Sărci

Recenzie: Sabia de sticlă (Regina roșie #2) de Victoria Aveyard

YA
10 Iunie 2017 ⋅

  

Editura: Nemira (Nemira Young Adult)

Anul apariţiei: 2017

Goodreads: 3.95

 

„Dacă sunt o sabie, atunci sunt o sabie făurită din sticlă. Şi simt că deja am început să mă sparg.”

Romanele YA se termină întotdeauna cu (cel puţin) un cliffhanger: nu se poate altfel. Este o lege nescrisă, aprobată de către toţi autorii, o lege ce sfâşie şi distruge treptat sufletul cititorului, care este tentat să arunce cartea pe geam sau să îi trimită mesaje mai mult sau mai puţin politicoase vinovatului în cauză, pentru „suferinţa” provocată.

Investesc mult prea mult în cărţi şi în personaje, iar pentru seriile YA se pare că nu există leac, cel puţin nu pentru mine. Sunt addictive. Da, există foarte multe elemente ce mă deranjează, inclusiv triunghiul amoros, ce nu vrea să fie (măcar) runner-up pe lista clişeelor pe cale de dispariţie, dar, cu bune şi cu rele, romanele YA nu au voie să lipsească din lista mea lunară de lecturi.

Părerile au fost împărţite pentru Regina roşie, însă eu am devorat-o, am trăit-o şi am recomandat-o fără ruşine, prinsă în pânza de secrete şi de intrigi ţesută de Victoria Aveyard. Seria suferă la capitolul originalitate, dar compensează printr-o evoluţie spectaculoasă a personajelor, prin numeroasele plot twist-uri, uşor toxice pentru cititorii ce căutau o lectură uşoară şi relaxantă, primind în schimb un film de acţiune şi flashback-uri demne de X-MEN: Days of Future Past. Sabia de sticlă ridică „ștacheta” impusă de primul volum, îl depăşeşte, ca stil, poveste şi character development, motiv pentru care mi-am cumpărat al treilea volum de la Bookfest, cu intenţia de a-l citi în această lună (să sperăm că reuşesc să mă ţin de cuvânt şi că nu îl voi ascunde în bibliotecă, uitând de existenţa sa).

Mare Barrow este fetiţa cu fulgerele. Un simbol al rebeliunii. O teroristă. Un roşu ce posedă puterile argintiilor. O prinţesă trădătoare. Un hoţ ce şi-a uitat chemarea. O tânără a cărei inimă a fost înşelată. Puterile i-au modelat identitatea şi trecutul, i-au oferit o viaţă nouă şi sigură, haine de mătase, palate din poveşti, prinţi fermecători şi toată bogăţia lumii la picioarele sale, departe de revolte şi de război, departe de cetăţenii cu sânge roşu ce îşi sacrificau viitorul pentru a-i proteja pe argintii, pe stăpâni.

Acum, Mare este o fugară. Se ascunde de Maven şi de argintii, de prinţesa ce rostea sentinţe sub îndrumarea noilor ei protectori, de tânăra ce îi susţine privirea în oglindă sau într-o picătură de apă, un chip de nerecunoscut, trist şi speriat, aflat la limita puterilor, ruşinat de sângele ce îi acoperă mâinile şi de gândurile ucigaşe ce o împiedică să (a)doarmă.

„Bineînţeles că ştiu că alţii şi-au dat viaţa pentru cauză şi pentru mine. Dar şi eu am murit. Mare din Pilonii a murit în ziua când a căzut pe un scut din fulgere. Mareena, pierduta prinţesă argintie, a murit în Circul Oaselor. Şi habar n-am cine este cea care a deschis ochii în trenul subteran. Ştiu numai cine a fost ea şi ce anume a pierdut, iar povara aceasta este aproape zdrobitoare.”

Sursă: aici

Mare este singură şi conştientă de realitate: nu poate să aibă încredere în nimeni. În fiecare capitol îşi repetă aceste cuvinte, îşi reconsideră poziţia şi influenţa, se ambiţionează să îşi ascundă sentimentele şi durerea, să uite şi să accepte ceea ce este, cine este, chiar dacă alegerile ei îi vor îndepărta sau îi vor răni pe cei din jurul ei. 

Sabia de sticlă este o cursă împotriva timpului şi unul dintre cele mai alerte romane YA citite. Pentru a obţine un avantaj în faţa lui Maven, Mare vrea să îi găsească şi să îi recruteze pe cei asemenea ei, roşii cu puteri de argintii, oameni cu sângenou. Abilităţile lor ar putea fi nepreţuite în războiul final, dar, până atunci, o întrebare nu încetează să îi bântuie pe Mare și pe Cal: dacă îl înfrâng pe Maven, dacă înlătură Casele Calore şi Merandus de la conducere... cine va ocupa tronul? Un roşu, un argintiu sau un sângenou? Cine are dreptul să fie rege?

„Spre deosebire de el, Cal sta tăcut pe jos, aproape netulburat. Pare senin, deşi el are cele mai multe motive de teamă: pus în lanţuri, înconjurat de duşmani, vânat de propriul frate. Dar nu mă mir. Soldat din naştere, înţelege războiul mai bine decât noi toţi. Şi evident că acum suntem în război.”

Mare nu mai este copila îndrăgostită şi naivă din Regina roşie. Nu mai este uşor de manipulat şi de păcălit. Schimbarea este bruscă, cu atât mai cutremurătoare, pentru că atunci când am început să citesc romanul nu am recunoscut personajul. Copilul a dispărut. Inocenţa lui Mare, visele despre libertate şi dreptate, speranţa într-un viitor mai bun şi drept... iluzii sfărâmate de un prinţ cu ochi de gheaţă, ce încă îi picură otravă în urechi, în ciuda distanţei ce îi separă.

Triunghiul amoros este în continuare prezent, cu toate că autoarea a decis (spre marea mea bucurie) să se axeze foarte puţin pe latura de romance, permiţându-le personajelor să evolueze independent, fără să fie implicate într-o relaţie. Deciziile lor nu mai sunt influenţate de ce simte sau de ce crede celălalt, avem oportunitatea să îi cunoaştem şi să îi înţelegem mai bine, ca eroi, lideri şi simpli oameni, cu defecte şi abilităţi, cu cicatrici şi secrete.

Tiberius Calore VII aka Cal, rămâne unul dintre personajele mele favorite. După ce şi-a ucis tatăl, aflat sub influenţa reginei Elara Merandus, prinţul este de nerecunoscut. Nu îţi dai seama dacă este şocat, indiferent sau pierdut. Poate toate trei în acelaşi timp. A dispărut argintiul vulcanic şi încrezător în forţele sale, rebelul ce se strecura noaptea din palat şi se pierdea în întuneric, conducătorul pe care soldaţii îl iubeau şi îl respectau, pregătiţi să-i execute ordinele fără să ezite. Cal este o umbră a ceea ce a fost. Doar focul îl menţine în viaţă, pe linia de plutire. Dorinţa arzătoare de a se răzbuna pe Maven şi de a-şi ucide fratele, împărtăşită de Mare, pecetluind în sânge şi lacrimi legătura dintre ei.

„Nu am de gând să mor sub povara greşelilor pe care le-am făcut. Căldura lui Cal mă învăluie, braţele lui mă cuprind de umeri, fruntea lui se odihneşte lipită de gâtul meu. Şi mă las în voia acestei îmbrăţişări. Îl las să mă protejeze, deşi pe insula Tuck ne-am jurat că nu vom mai face asta. Ne distrage atenţia şi ne tulbură reciproc. Or, o asemenea lipsă de concentrare ne-ar putea ucide. Însă pun mâna peste a lui, îmi împletesc degetele cu ale lui. Focul moare, din flăcări nu au mai rămas decât tăciunii. Însă Cal este aici. Şi nu mă va părăsi niciodată.”

Sursă: aici

Nu am să îi înţeleg vreodată pe cei care sunt de partea lui Maven. Dacă era un villain bun, inteligent şi charismatic, situaţia ar fi fost puţin diferită, pentru că l-aş fi văzut drept un personaj convingător şi complex, cu o viziune stabilă şi un scop demn de urmărit, chiar dacă nu atât de uşor de acceptat. Ce am primit în schimb? Un puşti frustrat şi enervant, fără nicio calitate, marioneta mamei. Un „rege” de care îţi este ruşine, ce ţipă şi urlă când ceva nu merge conform planului, incapabil să gândească sau să aleagă fără să fie influenţat sau sfătuit. Iar după cliffhanger-ul de la final, mai am doar câteva lucruri de adăugat: ÎL URĂSC ŞI MERITĂ SĂ MOARĂ. Aşa, trebuia să spun asta, nu m-am putut abţine.

Recrutarea oamenilor cu sângenou nu este o misiune uşoară, iar Cal şi Mare au nevoie de o echipă potrivită, dacă vor să fie mereu cu un pas înaintea lui Maven. Din fericire, au un avion parcă desprins din benzile desenate cu X-MEN, celebrul Blackbird, iar Shade, Farley şi Kilorn nu pot lipsi din această aventură. SQUAD GOALS.

Farley este imprevizibilă şi acidă, unul dintre conducătorii rebelilor roşii. Neînfricată, curajoasă chiar şi în cele mai nepotrivite momente, ea compensează prin inteligenţă şi reacţii rapide lipsa puterilor sau a harurilor ce îi fac pe argintii şi pe cei cu sângenou speciali şi periculoşi. Dacă în Regina roşie a reprezentat o enigmă, un personaj conturat din umbre şi şoapte, acum autoarea ne permite să aruncăm o privire scurtă în trecutul lui Farley: întrezărim o tânără cu secrete, forţată să se maturizeze prematur, cu o familie puţin spus complicată şi multe regrete, resimţite şi în prezent. Farley este o forţă de sine stătătoare şi să spun că mi-a plăcut de ea would be an understatement.

Shade... ah, îi ador până şi numele. Ca şi Mare, Shade este un sângenou. Abilităţile sale de teleportare sunt perfecte pentru un spion şi un revoluţionar, însă nu îi este uşor să accepte şi să asculte ordinele primite de la sora lui mai mică şi de la un fost prinţ argintiu. Pe Shade nu îl poţi controla. Nu îi poţi impune un plan şi nu îl poţi obliga să îşi închidă ochii şi să îşi întoarcă spatele atunci când cineva are nevoie de ajutor. Emoţiile sunt defectul lui predominant şi îl împiedică să fie un soldat, cum este Cal, dar umanitatea lui, bunătatea pe care Mare vrea să o ignore, îi oferă naturaleţe şi credibilitate: nu este un pion sau o unealtă şi toate deciziile sunt ale lui, indiferent de circumstanţe.

Kilorn este prietenul din copilărie al lui Mare, un pescar şi un hoţ, un tânăr cu intenţii onorabile şi cu un simţ uşor abstract al dreptăţii, ce conferă o atmosferă haotică şi electrizantă în avion și în misiuni, printr-un umor deplasat, glume mai mult sau mai puţin apreciate de către colegii lui şi o ironie arzătoare, îndreptată, „şocant”, în direcţia lui Cal.

Un prinţ argintiu este un duşman ce trebuie înlăturat. Cal nu a fost niciodată ca Maven, interesat sau atras de uneltiri şi de alianţe politice. El a fost şi este un soldat, un lider inteligent şi pragmatic, ce acum îşi câştigă cu greu admiraţia şi respectul din partea celorlalţi. Este privit cu ură şi cu neîncredere, este urmărit şi persecutat, însă nu se plânge şi nu caută vinovaţi. Îşi acceptă cu stoicism şi cu răbdare noul statut, nu răspunde la provocări şi ignoră zvonurile ce circulă despre el, despre prinţul care a fost vrăjit de Mare şi şi-a ucis propriul tată. Nu mai are nimic de pierdut. Vrea doar să se răzbune, apoi... nu ştie dacă va mai avea un viitor.

În Regina roşie, Mare şi Cal flirtau şi se îndrăgosteau treptat unul de celălalt. El o proteja şi o învăţa să danseze, ea îl făcea să zâmbească şi să râdă, să uite de îndatoririle sale. Acum, între ei nu există dragoste, cel puţin nu încă. Pasiune, atracţie şi un scop comun, un scop ce le uneşte şi le consumă sufletele. Sunt orbiţi de sentimentele lor pentru Maven, de imaginea băiatului pe care l-au îndrăgit şi de care au fost apropiaţi. Amintirile lor pălesc în fiecare zi, un schelet din trecut, pentru că acel prinţ a dispărut, iar pe tron este un duşman ce trebuie înlăturat, prin orice mijloace, cu orice preţ.

„Curios, dar mă simt atrasă de el. Îmi amintesc de băiatul care mi-a dat o monedă de argint, când nu aveam nimic. Cu un simplu gest, mi-a schimbat viitorul şi l-a distrus pe al lui.

Ne uneşte o alianţă, una neobişnuită, făurită din sânge şi trădare. Suntem legaţi, conectaţi şi luptăm împotriva lui Maven, împotriva tuturor celor care ne-au amăgit, împotriva lumii care se află pe punctul de a fi sfâşiată din interior.”

Acţiunea este spectaculoasă, piperată cu trădări, capcane şi pierderi, cu sânge, lacrimi, săruturi furate şi sentimente nerostite. Totul se întâmplă atât de repede, încât nu îţi dai seama când se termină cartea, fiindcă lupţi, trăieşti şi plângi alături de personaje, te superi pe autoare, pentru ce îi pune să facă, pentru sacrificii şi pentru despărţiri, pentru acele momente scurte, oh, atât de scurte, când crezi că lucrurile s-au rezolvat şi ai şi tu dreptul la o pauză. Îmi pare rău să-ţi spun, dar acea pauză o să vină abia după ce ai terminat cartea. Dacă te opreşti din citit, te vei gândi doar la Sabia de sticlă. Dacă Mare va reuşi să îşi controleze puterile sau dacă îşi va lăsa furia să o consume. Dacă Maven îi va ajunge din urmă şi ce pedepse a pregătit pentru ei. Oare loialitatea lui Cal se va frânge, va alege să îşi trădeze poporul sau se va întoarce acasă, unde nu o să fie judecat şi detestat pentru culoarea sângelui său?

„Pe fundalul portocaliu al exploziei, se conturează o siluetă neagră în spatele ei. Silueta înaltă a cuiva cunoscut. Blochează focul cu mâna întinsă. Nu mai are lanţuri la picioare – s-au topit ori s-a descotorosit altcumva de ele. Când se întoarce, văpaia creşte iar, lingând cerul şi strada distrusă, dar fără să se atingă de noi. Cal ştie ce face: dirijează furtuna de foc în jurul nostru, ca apa unui râu care ocoleşte pietrele. Aşa cum a făcut şi în arenă, ridică un zid de flăcări de-a latul străzii, care să ne apere de fratele lui şi de legiunea din spatele acestuia. Însă focul de acum este mai puternic, alimentat atât de oxigen, cât şi de furie şi de ură. Flăcările fac salturi prin aer, pe deasupra temeliei de un albastru spectral.

Cad alte rachete, dar Cal le controlează forţa, folosind-o pentru a şi-o alimenta pe a lui. În alte condiţii, scena aceasta ar fi minunată: braţele lui se arcuiesc şi se răsucesc, transformând neabătut distrugerea în protecţie.”

Sabia de sticlă este o injecţie cu adrenalină. Îţi provoacă simţurile, te transformă din cititor în prizonier, îţi spulberă toate planurile şi te eliberează abia la ultima pagină, cea mai dureroasă şi greu de citit din tot romanul, când îţi aminteşti vag de o avertizare: Oricine poate trăda pe oricine. Ah, cât adevăr într-o singură afirmaţie.

Mulțumesc Editurii Nemira pentru roman!