Sărci

Recenzie: Pisicuța care voia ajungă acasă de Jill Tomlinson

Ficțiune
28 Martie 2017 ⋅

 

Editura: Nemira (Nemi)

Anul apariţiei: 2017

Goodreads: 3.87

 

„- Pisicuţo, pisicuţo, pe unde ai umblat?”

La ultima numărătoare, aveam 11 pisici. Bine, 13, dacă le iau în considerare şi pe cele care mă salută o dată pe săptămână, ciufulite şi leşinate de foame, mereu pregătite de atac.

Cum de am ajuns la un număr atât de impresionant? Simplu: membrii clanului Scoica hrănesc toate pisicile „din cartier”.

Această aventură a început vara trecută. Eram fericită cu două pisici, o pufoșenie veşnic obosită (doarme 25/24), cu colţii şi ghearele întotdeauna în apropiere de cărţile mele, şi un motan nemulţumit de viaţă, cu apetitul unui urs grizzly, cântăreţ pe timp de noapte şi acrobat profesionist în orele în care nu sforăie. Din păcate, pentru că am o curte foarte mare, într-o zonă liniştită, musafirii cu mustăţi alungite nu erau o surpriză. Veneau, se tăvăleau în iarbă, dormeau în vişinii pe care i-am plantat cu tata la „venerabila” vârstă de cinci ani, apoi o „curtau” pe pisica mea până când îşi dădeau seama că ea era o regină şi îşi selecta cu cea mai mare grijă „partenerii”, ei neîndeplinind criteriile necesare pentru a-i menţine atenţia mai mult de câteva secunde.

Am fost surprinsă când pisicile au refuzat să plece. Nu erau în trecere, plănuiau să rămână. La finalul verii, nu puteam să citesc în hamac, pentru că era ocupat. În balansoar dormeau câteva ghemotoace care îmi ignorau „subtil” prezența şi tusea exagerată, iar leagănul meu devenise locul lor de joacă. Am încercat să par supărată: fără succes.

Le strângeam resturi de la mese şi le hrăneam pe furiş, până când am aflat că nu eram singura care „cedase”. Tata a fost primul, mama urmându-l la distanţă de câteva zile. Le-am cumpărat mâncare, le-am construit un adăpost pe timp de iarnă, iar acum avem 2 pisici gestante. V-am spus că am şi un câine? E copleşit de situaţie.

M-am lungit „puţin” cam mult cu introducerea; poate v-am oferit prea multe detalii, însă voiam să creez atmosfera potrivită, să vă răpesc un zâmbet şi să vă las câteva minute să vă imaginaţi o familie „atacată” zilnic de 13 pisici cu „personalităţi puternice”, care cântă, plâng sau torc zi şi noapte, hotărâte să nu ne părăsească. Vreodată.

După ce i-a adus pe Buf, Pongo şi Otto, bufnița Nemi măreşte familia autoarei Jill Tomlinson cu o pisică drăgălaşă şi curajoasă: a sosit clipa să o cunoaştem pe Suzy!

Răsfăţată, iubitoare şi mereu pregătită de joacă, Suzy este o pisicuţă vărgată din Franţa, cu mustăţi albe, ţepene, şi o pereche grozavă de șosetuțe pe lăbuţele din faţă. Ea locuieşte în casa unui pescar şi este alintată de cei patru băieţi ai acestuia, preferatul ei fiind Gaby, cel mai mic dintre fraţi, pentru că el o mângâie invers, de la coadă la cap (poate voi încerca şi eu această metodă când mă întorc acasă).

Viaţa lui Suzy este perfectă, dar, din păcate, căldura o copleșește într-o zi şi adoarme într-un coş foarte mare, care o poartă până în Anglia, departe de familia ei.

„Dar îi era dor de Gaby, care o mângâia mereu în răspăr.”

Nu ştiu dacă există și un „studiu” pe această temă, dar, în timp ce câinii sunt consideraţi animale loiale şi cei mai buni prieteni ai omului, felinele sunt portretizate ca fiind viclene, înşelătoare şi necredincioase. După şapte câini şi patru pisici, nu sunt de acord cu această teorie. Excepţii întotdeauna vor exista, iar Suzy face parte din ultima categorie.

Ea nu vrea să se acomodeze în noua ei locuinţă şi să trăiască în Anglia. Este bine hrănită, are o stăpână blândă şi generoasă, un loc cald unde să doarmă şi nu duce lipsă de prieteni. Însă nu îşi doreşte o familie nouă.

Zi de zi, Suzy încearcă să găsească o cale de a se întoarce în Franţa. Zi de zi, Suzy aleargă pe plajă, se caţără pe pontoane, caută marinari şi le strigă disperată tuturor celor care o zăresc sau care se opresc să o mângâie, că vrea acasă, într-o franceză perfectă, motiv în plus să zâmbeşti şi să eliberezi acel „awwwww” ferecat în urmă cu câteva pagini. Nu renunţă când planurile se întorc împotriva ei. Se întristează pe moment, priveşte nemişcată marea şi o ia de la capăt. Zi de zi.

Sursă: aici

„Dar desigur că nu a fost aşa. S-au dus în larg, apoi s-au întors de câteva ori, până când Suzy şi-a dat seama că o făceau doar ca să se amuze.

Surferii credeau că Suzy e formidabilă, iar la prânz, când s-au întors de pe mare, pisicuţa era în centrul atenţiei.”

Curajul lui Suzy devine legendar în Anglia. Ziarele scriu despre pisicuţa curajoasă ce înfruntă marea, se dă cu placa de surf şi participă la inspecţii, ascunsă în spatele amiralului, spre amuzamentul tinerilor marinari, onoraţi să o aibă la bord. 

Nu vreau să vă ofer prea multe detalii legate de sfârșit, dar ilustrația finală este superbă. Ah... îmi e dor de pisicile mele.

Pisicuţa care voia să ajungă acasă” completează universul creat de Jill Tomlinson, fiind o lectură frumoasă despre prietenie, familie şi loialitate, nelipsită de umor şi de situaţii amuzante, ilustrate încântător de către Paul Howard.

Mulțumesc mult Bufniței Nemi pentru cadou!