Sărci

Recenzie: Mincinoșii de E. Lockhart

YA
21 Iunie 2017 ⋅

 

Editura: Editura Trei (Fiction Connection)

Anul apariției: 2014

Goodreads: 3. 85

 

Nu pot nici măcar să îmi adun cuvintele ca să spun cât de uimitoare a fost cartea. Nu te aștepta la uimitoare în sensul de basm, ci în sensul cel mai pur, când nu ai idee cum te lovesc schimbările bruște din carte. E incredibil modul în care totul ia o altă întorsătură, imposibil felul în care te face să te simți, maniera prin care ajungi să empatizezi cu personajele și să înțelegi, în cele din urmă, mesajul transmis. Nu este unul atât de greu de ghicit, dar este suficient de profund încât să te facă să pui cartea deoparte după ce termini ultimele rânduri și să îți pui întrebări.

„Tragedia e urâtă și încâlcită, stupidă și derutantă.

Asta era ceea ce știau copiii.

Și mai știau că poveștile

despre familia lor

sunt în același timp adevărate și false.

Există variante și variante la nesfârșit.

Iar oamenii vor continua să le povestească.”    

Titlul cărții este dat de grupul de patru verișori ai familiei Sinclair, care își petreceau fiecare vară împreună pe insula familiei (da, da), făcând pozne de țânci răsfățați și îngâmfați, distrându-se după bunul plac și nepăsându-le de nimic altceva. Grupul așa cum îl știm noi nu ar fi ajuns niciodată să existe dacă nu era Gat. Până la venirea lui, cei trei verișori (Cadence, Johnny și Mirren) nu obișnuiau să își petreacă timpul împreună. Dar cine este acest Gat? Un nepot nou apărut în familia Sinclair, al cărui unchi reușește să își păstreze demnitatea și fruntea sus în ciuda divorțurilor și a problemelor din viața sa. Acest nou verișor schimbă dinamica de până atunci a grupului. Deși nu este și nu va fi niciodată un Sinclair (sau poate tocmai din această cauză), Gat reușește să le deschidă puțin mintea celorlalți, să-i facă să se gândească și la altceva decât la propriile lor vieți și drame de familie, să descopere lucruri noi, să înțeleagă și să cunoască mai bine lumea din jurul lor.

Argint-viu. Sudoare. Sarcasm.

Contemplare și entuziasm. Ambiție și cafea tare.

Zahăr, curiozitate și ploaie

Povestea relatată de Cadence este plină de adevăruri. Oscilează aproape în fiecare capitol între aparență și esență, între ceea ce vor să pară membrii familiei și ceea ce sunt cu adevărat. Aparent perfectă, familia ascunde o disfuncționalitate ce ar putea părea clișeică dacă nu ar fi salvată de modul în care autoarea alege să ne-o prezinte. E dureros de reală situația acestei familii: bunicii sunt deținători de averi colosale și conturi duduind în bancă, el fiind stâlpul familiei și ea pacea și echilibrul tuturor. Au trei fiice minunate, fiecare independente (ba chiar deloc, dar lasă-mă să prezint minciuna), cu câte o casă pe insula de vacanță, căsătorite și fericite (pe dracu'). Următoarea linie este, desigur, a nepoților, care sunt o mulțime, toți blonzi și cu bărbii late, ducând mai departe frumusețea familiei Sinclair.

Complexitatea personajelor este reliefată prin talentul lor de a-și masca adevăratele sentimente. Mint cu atâta ușurință și atât de bine încât e mult prea ușor să cazi în capcană și să crezi că fericirea lor e reală. Însă asta e doar o minciună. În realitate, fericirea nu prea se găsește nicăieri. Fiecare dintre ei este plin de defecte și vicii distrugătoare, ascunse bine în spatele unei măști ce zâmbește cu toți dinții (perfecti și ei) și a unei atitudini ce debordează de mândrie și orgoliu, ca să nu mai menționăm belșugul menit să ia ochii celorlalți de la adevărata lor natură.

Cadence narează povestirea și din acest motiv este mult mai accesibilă decât celelalte personaje. Sentimentele ei sunt sincere, nu se sfiește să spună ce crede și ce simte. Însă doar până într-un anumit punct, căci în familia Sinclair sinceritatea excesivă e evitată, nu încurajată. Cadence simte această cenzură a propriilor vorbe ca pe un lanț ce se strânge în jurul ei, pentru „binele ei”. Este cea mai matură dintre nepoți, însă în același timp și cea mai bântuită de ceea ce se petrece în jurul ei. Se simte responsabilă pentru tot, de parcă indiferent ce se întâmplă, ea e cea care trebuie să suporte consecințele. Încearcă să se atașeze de verișori, întrucât simte că nu poate crea o conexiune reală cu mama ei, iar tatăl a părăsit căminul din același motiv din care ajung să o facă toți ceilalți care nu s-au născut sub aripa familiei: pentru că nu pot și nu vor să încerce la nesfârșit să pretindă că sunt niște Sinclair, dar nici nu li se dă voie să-și arate adevărata personalitate. Standardele și eticheta sunt tot ce contează. Fie alegi să te conformezi cu normele și principiile familiei, fie, în ochii lor, ești un nimeni.

Gat și cu mine am vorbit cu Mirren și cu Johnny.

I-am convins să treacă la acțiune.

Ne-am spus unul altuia

o dată și încă o dată: fă ce ți-e teamă să faci.

Ne-am spus unul altuia.

O dată și încă o dată, ne-am spus-o.

Ne-am spus unul altuia

că aveam dreptatea de partea noastră.“ 

Verișorii sunt, însă, la fel de distruși ca și restul membrilor. Sunt copii crescuți cu fricile unor adulți nesiguri pe ei, lingușitori pentru a li se acorda dreptul la avere, învățați cu falsități, neobișnuiți să înțeleagă și să simtă. Uneori par mai degrabă niște marionete care trebuie să joace după cum dictează cel bătrân, decât niște ființe umane în carne și oase. Altfel, nu au șansa unui colegiu bun, nu au un viitor bun, nu mai sunt parte a familiei Sinclair. Cu asemenea “modele” de urmat, nu e de mirare că nu se pot atașa de oameni și că nu pot înțelege cum să faci să te simți iubit și să iubești. De multe ori le este greu să se suporte până și unii pe alții, pentru că nu își înțeleg firile diferite și nu au puterea să se accepte și să se iubească așa cum sunt.

Unul dintre personajele care depășește totuși această condiție și care îi salvează, măcar puțin, și pe ceilalți, este Gat. El nu este un Sinclair, nu are moștenite trăsăturile nobile, nu are întipărită din fragedă copilărie mentalitatea „ia tot ce poți, nu refuza nimic, totul trebuie să ți se cuvină”. Tocmai de aceea are puterea de a se afirma printre celelalte personaje-marionetă ale cărții, ale căror acțiuni sunt ghidate doar de interese mârșave, dorințe stupide și scopuri imprecise. O lecție pe care o putem învăța de la majoritatea personajelor acestei cărți e că bogăția nu este totul, „banii nu aduc fericirea”. Gat înțelege acest principiu. Nefiind bogat și nici dintr-o familie de renume, nu simte povara prejudecăților cu care se confruntă familia Sinclair. Încearcă mereu să fie el însuși în fața celorlalți, chiar și atunci când această atitudine nu îi aduce beneficii. Realizează că dragostea pe care începe să o simtă pentru Cadence nu are un viitor, întrucât înțelege că familia ei nu le-ar permite niciodată să fie împreună, din cauza diferențelor mult prea mari dintre ei.

Un personaj pe care l-am urât din tot sufletul este bunicul, care deși pare un om minunat, al cărui scop este să își susțină familia și să îi conducă pe ceilalți către o viață minunată, este de fapt un dictator bătrân și senil, un om care își încurajează fiicele să fie dependente de el și de ajutorul lui, și nu le permite să se afirme și să se maturizeze. Le-a învățat niște principii greșite, care nu se potrivesc în totalitate cu realitatea și deci nu au cum să reziste. Până la finalul cărții, aceste valori ajung să se prăbușească precum piesele de domino, una după alta, într-un lanț continuu de eșecuri. 

ce-ar fi dacă

am înceta cumva să mai fim

frumoasa familie Sinclair și am fi doar o familie?

Ce-ar fi dacă am înceta să mai fim

de culori diferite, provenind din medii diferite și am fi doar pur și simplu îndrăgostiți?

Ce-ar fi dacă am putea să-i facem pe toți ceilalți să se schimbe?

Să-i facem, să-i forțăm.“

Cartea poartă amprenta unui mister, prin prisma lui Cadence care încearcă să își amintească evenimentele verii numărul cincisprezece. Ceva s-a întâmplat atunci, un accident ce i-a declanșat o amnezie selectivă și o predilecție enervantă pentru migrene. Fata suferă o transformare majoră, fiind chinuită de suferința pe care o poartă cu ea, în mod inconștient, fără să știe de ce. Povestea este relatată în mod nesigur, indecis, de către o tânără prinsă între real și imaginar, ceea ce îi conferă cărții o atmosferă haotică și fascinantă, ce nu te lasă să renunți până nu termini povestea.

Finalul aduce puțină lumină asupra misterului care o chinuie pe Cadence, însă cu toate astea parcă declanșează mai multe întrebări decât răspunsuri. Elucidarea enigmei lasă goluri în mintea fetei, pe care ea încearcă să le umple cu imagini create de o minte bolnavă, prea distrusă pentru a mai putea ține piept cu o realitate atât de crudă. Ajuns în acel punct, vei simți nevoia să te întrebi:

Oare nu suntem cu toții mincinoși?

Nu ne mințim în fiecare zi, cu fiecare ocazie, din dorința de a avea mai mult, de a fi mai mult?

Nu ne-am face un serviciu dacă ne-am accepta și iubi așa cum suntem?

Pentru că dincolo de toate, ajungi să te întrebi dacă nu cumva libertatea ta ca om este aceea de a fi împăcat cu tine însuți, de a fi sincer și independent în pofida a tot și toate: “Om liber este acela care nu are nevoie să spună nicio minciună” (Nicolae Iorga).

Mincinoșii nu este o carte. Este o călătorie printr-o lume a extremelor, a defectelor, a durerii și a suferinței la care ne supunem singuri prin acceptarea și crearea iluziilor cu privire la cine suntem și cine ar trebui să fim. Este un roman al descoperirii de sine și al tragicului caracter uman. Mincinoșii este un adevăr al vieții în care trăim, despre omul transformat de dorințe și mânat de impulsurile societății, care uită ce înseamnă de fapt să trăiești.