Sărci

Recenzie: The Young Elites (The Young Elites #1) de Marie Lu

Distopie
06 Aprilie 2017 ⋅
Ralsie

 

 

Editura: Penguin Books Ltd

Anul apariției: 2014

Goodreads: 3.94

 

De câțiva (mulți) ani încoace, una din cele mai mari dorințe ale mele atunci când vine vorba de filme și cărți e să văd echipa antagoniștilor câștigând. În eterna luptă dintre Bine și Rău care nu se mai sfârșește odată, eu țin cu Răul. Vreau să văd personajele negative izbândind, dar până acum n-am întâlnit cartea capabilă să-mi satisfacă această dorință arzătoare. Poate sunt eu de vină și nu autorii sau scenariștii, poate nu căutam unde trebuie. Așa că ce-am făcut? Simplu, am creat un raft pe contul meu de Goodreads intitulat “villain-protagonist”. Recunosc, e unul din rafturile mele preferate, care din păcate nu are destule titluri așezate pe el.

Mă fascinează personajele negative, antagoniștii, anti-eroii. Personajele twisted, malefice, cu un suflet întunecat și o inimă neagră bătându-le în piept. Cele care nu se sfiesc să mintă, să înșele și să ucidă, preferabil pentru a-și duce la îndeplinire propriile scopuri malefice și egoiste și nu pentru că așa vor putea salva lumea de ultima invazie inamică dornică să o cucerească și să o domine. Vă rog, dragi personaje, fără cauze nobile. Dacă voiam Feți-Frumoși ucigând zmei hoți de prințese neajutorate, citeam o carte cu basme.

                                    

Am început The Young Elites la recomandarea unui prieten care mi-a promis că personajul principal e villain. După cum cred că vă închipuiți deja, această simplă promisiune a fost de ajuns pentru a-mi da hype și pentru a mă face să deschid cartea (mă rog, kindle-ul) cu degete tremurătoare și nerăbdătoare. Însă hype-ul a venit ținând de mână niște așteptări destul de mari și standarde puțin mai înalte decât poate ar fi fost necesar. Și cred că aici a stat problema: cartea n-a fost rea, ba chiar deloc, dar eu pur și simplu mă așteptam la ceva mai mult de la ea. Cred că am văzut-o mai matură și mai dark decât e de fapt. În nerăbdarea mea de a ajunge la pasajele în care protagonista își dezlănțuie maleficitatea, am uitat că țin în palme o carte YA (vă rog să mă iertați dacă tocmai am folosit un cuvânt care probabil nu există încă; dacă Shakespeare a putut să inventeze cuvinte noi, atunci pot și eu. Cred.).

Poate v-am zăpăcit. Poate aveți impresia că această introducere nu duce nicăieri. Vă înșelați. Și acum îngăduiți-mi să vă arăt de ce, să vă explic de ce acest volum, care totuși mi-a plăcut, nu a reușit să sară în înălțime suficient de mult pentru a atinge bariera unde mi-am așezat așteptările.

Cândva într-un moment nespecificat în timp, ceva numit “blood fever” (febră de sânge? febră sângeroasă?) s-a decis să-și facă apariția. E o pasăre? Un avion? Nu, e varianta aleasă de acest univers fantastic pentru Moartea Neagră. Nu știi ce-i aceea blood fever? Perfect, pentru că nici eu nu știu, nu cu adevărat. Tot ce aflăm e faptul că a fost o boală care a apărut din senin, picată parcă din cer, s-a fâțâit suficient încât să decimeze o mare parte din populație, iar apoi a plecat înapoi de unde a venit, în surle și trâmbițe. Nu reușim să aflăm care au fost cauzele apariției subite și a dispariției asemenea.

Poate nu sunt corectă cu autoarea. Poate tocmai asta era ideea, ca acest declanșator al acțiunii să fie învăluit în mister așa cum o ceață deasă înconjoară un oraș în primele ore ale dimineții. Poate în următoarele volume vom afla mai multe detalii și vom primi mai multe răspunsuri, iar eu voi înceta să am sentimentul că lipsa lor actuală e dovada unui “lazy writing” din partea autoarei.

Misterioasă sau nu, cert e că această ciumă fermecată a venit și și-a făcut de cap. A omorât zeci, sute, mii de oameni. Iar pe cei pe care nu i-a șters de pe fața pământului, i-a marcat. Supraviețuitorii acestui dezastru medical au primit încântătorul nume de “malfettos” și, îmreună cu el, semne și marcaje ciudate care se zvonește că ar ascunde puteri întunecate și periculoase.  

Mi-ar plăcea să spun că această parte m-a cucerit și că mi-a ținut degetele lipite de kindle, însă adevărul e că premisa acestui sistem de magie a sunat mai bine pe pagina din expresie decât pe cea pe care am ajuns eu să o citesc. Puterile lor au fost mai... banale decât am crezut eu inițial. Sincer, mă așteptam să fie mai uluitoare și mai originale, dezvoltate mai mult. Cred că autoarea e mare fană a mișcărilor Eco și Go Green, pentru că abilitățile pe care le-a ales pentru personajele cărții au lăsat impresia că ar fi reciclate din alte serii pe aceeași temă. Să facem o listă mentală: avem nelipsita torță umană, persoana capabilă să controleze telepatic animalele, o alta care manipulează vântul (gândiți-vă la Hay Lin din WITCH). Nici măcar puterea de a vedea și folosi „firele” din pânza materiei nu e nemaiîntâlnită până acum, deși mai puțin comună, totuși, decât celelalte. Singurele două abilități care mi-au trezit ceva mai mult interesul de a le vedea mai des manifestate au fost cele ale personajului principal, Adelina, și ale unui personaj misterios din Banda Veselă (numele e dat de mine, nu de autoare; ea a ales Dagger Society) poreclit Arhitectul.

Adelina e posesoarea interesantei abilități de a controla iluzii. Mai exact, dacă se concentrează puțin (mai mult), e capabilă să facă pe aproape oricine să halucineze orice îi poate născoci mintea. Singura limită a puterilor ei e propria imaginație. Vă închipuiți, deci, câte scenarii se pot construi bazate pe acest har unic. Ca să fiu cinstită, Adelina nu duce lipsă de situații în care să facă exact asta. Ceea ce a lipsit a fost mai degrabă imaginația autoarei de a se folosi de abilitatea pe care i-a atribuit-o protagonistei. Poate sunt nedreaptă, însă aș fi vrut iluzii mai subtile și mai creative decât ceea ce am primit. Nu a ajutat nici faptul că mi-am dat seama înaintea ei de un detaliu important legat de ceea ce poate face, ceea ce a dus la enervanta situație de a mă folosi de puterile ei mai bine decât o făcea ea însăși. Ce-i drept, când a realizat și ea ceea ce eu știam deja, lucrurile au devenit mai interesante.

Cât despre Arhitect... nici acum nu mi-e clar ce poate face și ce nu, în ce constă de fapt puterea lui. Îmi amintesc vag ceva în genul “deconstruiește materia și apoi o reconstruiește în altă parte”, însă detaliile au fost prea puține și prea puțin conturate, iar tabloul final e prea neclar, o pictură în acuarele unde apa are o pondere mai mare decât culorile în sine. Premisa a fost captivantă, însă rezultatul mult prea nedefinit. Dacă puterile lui ar fi un ghem, ar fi unul dezlânat în care mai multe pisici și-au făcut de cap.

Spuneam mai sus că toți cei care sunt malfettos sunt trădați de diferite semne și marcaje, ce îi diferențiază de oamenii lipsiți de puteri. Mi-a plăcut asta: a fost o dovadă a faptului că lumea e nedreptă, că lucrurile bune nu sunt gratuite și nu pică din cer. Există un preț pentru orice. Pentru puterile lor speciale, personajele noastre au plătit acest preț crud fără să fi avut de ales și fără să fi știut înainte de a fi prea târziu că au făcut-o. Nu și-au dorit aceste puteri și nu au ales să le aibă, însă febrei sângeroase nu a părut să-i pese: i-a marcat oricum. Și i-a făcut astfel monștri în ochii societății, ciudățenii ale naturii, freaks. Creaturi de care ceilalți se tem și pe care îi tratează cu ură și dispreț. Persoane gonite și neiubite. Omorâte, chiar, executate și arse de vii, precum așa-zisele “vrăjitoare” din Evul Mediu.

Doar că... ceva lipsește. O piesă de puzzle care nu se leagă, nu se potrivește cum trebuie. Ei sunt considerați monștri, însă înfățișarea lor nu e chiar atât de terifiantă precum acest apelativ te-ar face să crezi. Dacă trebuia să mă sperii citind descrierile lor, n-am primit înștiințarea. Marcajele care le bântuie pielea sunt mai degrabă dovezi ale unei frumuseți exotice și neconvenționale, decât ale unei abominații. Semne care par a fi tatuaje artistice și întortocheate. Păr argintiu care își schimbă culoarea, în cazul Adelinei.

Din nou, poate sunt prea dură cu acest volum. Poate pentru societatea prezentată, simpla prezență a acestor marcaje e suficientă pentru a-i face pe purtătorii lor să fie etichetați drept abominații. Însă eu voiam mai mult: voiam membre lipsă, corpuri desfigurate, cicatrici și semne care să fie monstruoase și în lumea mea, nu doar a lor. Voiam dizabilități adevărate și prezente la datorie. Adelina e cel mai apropiat exemplu de ceea ce îmi doream eu: lupta cu fatidica febră a lăsat-o fără un ochi, o cicatrice ocupând acum locul lăsat gol. Dacă mi-ar fi fost dat să văd ceva asemănător la toți malfettos, aș fi fost în extaz. Din păcate, autoarea nu a avut curajul de a-și duce ideea până la capăt, oprindu-se la jumătatea drumului. Poate dacă seria nu era YA... dar ce rost are să ne punem acum întrebări fără răspuns?

Mică, scurtă paranteză. După ce am parcurs 86% din conținutul cărții, am aflat cu stupoare că în acest univers există obiecte extraterestre precum fondul de ten și vopseaua de păr. Știți voi, lucruri relativ banale care au marele avantaj de a-i ajută să ascundă semnele ce îi fac atât de ostracizați. Logica ne spune că ar vrea să se folosească de toate astea, însă aproape nimeni nu o face. De ce oare? Sunt oare atât de prețioase și de scumpe încât nici măcar nobilimea și membrii casei regale nu și le permit?

Uitându-mă în urmă, am realizat că am reușit să scriu o grămadă de cuvinte fără să fi spus mai nimic legat de personaje sau acțiune. Oftez și mă apuc să-mi repar greșeala. Personajele sunt frumos conturate și reliefate, cu accent pe gândurile și trăirile lor... atâta timp cât sunt principale. Cele secundare sunt lăsate mult în umbră, definite prin puterile pe care le posedă, relația cu personajele mai importante și... cam atât. Nu contribuie cine știe ce la acțiunea cărții, lăsându-i pe protagoniști să stea în lumina reflectoarelor.

Adelina e bântuită de o copilărie nefericită și abuzivă, care a imprimat în sufletul ei chinuit o arzătoare dorință de a se răzbuna și de a-i distruge pe cei care o maltratează sau o folosesc. În teorie cel puțin, mintea ei e un focar de întuneric ce naște constant gânduri negre și periculoase. În practică, mi-ar fi plăcut să pună mai des în practică toate aceste gânduri întunecate. Și să fie ceva mai matură în gândire, în pofida celor fragezi 16 ani de viață pe care îi are. Ceea ce ea percepea ca fiind “trădări” mie nu mi se părea că merită acest statut, iar unele reacții mi s-au părut puțin exagerate. Mi-au plăcut însă ambiția și determinarea de care dă dovadă, flacăra ce-i arde în suflet și în singurul ochi rămas. Transformarea ei într-un personaj malefic și necruțător, într-un villain, a fost fascinantă și partea mea preferată a romanului.

Enzo e prințul izgonit și capul rebeliunii, dacă rebelii au trecut de partea răului. E torța umană de care aminteam mai sus, o putere aproape simbolică dacă ținem cont de personalitatea lui vulcanică și pasională, ce arde și distruge în permanență. Măcinat de furie și de ambiție, se simte atras fără voia sa de Adelina și de ceea ce reprezintă ea: o șansă de a-și lua înapoi drepturile pe care alții i le-au furat. Teren e prietenul din copilărie al lui Enzo, devenit acum rival, ce îmbracă mantia antagonistului. Condus de o iubire oarbă pentru actuala regină și de un fanatism aproape religios ce îi șoptește că toți malfettos sunt malefici și că a-i omorî înseamnă a le izbăvi sufletele în viața de apoi, mi-a amintit de Inchiziția Spaniolă și de ideologia acestora. Raffaele e un curtezan, un tânăr de o frumusețe hipnotizantă și seducătoare, sfătuitorul de încredere al prințului în exil. E cel care se ocupă de recrutări în cadrul rebeliunii, cel care găsește potențialii noi membri și îi antrenează, modelându-le abilitățile până devin la fel de ascuțite precum un ac, la fel de letale precum o lamă de cuțit. Sub vălurile de mătase se ascunde însă un fin manipulator, capabil de a manevra emoțiile celorlalți fără ca aceștia să realizeze măcar ce se întâmplă.

                                

Iar acțiunea... te prinde și te captivează, însă la o privire mai atentă, planurile lor mi s-au părut oarecum alambicate, cu etape care parcă nu erau atât de necesare. Mi-a lăsat impresia unei cești japoneze de ceai, frumoasă și atractivă în ciuda fisurilor subțiri care îi străbat suprafața. Nu vreau să dau prea multe detalii legate de acțiunea propriu-zisă a cărții, pentru că unde ar mai fi atunci frumusețea de a vă lăsa pe voi să o descoperiți? Vă las totuși un singur indiciu: dacă Snape cel pe care îl cunoaștem în Harry Potter 7 lua locul Adelinei într-un anumit punct, poate că altfel ar fi stat lucrurile și romnul avea alt final.

Impresia finală pe care mi-a lăsat-o această carte e a unei lecturi plăcute și captivante, însă care pe alocuri s-ar putea folosi de ceva mai multe amănunte. Atmosfera creată e una destul de dark, mai ales pentru un roman YA, însă eu tot voiam ceva mai mult. Îmi doream un cer mai întunecat, mai lipsit de stele și de lumina lunii. Premisa e interesantă, iar faptul că protagonista e un villain în devenire e un aspect fabulos și absolut încântător, însă mi-ar fi plăcut mult mai mult dacă romanul era mai matur, mai îndrăzneț, Adult mai degrabă decât YA.

Nu știu cât de mult sau de puțin v-a lămurit această recenzie. Dacă vă simțiți puțin confuzi și ușor în ceață, gândiți-vă că poate e o iluzie și că v-ați lăsat manipulați, fără să vreți, de puterile Adelinei sau ale lui Raffaele. Dacă nu, atunci felicitări. Precum un alt personaj, al cărui nume nu îl voi dezvălui și care nu a fost menționat până acum, vă aflați în posesia unei puteri ce neagă abilitățile altora. Vreți să aflați despre cine vorbesc? Cartea vă așteaptă cu paginile deschise.