Sărci

Recenzie: Un băiat numit Crăciun de Matt Haig

Ficțiune
30 Noiembrie 2016 ⋅

 

 

Editura: Nemira (Nemi)

Anul apariţiei: 2016

Goodreads: 4.37

„O imposibilitate este o posibilitate pe care încă n-ai înţeles-o.”

Am trecut de vârsta la care aşteptam cu nerăbdare prima ninsoare, ca să fac îngeraşi de zăpadă şi să particip la competiţii de „bulgăreală”, prilej cu care aveam o scuză să-mi „lovesc” colegii. Nu mai cred în „magia sărbătorilor”, iar pe Moş Crăciun l-am cunoscut la o vârstă fragedă, când mi-am surprins părinţii aranjând cadourile sub brad. Sunt departe de „statutul” de Grinch, dar, involuntar, m-am trezit pe acel drum nesfârşit şi luminos numit „maturitate”; m-am folosit de această oportunitate pentru a spune mereu ceea ce gândesc, conştientă de faptul că persoanele care mă cunosc cu adevărat ştiu când sunt sarcastică sau pusă pe glume.

Aşa, suficient despre mine, să revenim la scopul acestui articol.

Am plănuit să citesc „Un băiat numit Crăciun” pe 24 decembrie, la „adăpostul” bradului, alături de o cană de ciocolată fierbinte şi de un soundtrack potrivit pe fundal (nu, nu mă refer la colinde, le evit cu eleganţă), curioasă în urma teasing-ului făcut de Laura Câlțea, coordonatoarea colecției, care ne promitea o lectură deosebită.

Lista mea de „to-read” a fost atent pregătită pentru luna decembrie. Din păcate, nu am putut să o respect, astfel încât am sărit peste câteva titluri şi m-am reîntâlnit cu Matt Haig, pe care încă sunt supărată după „Umanii”, unul dintre cele mai interesante romane pe care le-am citit în 2016.

Fără a-şi schimba stilul, ajustându-l unui public mai tânăr, Haig rămâne o voce uşor arogantă, pe fundalul lecturii, îmbinând un umor negru şi „sănătos”, dureros de bine ancorat în realitate, cu o reinterpretare a unei legende clasice, pe care toţi am îndrăgit-o, indiferent de vârsta la care am aflat adevărul.

„V-aţi putea întreba cum de ştiu eu adevărata poveste a lui Moş Crăciun, aşa că o să vă spun că n-ar trebui să puneţi la îndoială asemenea lucruri. Cel puţin, nu chiar de la începutul unei cărţi. În primul rând, nu-i politicos. Tot ceea ce trebuie să înţelegeţi este că eu chiar ştiu povestea lui Moş Crăciun, fiindcă altfel de ce aş scrie-o?”

Protagonistul are harul de a-ţi frânge inima. Nu trebuie să se folosească de gesturi sau de cuvinte pentru a te întrista. La doar unsprezece ani, Nikolas este un erou, un copil de o bunătate nemărginită, care îşi iubeşte şi admiră tatăl, fără să se plângă de situaţia delicată în care se află. Trăiesc într-o casă mică, cu o singură cameră, în apropierea pădurii. Banii sunt puţini, hainele le sunt ponosite şi murdare, iar mâncarea abia dacă le umple stomacul. Nikolas are doar o jucărie, o păpuşă de nap, de care nu se desparte, singura amintire „palpabilă” pe care o are despre mama sa. Dar el este fericit, atât timp cât îl are alături pe tatăl său, pe Joel, care îmbătrâneşte pe zi ce trece, neliniştit de viitorul pe care îl întrezăreşte pentru băiatul lui.

Când Vânătorul le face o vizită, Nikolas are un presentiment: ceva rău se va întâmpla. Pentru a-i asigura fiului său o viaţă îmbelşugată, Joel este nevoit să plece într-o expediţie în Nordul Îndepărtat, urmând ca Regele să ofere o recompensă substanţială celui care va găsi Elfhelm, satul elfilor, şi va putea să îi dovedească existenţa.

„- Eşti un copil al pădurii, a zis Joel, cu glas tremurat. Ai un caracter puternic. Însă, ţine minte, să nu te apropii de pericol. Trebuie să-ţi înfrânezi curiozitatea. Ai prea mult curaj... Mă voi întoarce până în septembrie, când se strică vremea. Şi vom mânca şi noi ca regele!”

Lăsat în grija unei mătuşi care îl face pe Grinch să pară un sfânt, Nikolas fuge de acasă, însoţit de şoarecele Miika, care se gândeşte toată ziua la brânză, la ce gust minunat trebuie să aibă. Ascuns în buzunarele lui Nikolas, Miika „vorbeşte” puţin şi la obiect, stomacul său având întotdeauna prioritate. Chiar dacă autorul ne traduce „chiţăielile” sale, Nikolas mai mult intuieşte ce vrea să îi comunice partenerul său de aventură, singurul prieten pe care se poate baza, în condiţiile în care este un fugar, nu are bani şi nu ştie cum să ajungă la tatăl său.

Călătoria pe care a pregătit-o autorul pentru Nikolas este nemiloasă. Când stai la adăpost şi la căldură, citind despre un băiat care moare de frig şi de foame, cu lacrimile îngheţate pe obraji şi cu speranţele sfărâmate, ajungi să te simţi răspunzător pentru soarta lui, chiar dacă este un personaj fictiv şi tu nu ai nicio influenţă asupra poveştii. Nu am avut cum să-l ajut pe Nikolas, doar să aştept răbdătoare o urmă de bunătate din partea lui Haig, care a venit, într-un târziu, în prezenţa lui Blitzen.

Drumul parcurs de Nikolas este plin de obstacole şi de întâlniri neprevăzute. Cu un ren şi un şoarece de partea sa, şansele îi sunt potrivnice, la prima vedere. M-am agăţat de vârsta lui, incapabilă să înţeleg cum o persoană atât de tânără poate să fie atât de puternică. Ah, dar vei spune că totul este ficţiune şi că nu ar trebui să mă ataşez de un personaj de care mă voi despărţi după doar câteva capitole. Însă Nikolas... îţi merge la suflet. Îi ești alături, trup și suflet. Suferi şi râzi cu el. Când vezi lucruri nebănuite, magice, prin ochii unui copil, te strecori şi tu în roman, sperând că îl poţi preveni, când pericolul e mult prea aproape.

„A închis ochii. A încetat să plângă. A aşteptat să-i dispară răceala din oase şi să apară în sfârşit liniştea. Însă, în doar câteva clipe, a simţit un ghiont moale şi blând în ureche. Deschizând ochii, a văzut ochii lui Blitzen, care îl priveau fără să clipească de dincolo de un nor de răsuflare caldă, într-un fel care l-a făcut să creadă că renul înţelegea tot.

Ce anume l-a făcut pe Nikolas să se urce iarăşi în spinarea renului?

Speranţa să fi fost? Curajul? Sau doar o nevoie de a termina ceea ce începuse?

Un lucru e sigur. Nikolas a simţit cum ceva începe să ardă în interiorul său, aşa slăbit, obosit, înfrigurat, înfometat şi trist cum era.”

Autorul nu încearcă să înfrumuseţeze povestea sau să îţi ofere speranţe, doar ca să te amăgească. „Viziunea” lui Haig este uşor tristă, de o simbolistică năucitoare. Îţi oferă oportunitatea de a urmări evoluţia lui Moş Crăciun, de la un copil naiv şi blând, care este fericit doar cu un acoperiş deasupra capului şi cu o familie care să-l întâmpine la prima rază de lumină, la bărbatul cu burtă generoasă, voie bună şi o barbă albă ca neaua, cel care vrea să împărtăşească bucurie şi cadouri copiilor, doar pentru plăcerea de a dărui şi de a-i vedea zâmbind.

Indiciile presărate de autor sunt strecurate cu grijă în poveste: un ren rătăcit, un grup năstruşnic şi amuzant de elfi, o căciulă roşie, un „ho ho ho” inocent, care va deveni un „slogan” al Crăciunului. Să te aştepţi şi la câteva momente neobişnuite, uneori sadice, uneori înspăimântătoare, care m-au convins că Tim Burton i-a strecurat câteva idei lui Matt Haig, doar ca „să condimenteze” acţiunea.

„Un băiat numit Crăciun” se află la graniţa dintre copilărie şi maturitate. Are toate elementele necesare pentru a te vrăji, alternând magia cuvintelor cu o serie de ilustraţii încântătoare. Este un roman fără vârstă sau anotimp, despre familie, regăsire, trădare, încredere şi speranţă, despre bucuria descoperirii drumului tău în viaţă, indiferent cât de mult timp îţi ia ca să îţi găseşti calea, acel „ceva” care te face deosebit şi care îţi umple sufletul de încântare, mândrie și vise.

Mulțumesc mult editurii pentru carte!

P.S.: Abia aștept continuarea, The Girl Who Saved Christmas!