Sărci

Am supraviețuit - Scufundării Titanicului,1912 și Invaziei naziste, 1944

Ficțiune
21 Februarie 2017 ⋅

 

Editura: Gama (Gama Imago)

Anul aparitiei: 2016

Goodreads: 4.10 (Am supraviețuit: Invaziei naziste, 1944); 4.27 (Am supraviețuit: Scufundării Titanicului, 1912)

„15 noiembrie 1940: Naziştii instituie cel mai mare ghetou evreiesc la Varşovia, Polonia. Patru sute de mii de evrei – aproape o treime din populaţia oraşului – sunt închişi aici, înghesuiţi într-un spaţiu foarte mic. În medie, în fiecare cameră, trăiesc şapte oameni.”

Viziunea unui copil asupra lumii nu ţine cont de restricţii sau de reguli. El nu se agaţă întotdeauna de trecut sau de viitor pentru a scăpa de grijile sau de temerile sale. El trăieşte în prezent, indiferent cât de crud sau cât de nemilos este tratat. Un copil vede şi caută partea bună a lucrurilor, partea „plină a paharului”, cu speranţa pâlpâind în suflet, pentru că încă are puterea de a zâmbi şi de a lupta pentru ceea ce îşi doreşte. Are energie, ambiţie şi spirit. Iubeşte, visează şi descoperă ceva nou în fiecare zi.

Dar ce se întâmplă cu acel copil atunci când este martorul unei tragedii? Când îi vede pe cei din jurul său în pericol, iar el este mult prea mic şi slab pentru a-i putea ajuta? Pentru a-i putea salva? Ce se întâmplă cu acel copil când întâlneşte Moartea şi realizează că nu i se poate opune? Îşi pierde inocenţa sau încearcă să uite tot ceea ce a văzut?

Lauren Tarshis rescrie şi prezintă evenimente sângeroase, dezastre naturale sau perioade „delicate” ale istoriei prin ochii unor copii nevinovaţi, care „pornesc” de la statutul de „prizonieri”, la finalul poveștii primind titlul de „eroi”, atât pentru curajul de care au dat dovadă, cât şi pentru acţiunile lor îndrăzneţe.

O perioadă îndelungată, am evitat cărţile din această colecţie, „bântuită” de anumite întâmplări şi scene din seria Berlin de Fabio Geda şi Marco Magnone. Big mistake. Tarshis nu vrea să dezvolte ororile trecutului: nu se pierde în detalii şi nu încearcă să te sperie, păstrând suficiente informaţii şi date pentru „anexele” de la finalul fiecărei cărţi, ca să-ţi răscumpere curiozitatea şi să îţi împărtăşească gândurile ei. Dar cuvintele ei vor avea un efect diferit asupra ta.

În acest articol, mă voi axa pe două cărţi din serie: Am supravieţuit: Invaziei naziste, 1944 şi Am supravieţuit: Scufundării Titanicului, 1912.

Probabil mă număr printre puţinele persoane care nu au văzut vreodată Titanicul cap-coadă. Când eram mică, mereu vedeam prima parte a filmului, apoi uitam de el sau îmi pierdeam răbdarea după primele minute, neimpresionată (atunci) de Leo/Jack şi neinteresată de „pasiunea” lui Rose pentru el. Anii au trecut. Teoretic, m-am maturizat, cel puţin suficient de mult cât să-l văd într-o singură vizionare, dar entuziasmul nu a existat (bine, e puţin cam dificil să fii entuziasmat pentru un film atât de deprimant), aşa că a rămas un clasic... nefinalizat?

Oricum, ne îndepărtăm de subiect. Revenim.

În Am supravieţuit: Scufundării Titanicului, 1912 facem cunoştinţă cu fraţii Calder, nerăbdători să se întoarcă în America, la Papá şi la mica lor fermă din nordul statului New York. George Calder este argint viu. Curios şi năstruşnic, uneori obraznic, dar într-un mod adorabil, George petrece fiecare minut aflat la bordul Titanicului explorând fiecare pasaj, scară sau sală, de la cuibul ciorii până la punţile de agrement. Vasul este un labirint, locul lui de joacă, un puzzle care îl fascinează şi îl intrigă.

În comparaţie cu el, Phoebe este un înger cu păr cârlionţat şi cea mai inteligentă surioară din lume. O ascultă pe mătuşa lor, respectă regulile şi pune foarte multe întrebări, uimindu-i pe toţi cu mintea ei ascuţită şi cu bucuria care i se oglindeşte în ochi atunci când învaţă ceva nou.

Când Titanicul loveşte aisbergul, în fatidica noapte de 14 aprilie 1912, copiii şi adulţii se joacă pe punte, aruncând bulgări de gheaţă. Nu au de ce să se îngrijoreze. Titanicul este „de nescufundat”. Însă motoarele se opresc, panica se răspândeşte, iar George, Phoebe şi mătuşa lor sunt prinşi pe puntea inferioară. Pasagerii sunt înspăimântaţi, nervoşi sau furioşi. George trebuie să îşi salveze familia şi să găsească o cale de a ajunge la suprafaţă înainte să fie prea târziu.

„Închise ochii mai strâns.

Încercă să nu mai audă zgomotele îngrozitoare din jur. Simţi cum alunecă într-o parte şi se ţinu şi mai strâns de balustradă. Apoi nu mai putu să se ţină şi mâna îi alunecă.

George căzu, lovindu-se cu capul de punte.

Apoi se lăsă liniştea.”

32 de ani mai târziu, Max şi Zena Rosen evadează dintr-un ghetou de evrei din Esties, Polonia, după ce tatăl lor a fost luat de către nazişti. La doar 11, respectiv 9 ani, cei doi copii sunt nevoiţi să aibă grijă unul de celălalt, să îşi facă rost de mâncare şi de haine, să îşi asigure un acoperiş deasupra capului şi să se ascundă de nazişti, după ce evadează din ghetou şi fug în pădure, riscându-şi libertatea şi vieţile pe singura şansă de care dispun pentru o viaţă normală, departe de ura îndreptată asupra lor de către nemţi.

„În ghetou, speranţa era mai greu de găsit decât mâncarea.”

Drumul celor doi fugari se intersectează cu cel al luptătorilor din mişcarea de rezistenţă; o întâlnire neaşteptată, în care Max îşi pune toate speranţele, dorindu-şi acum nu doar propria libertate, ci şi pe cea a ţării sale şi a Europei.

Am supravieţuit: Invaziei naziste, 1944 a fost un volum mai alert, mai emoţionant şi mai complex. Deşi cărţile din serie sunt foarte scurte, în jur de 100 pagini, e uimitor cât de puternice sunt efectele pe care le au asupra ta, ca om şi cititor.

La o vârstă atât de fragedă, Max nu poate să fie etichetat drept „băiat” sau „puşti”. Mi s-a făcut pielea de găină când i-a înfruntat pe nazişti ca să îşi salveze sora, ca să îi ofere ei posibilitatea de a scăpa. Şi asta doar la 11 ani. Ce făceam eu la 11 ani? Citeam Harry Potter. Mă jucam cu maşinile (cu păpuşile mai rar). Mă plângeam că e supa prea fierbinte sau că s-au terminat proviziile de dulciuri din casă. Nu pot compara circumstanțele sau anii, însă e imposibil să nu pui astfel de situaţii în balanţă, să realizezi ce copilărie frumoasă ai avut, cât de norocos ești ca persoană, pentru că nu ai trecut prin astfel de evenimente, pentru că nu ai trăit în acea perioadă, în care erai arestat şi bătut doar dacă îndrăzneai să priveşti un soldat nazist în ochi. E o pagină din istorie care te cutremură indiferent de vârstă. O pagină pe care aş vrea să o ard, să uit că am citit-o. Din păcate, mintea nu funcţionează aşa, are voinţă proprie.

„Şi îşi dădu seama că naziştii îl răniseră şi în alte locuri, locuri care nu se vedeau.

În inimă. În minte.

Şi acolo avea răni. Şi o să poarte acele cicatrici cu el toată viaţa.

Ele îi vor aminti de toate acele lucruri îngrozitoare care i se întâmplaseră, tristeţea şi durerea, răutatea şi suferinţa la care fusese martor.”

Seria „Am supravieţuit” este o lectură pe care o recomand atât adulţilor, cât şi copiilor. Ideal este să o citească împreună, să discute despre aceste evenimente, să înlăture treptat ficţiunea din cărţi, înlocuind-o cu adevărul, oricât de urât şi de neiertător este. Autoarea face primul pas în acea direcţie, îţi oferă posibilitatea de a căuta şi de a-ţi face propriile cercetări. Munca ei este minunată şi trebuie împărtăşită mai departe. Până la urmă, istoria nu se uită. Şi, sperăm noi, nu se repetă.

Mulțumesc editurii pentru cărți!

Urmează și al 2-lea articol despre seria „Am supraviețuit”!