Sărci

Recenzie: Proscrisul. Povestea lui Robin Hood de Michael Morpurgo

Ficțiune
29 Aprilie 2017 ⋅

 

Editura: Nemira (Nemi)

Anul apariţiei: 2017

Goodreads: 3.82

„- Orice s-ar întâmpla, i-a spus ea, te întorci în pădure, nu-i așa?”

Înainte de Legolas, Oliver Queen, Hawkeye, Katniss Everdeen sau Susan Pevensie l-am cunoscut pe Robin Hood. Unul dintre eroii copilăriei noastre, fie că ne gândim la superba animaţie din 1973 sau la numeroasele adaptări „înşirate” în ultimii zeci de ani (în caz că nu ştiaţi, următorul film apare în 2018), Proscrisul este o legendă a literaturii universale, un personaj „transpus” în ficţiune de către numeroşi autori, printre care îi amintim pe Howard Pyle, Alexandre Dumas sau pe Roger Lancelyn Green.

Acum, mulţumită bufniţei Nemi, pe listă îl adăugăm şi pe Michael Morpurgo. Povestea lui Robin Hood îmi este atât de familiară, încât nu mă aşteptam ca autorul să vină cu schimbări majore sau cu o viziune diferită a evenimentelor. Însă, cum fiecare legendă, chiar şi cea rescrisă, are un farmec aparte, stilul lui Morpurgo se reflectă în mici detalii strecurate inteligent în acţiune, prelungind aventurile lui Robin Hood şi oferindu-ne chiar şi o privelişte în spatele cortinei, după ce răufăcătorii sunt învinşi, iar Richard Inimă de Leu îşi recapătă tronul.

Sub conducerea tiranică a şerifului de Nottingham, ajutat în permanenţă de „bunul” său prieten Guy de Gisbourne, poporul englez suferă în aşteptarea întoarcerii regelui de drept al Angliei. Taxele se măresc periodic, sătenii îşi pierd roadele muncii la o simplă vizită a gărzilor şerifului, orăşenii sunt obligaţi să contribuie cu tot ce au mai de preţ pentru a-şi menţine statutul şi atelierele deschise, în timp ce bolnavii şi răniţii sunt izgoniţi în adâncurile pădurii, respinşi pentru că sunt diferiţi.

„Când dai de lup, te îndepărtezi încet şi te lasă-n pace.

Când dai de urs, te uiţi în ochii lui şi rămâi nemişcat.

Dar roagă-te să nu dai niciodată de un Proscris.

Şi dacă totuşi dai peste unul, fugi cât de ţin picioarele.

Proscrişii mănâncă copii.

Proscrişii sug sângele.”

Involuntar, dorinţa antagoniștilor pentru atingerea unei „rase pure”, aproape de perfecţiune, mi-a amintit de obsesia lui Hitler pentru eradicarea minorităţile, pe cei „nedemni”, obsesie regăsită şi în numeroase opere de ficţiune, cea mai cunoscută fiind seria de succes Harry Potter, unde adepţii lui Voldemort îi „botezau” pe vrăjitorii cu părinţi Încuiaţi „sânge-mâl”.

Astfel, izgoniţi şi priviţi cu dezgust, zeci de bărbaţi, de femei şi de copii îşi găsesc sălaş în pădurea Sherwood, departe de planurile şerifului şi de ura lui Guy de Gisbourne. Ei sunt Proscrişi, iar „reputaţia” lor îi înfricoşează pe cei ce îndrăznesc să le calce teritoriul. Poveştile despre ei sunt cutremurătoare: nu sunt oameni, sunt demoni. Ucid, torturează sau mutilează, răpesc copii şi le sug sângele victimelor sale.

Dar, când soarta îl împinge pe Robin Hood în Sherwood, singur, înfometat şi speriat, realitatea se desparte de ficţiune, iar minciunile pălesc treptat, până când rămâne doar adevărul.

„Robin a fost înconjurat dintr-odată de câţiva Proscrişi care îl trăgeau de mânecă şi rânjeau la el. Aveau o sălbăticie în ochi care mai întâi l-a neliniştit, dar apoi a văzut că erau de fapt priviri zâmbitoare. Aceştia nu erau oameni care să fi tăiat gâtul cuiva. Aceştia nu erau mâncători de copii. Se întindeau şi-i atingeau părul, urechile. Dar atingerile lor erau delicate, curioase.”

Flacăra răzbunării arde puternic în sufletul unui copil. Deşi este tânăr şi instinctele preiau mult prea repede controlul, Robin Hood câştigă dragostea, încrederea şi susţinerea Proscrişilor. Comunitatea din pădurea Sherwood este o lume nouă şi străină, lipsită de enigme şi de reguli. Proscrişii împart între ei tot ce au, de la lucrurile elementare, precum hainele şi mâncarea, până la cunoştinţe, meşteşuguri şi un acoperiş deasupra capului. Aici nu există o ierarhie sau taxe, doar armonie şi înţelegere.

Bine, poate că te-am minţit puţin. Există şi taxe. Taxe pentru cei bogaţi care au ghinionul să-i întâlnească pe Proscrişi. Poţi avea onoarea de a fi invitat să iei cina cu ei, în schimbul unei contribuţii, dar sunt rare cazurile în care cei avuţi aleg să renunțe la comorile lor şi să traverseze în linişte şi pace pădurea Sherwood. Preferă oţelul în locul cuvintelor. Sunt atât de obişnuiţi să primească şi să fure, încât abia când şi ultima monedă de aur le dispare din buzunare îşi dau seama ce s-a întâmplat. Proscrişii fură de la cei bogaţi, pentru a-i ajuta pe cei săraci, dar până când ar putea să continue acest joc de-a şoarecele şi pisica?

„- Şi nu vă faceţi griji, prieteni, banii voştri vor fi folosiţi cu înţelepciune. Cei fără acoperiş vor avea case din nou, cei flămânzi vor fi hrăniţi, cei care nu au nimic, o să aibă ceva. Şi spuneţi-i şerifului asta, spuneţi-i şi prinţului John dacă vreţi, că în curând vom avea destui bani ca să-l răscumpărăm pe regele Richard. Poporul îşi va avea regele înapoi, şi asta foarte curând.”

Mi-au plăcut mult personajele, dar, cum sunt o fană a lui Robin Hood, acest aspect nu ar trebui să te mire. Cum să nu-l adori pe fratele Tuck, cu tachinările lui acide, cel ce are o influenţă benefică asupra Proscrişilor, transformându-i din fugari în luptători, fără să uite de slujba de duminică, de la care nimeni nu îndrăzneşte să lipsească? Cum să nu zâmbeşti când îl vezi pe Will Scarlet, atât de grijuliu şi de atent cu fiecare Proscris ce îi aşteaptă sfatul, loial lui Robin Hood şi mereu alături de el, încă de când era un copil mic şi neştiutor, orbit de ura acumulată împotriva şerifului? Vă amintiţi şi de Micuţul John, ce i-a învăţat pe toţi să se apere, cu pumnii şi cu picioarele, ajutându-se atât de defectele, cât şi de abilităţile fiecăruia? Sau de Much, vocea raţiunii, care nu uită niciodată motivele pentru care ei fură şi luptă, sperând să se reîntoarcă Richard şi să le ofere viaţa meritată, una lipsită de moarte şi de vărsare de sânge?

„- Robin, nu putem sta aici, cu mâinile în sân, aşteptând să vină oamenii la noi! Trebuie să mergem să-i recrutăm – aşa a făcut şi Hristos, prin voia lui Dumnezeu. Şi avem nevoie de mai multe arme, de arme mai bune, de săbii, suliţe, scuturi. Fie ne ducem să le furăm – şi nu putem face asta fără să-i trezim suspiciuni şerifului –, fie ni le facem noi. Ne trebuie un fierar. Ah, şi încă ceva! Fără supărare, dar sunteţi toţi prea mici şi prea slăbănogi! Aş putea să vă trântesc la pământ cu un strănut mai zdravăn! Dacă e nevoie, trebuie să fiţi în stare să vă bateţi şi cu mâinile goale! Trebuie să fiţi puternici! Trebuie să învăţaţi să vă bateţi!”

Dar mai este un personaj, schimbat surprinzător de mult de către autor. Marion. Proscrisa cu păr alb, cu o sclipire roşiatică în privire, ce se caţără în copaci, trage cu arcul şi se descurcă în luptă la fel de bine ca orice bărbat. Aici nu este o „domniţă la ananghie”, nu trebuie să fie salvată sau ocrotită. E o luptătoare desăvârşită şi îşi merită statutul de „erou”, poate chiar mai mult decât Robin, pentru că ea îl sfătuieşte şi îl temperează, ea îi descoperă adevăratul potenţial şi îl învaţă să fie un conducător drept şi nobil, imun la tentaţiile ce îi învăluie pe amândoi.

Michael Morpurgo nu ne oferă doar povestea lui Robin Hood, ci şi pe cea a Proscrişilor. Da, ne împărtăşeşte legenda unui copil forţat să se maturizeze brusc, după ce a pierdut tot ce avea mai drag, însă autorul nu se opreşte aici, nici pe departe. Richard Inimă de Leu nu este eroul pe care cinematografia se încăpăţânează să-l ilustreze. Şi-a abandonat tronul pentru a pleca în cruciade, şi-a abandonat poporul pentru o ambiţie personală, pentru comori nepreţuite şi pentru noi teritorii de cucerit, uitând de obligaţiile sale şi de ce era mai bine pentru Anglia. Morpurgo ne arată şi cealaltă faţă a monedei şi îi mulţumesc din suflet pentru asta.

Volumul se citeşte repede şi este o lectură antrenantă, o plăcere nesperată şi emoţionantă, atât pentru cei mici, ce abia îl descoperă pe Robin Hood, cât şi pentru cei mari, încântaţi de o reîntâlnire cu „banda” Proscrişilor. Finalul a fost surprinzător şi m-a îndemnat să fac câteva cercetări, pentru a-mi reîmprospăta memoria, aventura mea finalizându-se cu o revedere a animaţiei, care îmi este atât de dragă.

Mulţumesc mult bufniţei Nemi pentru carte!