem, pe care să-l disprețuim şi asupra căruia să ne canalizăm ura. De data aceasta, avem un univers. Zece, sute, mii de antagonişti. Şi e înfricoşător.

Întâlnirile dintre Jonas şi mentorul său, un Vârstnic care deține titlul de Primitor, sunt magnifice. Nu ai nevoie de o avalanşă de figuri de stil sau de dialoguri profunde, înşirate pe zeci de pagini, pentru a simţi magia acestor ore în care Jonas realizează cât de multe lucruri preţioase a pierdut omenirea. El devine noul Primitor, în timp ce mentorul său se transformă în Dăruitor. Amintirile se revarsă din trecut în prezent, din cel bătrân, în cel tânăr, distrugând Uniformitatea, iluzia în care Jonas a trăit până în acel moment. Simte, gustă, vede şi aude la un alt nivel. Ochii lui îl înşală, iar sentimentele sale scapă de sub control. Este speriat de ignoranța în care trăiesc familia lui şi prietenii săi, de pacea cu care şi-au acceptat soarta şi fac ce li se spune. Este sfâşiat de dorinţa pe care o are de a le divulga toate secretele, de a le deschide simţurile şi de a le arăta cât de greşită este calea care le-a fost impusă. Cu fiecare vizită la Dăruitor, Jonas este din ce în ce mai trist şi singur. Ar vrea să plângă, să ţipe, să distrugă visul în care a trăit în ultimii doisprezece ani, acea iluzie perfidă şi meschină, care oferă stâlpii de susţinere pentru o societate perfectă, de o violență mascată şi inumană.

„Era de-a dreptul uimitor, dar de data asta Jonas nu se simţi câtuşi de puţin înfricoşat. Deborda de energie, aşa că inspiră din nou, simţind cum îi intră aerul îngheţat în plămâni. În acelaşi timp, simţi un curent rece care i se învârteji în jurul trupului. Îl simţi suflându-i peste mâinile întinse pe lângă corp şi spate.

Se părea că atingerea mâinilor bătrânului dispăruse.

În clipa aceea, deveni conştient de o senzaţie cu totul nouă: împunsături? Nu, fiindcă erau blânde şi nu dureau. Puncte mici, reci şi uşoare ca nişte pene îi acopereau corpul şi fața. Scoase limba din nou şi prinse unul dintre ele. Punctul se făcu nevăzut imediat, dar Jonas mai prinse unul, şi încă unul. Senzaţia îl făcu să zâmbească.”

Este atât de multă durere în cuvintele Dăruitorului. Atâtea regrete, atâtea vise şi speranţe irosite. Ştiu că sună foarte teatral, dar m-a dat peste cap. Şi uite aşa, am ajuns ca la trei dimineaţa să stau cu ochii în tavan, cu motanul torcând liniştit alături de mine, cu atât de multe întrebări şi teorii existenţiale în minte, încât am renunţat la somn şi am încercat să îmi ofer singură răspunsurile, fără să-mi împart temerile sau să caut sprijin. E greu de descris.

Darul lui Jonas te îndrumă să nu depinzi de cei din jur şi să îţi croieşti singur destinul, fără să îţi pese de reguli, de restricţii sau de ce sfaturi primeşti. E un îndemn nobil şi nesperat şi sper să am posibilitatea de a o întâlni pe autoare şi de a-i mulţumi personal, pentru că mi-a trezit ochii şi mi-a redat o libertate pe care nici nu ştiam că am pierdut-o. Şi vreau să o strâng tare în braţe şi să îi împărtăşesc răspunsurile pe care eu le-am găsit.

Darul lui Jonas este un roman tulburător şi captivant, care mi-a spulberat echilibrul şi m-a adus aproape de prăpastie, ca să îmi înfrunt temerile şi incertitudinile. Este unul dintre cele mai impresionante romane distopice pe care le-am citit, o lectură obligatorie, pentru orice cititor curios şi pasionat, iar dacă vreodată voi avea puterea de a face miracole, o să introduc această capodoperă în programa școalară, ca toţi să treacă prin caruselul de emoţii stârnit de Lois Lowry prin câte cuvinte simple, dar atât de bine alese.

Mulțumesc editurii pentru acest roman minunat!