Sărci

Recenzie: Simon şi planul Homo Sapiens de Becky Albertalli

YA
29 Martie 2017 ⋅

 

Editura: Epica (EpicWave)

Anul aparitiei: 2017

Goodreads: 4.25

 

„Chiar e uimitor, nu-i aşa? Cum cineva îţi poate declanşa criza identităţii sexuale fără măcar să aibă habar că a făcut-o.”

În majoritatea romanelor YA contemporane pe care le-am citit, cei patru ani de liceu sunt prezentaţi drept perioada cea mai întunecată din viața unui adolescent. Liceul nu mai înseamnă baluri, prieteni, petreceri şi prima iubire, ci (doar) cyberbullying, droguri, bad boys, majorete enervante, cu un IQ înfricoşător de mic, precum şi nelipsitele vedete din echipa de fotbal, cu un nivel intelectual la fel de impresionant. Personal, m-am săturat de aceste stereotipuri, aşa că nu vă puteţi imagina cât de fericită am fost când mi-am dat seama că lipsesc în Simon şi planul Homo Sapiens.

Îndepărtându-se cu eleganță de clişee, romanul abordează două subiecte sensibile, strâns legate între ele: homosexualitatea şi recunoaşterea orientării sexuale. Involuntar, atunci când am început să citesc acest roman, m-am gândit la Aristotel şi Dante descoperă secretele universului şi la Îţi voi dărui soarele, două opere de ficţiune extraordinare, care nu ar trebui să lipsească din nicio bibliotecă, diferite ca stil şi abordare în comparaţie cu Simon şi planul Homo Sapiens, un motiv în plus pentru a o admira pe Becky Albertalli.

„Asta e ceea ce oamenii nu înţeleg. Chestia cu recunoaşterea orientării sexuale. Nici măcar nu are legătură cu faptul că sunt gay, fiindcă în adâncul sufletului ştiu că familia mea n-ar avea nimic împotrivă. Nu suntem religioşi. Părinţii mei sunt democraţi. Tatei îi place să facă glume şi categoric ar fi o situaţie incomodă, dar bănuiesc că sunt norocos. Ştiu că nu mă vor dezmoşteni. Şi sunt sigur că oamenii de la şcoală îmi vor face viaţa imposibilă, dar prietenii mei vor fi alături de mine. Leah îi adoră pe băieţii gay, aşa că probabil ar fi de-a dreptul încântată.

Dar sunt sătul de treaba cu recunoaşterea orientării sexuale. Tot ceea ce fac e să-mi recunosc orientarea sexuală. Încerc să nu mă schimb, dar continui să mă schimb, în toate aceste feluri aproape imperceptibile. Ies cu o fată. Beau o bere. Şi, fir-ar să fie, de fiecare dată trebuie să mă prezint din nou universului.”

Sursă: aici

Între repetiţiile pentru musicalul de la şcoală, serile petrecute în familie şi întâlnirile cu cei mai buni prieteni ai săi, Simon Spier, un adolescent de şaisprezece ani, scrie şi rescrie mail-uri, fascinat, atras şi îndrăgostit de Blue, un personaj misterios, pe care îşi doreşte cu disperare să-l cunoască, fiind singura persoană care îi cunoaşte secretul: este gay.

Am prins drag de Simon abia la finalul romanului, motiv pentru care îmi doresc un sequel. Mi-a fost greu să mă ataşez de el sau să îi urmăresc şirul gândurilor, în condiţiile în care 70% din timp se gândea la Blue, la clipa în care aveau să se întâlnească şi la cât de frumos o să fie primul lui sărut cu un băiat. La un anumit nivel, i-am înţeles curiozitatea, nerăbdarea. Voia un prieten, un aliat, real, nu virtual, un confident, o persoană în carne şi oase, nu o simplă adresă de e-mail. Dar, la rândul meu, eu voiam să-l cunosc pe Simon.

Printre iluzii şi vise, am întrezărit un băiat simpatic şi sincer, sfios şi cumpătat, un bun prieten şi un tânăr entuziasmat de viaţă. Simon nu este o enigmă, nu în ochii cititorului. Nu îşi temperează reacţiile sau sentimentele. Nu îi este ruşine că este gay, că inima îi bate mai tare atunci când citeşte mesajele de la Blue sau când flirtează în timpul repetiţiilor cu băiatul acela chipeş şi înalt, care îi susţine o secundă în plus privirea. Viaţa este mult prea frumoasă şi imprevizibilă pentru ca Simon să nu spere la o relaţie deschisă, la o societate înţelegătoare şi la un tânăr care să-i împărtăşească sentimentele.

„Nu tot timpul. Uneori.

Dar, da. Mă simt irelevant. Urăsc asta.”

Din păcate, Blue nu este singura persoană care îi cunoaşte secretul.

Un e-mail compromiţător ajunge în posesia lui Martin Addison, a cărui tăcere este foarte costisitoare: Simon trebuie să se transforme în peţitor şi să îl ajute să intre în „graţiile” unei prietene. La prima vedere, Martin pare un „villain” în devenire, un escroc şi un manipulator. Autoarea nu a fost de acord cu mine şi l-a redefinit pe Martin, capitol cu capitol, scenă cu scenă, până în punctul în care atât eu, cât şi Simon, am ajuns să-l îndrăgim. Uneori, o persoană bună încearcă să obţină ceea ce îşi doreşte prin înşelăciuni şi minciuni, preferând varianta scurtă şi fără obstacole, cu şanse mai mari de reuşită.

Martin nu a fost singurul personaj „altfel”, cu o poveste de spus. Becky Albertalli a creat o paletă fantastică de personaje secundare, motiv pentru care mereu l-am ignorat pe Simon, alegând în schimb compania prietenilor lui sau pe cea a colegilor săi de la repetiţii. Tineri ambiţioşi şi deosebiţi, ilustraţi cu bune şi cu rele, prin defecte şi prin calităţi, tineri care sunt alături de Simon, care îl susţin, îl protejează şi îl sfătuiesc, formând o comunitate înduioşătoare, prieteni neimpresionați sau neinfluenţaţi de legile nescrise ale unei societăţi în care un tânăr are șanse ridicate de a deveni o ţintă dacă declară că este gay.

„- Am să le spun, zice ea într-un târziu.

- Cum doreşti.

- Nu, ai dreptate. Nu încerc să fiu... nu ştiu. Oftează din nou. Vreau să zic, dacă tu ai curajul să le spui că eşti gay, eu ar trebui...

- Tu ar trebui să ai curajul să le spui că eşti heterosexuală.”

Sursă: aici

Povestea este „construită” (şi) pe baza schimbului de mesaje dintre Simon şi Blue. Unele mi s-au părut forţate şi lipsite de scop, „strigăte” de ambele părţi, pentru o schimbare, un sfat sau o urmă de înţelegere, fără a avea însă efectul dorit. Mi-am repetat de câteva ori că ei sunt foarte tineri şi că acesta este limbajul lor, sperând ca această „pasiune virtuală” să fie pusă în umbră de problemele lor personale. Voiam să le cunosc frustrările, secretele, dorinţele şi visele. Dar, poate că a fost mai bine aşa. La şaisprezece ani eşti cu capul în nori, îndrăgostit şi liber, nu ai timp de planuri şi de hobby-uri, pentru că abia îţi descoperi pasiunile şi talentele.

Am recitit aproape toate mesajele, încercând să descopăr un tipar. Târziu, am observat indicii atent ascunse, destăinuiri „aruncate” la întâmplare, emoţii neîmpărtăşite şi o frică „neastâmpărată”, prezentă în cele mai intime momente. Frica de a fi respins este copleşitoare.

Începutul este lent, aproape static. Mi-am pierdut de câteva ori răbdarea, apoi s-a produs schimbarea. Am format o legătură cu Simon şi am fost impresionată de curajul lui, „atinsă” de suferinţa şi de regretul cu care şi-a părăsit zona de confort pentru a-şi învinge temerile. Şantajat sau nu, el trebuie să fie sincer cu cei din jurul său. S-a retras de atât de multe ori din faţa adevărului, încât nu ştie dacă va putea vreodată să le spună că este gay. Cum să îşi abordeze părinţii, surorile şi prietenii? Îl vor respinge sau îl vor accepta? Până la urmă, de ce este o schimbare atât de mare, de ce trebuie un „anunţ oficial”? E tot el, Simon Spier. Ce s-a schimbat cu adevărat la el?

Simon şi planul Homo Sapiens transformă unul dintre cele mai sensibile subiecte contemporane într-o lectură amuzantă şi ingenioasă, printr-o „galerie” fermecătoare de personaje, dornice să înveţe, să se autodepăşească şi să se integreze în societate, să îşi descopere şi să îşi accepte identităţile, prin curaj, prin speranţă şi prin uşurinţa (neaşteptată) cu care învaţă să rostească adevărul, indiferent de circumstanţe.

Mulţumesc editurii pentru roman!

P.S.: Să aveți Oreo lângă voi când citiți. Eu v-am avertizat!