Sărci

Recenzie: O mare de lacrimi de Ruta Sepetys

Ficțiune
17 Aprilie 2017 ⋅

 

Editura: Epica

Anul apariţiei: 2017

Goodreads: 4.37

 

„Ruşii nu îmi puteau lua soarele sau stelele.”

Scriu, tai, reformulez, rescriu şi iar tai. Am crezut că o să îmi fie mai uşor să îţi vorbesc despre „O mare de lacrimi” după câteva săptămâni de la citirea romanului, însă timpul nu m-a ajutat să uit ororile celui de-al Doilea Război Mondial, strigătele de disperare ale victimelor dezastrului maritim sau bucuria dulce-amară când am descoperit legătura dintre „O mare de lacrimi” şi „Printre tonuri cenuşii”.

Mai exact, legătura dintre cele două protagoniste. Îmi amintesc cum m-am oprit din citit şi m-am uitat câteva minute în jur, de parcă speram să descopăr pe birou o scrisoare datată în 1945 sau o mărturie pierdută în valurile Mării Baltice, recuperată miraculos de un marinar pe ţărm. Nu am decât cuvinte de laudă pentru Ruta Sepetys, o autoare minunată şi un om extraordinar, cu care am avut deosebita plăcere să vorbesc anul trecut, mulţumită doamnei Eftime, directoarea Editurii Epica. Să îţi întâlneşti unul dintre autorii preferaţi... este un vis devenit realitate pentru orice bookaholic.

 „Am aflat de războaie cu mult înainte de şcoală.”

Ficţiune istorică, de cea mai înaltă calitate. Romanul împleteşte destinele a patru tineri cu poveşti surprinzătoare, victime şi refugiaţi, dezertori şi antagonişti, ale căror acţiuni şi dorinţe îi conduc pe bordul vasului german Wilhelm Gustloff.

Pe 30 ianuarie 1945, nava a evacuat peste nouă mii de oameni din portul militar Gotenhafen, civili, soldaţi, refugiaţi, răniţi şi oficiali nazişti, dintre care aproape cinci mii erau copii. Din nefericire, foarte puţini au supravieţuit în apele îngheţate.

„Vina mă urmărea.”

O asistentă medicală este nepreţuită în mijlocul unui război. Însă Joana este o lituaniancă, o refugiată şi o tânără cuprinsă de remuşcare, bântuită de păcatele ei din trecut, de sângele ce îi pătează mâinile. La prima vedere, vei crede că durerea a doborât-o şi că speranţa a părăsit-o. Nu eşti departe de adevăr.

Dar, deşi este înconjurată de moarte şi de suferinţă, de sceptici şi de iluzii, Joana este o supravieţuitoare şi o luptătoare. Un erou. Nu îmi dau seama de unde a avut atât de multă energie, atât de multă putere să ajungă în portul Gotenhafen, când micul ei grup de refugiaţi a fost în permanenţă vânat de către nazişti sau de către comuniști. Obligaţi să se ascundă, să doarmă în zăpadă sau în clădiri abandonate, scenele la care sunt martori sunt mult prea cutremurătoare ca să fie descrise în câteva paragrafe.

Ruta Sepetys nu insistă asupra acestor scene: ele nu au fost scrise pentru a îngrozi cititorul sau pentru a-l speria. Nu au fost scrise pentru şoc. Sunt un tablou dezolant, o imagine înfricoşătoare a unui trecut pe care nu vrem să-l retrăim, despre care evităm să vorbim, chiar şi la orele de istorie. Dispreţul şi nebunia unor indivizi, pentru că nu îi pot numi oameni, au dus la prăbuşirea şi uciderea a zeci de mii de suflete nevinovate. Istoria e pătată cu sânge, uscat acum, ce nu va fi niciodată şters.

Isteaţă, curajoasă şi încăpăţânată, Joana îi conduce pe refugiaţi şi îi menţine în siguranţă, îi încurajează să continue, să nu se declare învinşi când sunt atât de aproape de libertate. Pas cu pas, distanţa dintre ei şi nava Wilhelm Gustloff se micşorează, iar drumul le oferă câteva surprize în ipostaza a doi tineri speriaţi, Emilia şi Florian, care au propriile secrete de ascuns.

„Ruşinea mă urmărea.”

Emilia mi-a sfâşiat sufletul. Faţă de Joana şi Florian, ea este un copil, o adolescentă care ar fi trebuit acum să simtă primii fiori ai dragostei, să se certe cu mama ei şi să meargă la şcoală, în loc să fugă de nazişti, să fie tratată cu atât de multă ură şi să tremure în fiecare noapte, leşinată de foame. „Puştoaica poloneză”, cum o alintă cu drag Florian.

„Pentru mine, el era un cuceritor, un cavaler adormit, la fel ca în poveştile pe care mama obişnuia să mi le istorisească. O legendă poloneză relata despre un rege şi bravii lui cavaleri care dormeau în peşterile din munţi. În cazul în care Polonia ar fi fost în primejdie, cavalerii s-ar fi trezit ca să vină s-o salveze.

Mi-am spus că tânărul frumos era un cavaler adormit.”

Înainte să ajungă la Joana şi la micul ei grup de refugiaţi, Emilia l-a întâlnit pe Florian, un tânăr soldat nazist, care i-a salvat viaţa. Legătura dintre cei doi o oglindeşte pe cea dintre un frate şi o soră. Deşi Florian încearcă să scape de ea şi o avertizează să stea departe de el, Emilia refuză să-l asculte şi se află mereu în umbra lui, la câţiva metri în urmă, el fiind ancora ei în prezent, motivul ce o îndeamnă să mai spere în bunătatea şi mila unei naţii ce i-a distrus căminul. Scenele dintre cei doi sunt emoţionante şi grija sinceră pe care și-o poartă unul altuia e suficient de puternică încât să te facă să plângi pe la jumătatea romanului, când piesele de puzzle alunecă la locul lor şi afli cât de multe nedreptăţi au fost nevoiţi să îndure. Durerea i-a unit şi i-a apropiat.

„Soarta mă urmărea.”

Florian este un suflet pierdut, chinuit de remuşcări, care a acceptat o misiune (aproape) sinucigaşă. Vrea să distrugă o doctrină falsă, să obţină dreptate, atât pentru el, cât şi pentru un popor orbit de putere, vrea să îşi transforme dorinţa de răzbunare în realitate, indiferent de preţul pe care va trebui să-l plătească la final.

Un soldat nazist, alături de un grup de refugiaţi? Cum niciodată nu ofer spoilere în articole, nu am să îţi spun cine este Florian, ce a făcut şi ce îl urmăreşte. Te sfătuiesc să ai răbdare şi să nu îl judeci după primele capitole, fiindcă la finalul romanului o să devină unul dintre personajele tale preferate.

Involuntar, deşi se opune sentimentelor ce se nasc în inima sa, Florian se ataşează de Emilia şi simte o nevoie disperată să o protejeze, să o ştie în siguranţă, în timp ce afecţiunea lui pentru Joana este diferită, un flirt nevinovat, o atracţie care arde lent pe durata călătoriei, până când scapă de sub control şi devine ceva mai mult.

„Frica mă urmărea.”

La un moment dat, mi-a fost milă de Alfred. Nu l-am înţeles şi nu am vrut să accept ce scria în jurnalul său, felul distorsionat în care accepta evenimentele şi modela prezentul, contopindu-l după dorinţele sale cele mai întunecate şi mai parşive. Nu l-aş eticheta drept un „laş”, doar un băiat bolnav, cu o ambiţie înrădăcinată în lumea viselor. Surprinsă, am descoperit că devine un personaj periculos şi un pion în planul de salvare al refugiaţilor. Este uşor de păcălit şi de înşelat, este uşor să îi alimentezi dorinţele, să-l minţi şi să-i promiţi luna de pe cer, dar chiar şi o persoană instabilă, mai ales din punct de vedere emoţional, „trăieşte” clipe de luciditate. În acel moment, nu mai este prietenul tău, nu îţi mai este aliat. Ci duşman.

„Aveam o metodă secretă. Ca să ţin evidenţa duşmanilor politici, sociali şi rasiali ai Reich-ului, am transpus lista Führerului pe o melodie. Era uşor de ţinut minte când o fredonam, asemenea unui copil care recită o lecţie cântând. Era o melodie destul de uşor de reţinut:

Comunişti, cehi, greci, ţigani, handicapați, homosexuali

- pauză de respiraţie –

Evrei, bolnavi mintal, negri, polonezi, prostituate, ruşi,

Sârbi, socialişti.

- pauză de respiraţie –

Republicani spanioli, sindicalişti, ucrainieni şi

- pauză de respiraţie, pentru marele final –

Iu-gos-lavi!”

Aşa cum a procedat şi în „Printre tonuri cenuşii”, grija Rutei pentru personaje nu se opreşte doar la protagonişti. Talentul ei se revarsă asupra fiecărui personaj, indiferent de numărul sau de natura scenelor la care acesta participă. Refugiaţii nu au fost creaţi „de umplutură”, doar pentru a ajuta la dezvoltarea eroilor. Nu. Refugiaţii nu sunt personaje din umbră, au un trecut şi o poveste, o voce şi o inimă, sentimente şi gânduri, modelate sub formă de aventuri sau discuţii la lăsarea nopţii, când Joana îi trata pe răniţi, Emilia îşi studia noua familie, iar Florian asculta glasurile din jurul său, toți trei fiind impresionaţi şi înfricoşaţi de suferinţa unor oameni simpli, a căror singură „greşeală” a fost naţia în care s-au născut, culoarea pielii sau credinţa după care şi-au ghidat viaţa.

„Nu voia să aibă nimic de-a face cu mine. Adolf Hitler declarase că poporul polonez era subuman. Trebuia să fim exterminaţi, astfel încât nemţii să aibă la dispoziţie tot pământul de care aveau nevoie pentru imperiul lor. Hitler a spus că nemţii erau superiori şi nu voiau să trăiască printre polonezi. Nu eram demni de a fi germanizaţi. Dar pământul nostru era.”

Autoarea îşi menţine în continuare stilul: capitole scurte şi un ritm „fulgerător” al acţiunii, „motiv” pentru care îi devorez cărţile, comori literare, ce nu ar trebui să lipsească din nicio bibliotecă.

O mare de lacrimi” este o capodoperă modernă şi o operă de ficţiune istorică tulburătoare. Am terminat-o cu ochii înotând în lacrimi, furioasă pe trecut şi pe manualele de istorie, ce în loc să ne ofere momente sau evenimente cu care ar trebui să ne mândrim, ne „povestesc” doar despre războaie, crime, nedreptăţi, masacre şi trădări. Cuvântul „umanitate” lipseşte aproape în totalitate (d)in istorie. Ruta Sepetys îl reintroduce treptat, cu fiecare roman scris, oferindu-le glas supravieţuitorilor. Ea este unul dintre eroii mei. Acum şi pentru totdeauna.

Mulțumesc din suflet editurii pentru roman!