Sărci

Recenzie: O fată din bucăți de Kathleen Glasgow

YA
29 Iunie 2017 ⋅

 

Editura: Storia Books (Colecţia Young Adult)

Anul apariţiei: 2017

Goodreads: 4.15

Comandă: aici

„- Ar trebui să ni se spună încă de când venim aici că s-a terminat cu dorinţele. Că după ce am făcut ce-am făcut, n-o să ne mai iubească nimeni. Nu în mod normal.”

Scriu următoarele rânduri cu ochii înotând în lacrimi. Lovesc tastele cu putere, furioasă pe autoare, furioasă pe mine, pe naivitatea mea, pe uşurinţa cu care am fost atrasă în poveste. Nu am fost pregătită pentru O fată din bucăţi. Suferinţa regăsită între pagini, prăbuşirea psihică, spirituală şi mintală a personajelor, recunoaşterea şi îmbrăţişarea problemelor... cum poate un roman să cuprindă atât de multă nefericire, atât de multă durere şi deznădejde?

Mă simt incompletă, de parcă am lăsat o parte din mine, o bucată de care nu mă pot lipsi, în carte. Privesc cu neîncredere coperta hipnotizantă, urmăresc cu degetele traseul lacrimilor şi mă opresc de fiecare dată în dreptul ochilor. O privire pierdută şi, aparent, supusă, glasul mut al unei tinere ce trăieşte într-o buclă de singurătate, de pe o zi pe alta. Însă aici se ascunde victoria ei, una pe care noi niciodată nu o vom putea înţelege. Trăieşte. A mai supravieţuit încă o zi. 24 de ore de-a lungul cărora a încercat să se vindece, să îi ajute pe ceilalţi, să devină o persoană mai bună, să îşi găsească un loc în lume. Numele ei este Charlotte Davis. Şi NU este o victimă.

Ne plângem zilnic de ceva. E prea cald. Nu am bani. Bluza aia e prea largă. Mama nu mă înţelege. E trafic. M-am săturat de teste şi de examene. Mi-a dat doar seen pe Facebook: de ce nu mă place? Îmi e silă să mă ridic din pat. Nu vreau să merg la serviciu. Mi-au greşit comanda la Starbucks. Te regăseşti, măcar parţial? Ştii că nu sunt probleme adevărate, că se pot rezolva, că nu sunt un capăt de drum. Dar e recomandat să te descarci din când în când, să te plângi de astfel de banalităţi, pentru că sigur le-ai duce dorul dacă ai face schimb de vieţi cu Charlotte Davis.

Poartă tricouri largi şi hanorace pentru a-şi ascunde cicatricele. Sunt prea multe de numărat. Majoritatea aproape s-au vindecat, însă Charlotte le simte. Şi le aminteşte pe toate. Motivul, lama care i-a tăiat pielea, sângele ce i s-a scurs printre degete, euforia pasageră, senzaţia de abandon, de plăcere şi... de fericire. Când se taie, uită. Uită prietenii ce au abandonat-o şi familia pe care nu o mai are. Se droghează, fură şi trăieşte pe străzi. Şi este doar un copil.

„Prima dată când m-am tăiat, cea mai bună parte a venit la final: mi-am curăţat rana cu un tampon, am şters-o cu grijă, am studiat-o, aşa şi pe dincolo, şi mi-am cuibărit protector braţul, aşezându-l pe stomac. Gata, gata.

Mă tai pentru că nu fac faţă. E cât se poate de simplu. Lumea se transformă într-un ocean ale cărui valuri se sparg peste mine, cu un sunet asurzitor, inima mi se îneacă în apă şi mă cuprinde o spaimă cât planeta de mare. Am nevoie să mă eliberez, am nevoie să-mi fac rău mai mult decât mi-ar putea face lumea şi aşa îmi pot găsi alinarea.”

Începutul romanului îmi aminteşte de un jurnal. Prin ochii lui Charlotte, cunoaştem un grup de tinere ce au întors spatele vieţii. Se rănesc, se mutilează, se ard. Nu, greşesc. S-au rănit. S-au mutilat. S-au ars. Acum, cu ajutorul unor specialişti, fiind supravegheate şi îngrijite, având un acoperiş deasupra capului, parcurg primul pas spre vindecare. Interacţiunile dintre ele sunt fascinante: sunt diferite, ca aspect, comportament şi educaţie, însă diferenţele sunt cele care oferă profunzime şi sensibilitate lecturii. Te înfricoşează mărturisirile lor, poveştile împărtăşite. Ţi se formează un nod în gât şi ai impresia că nu mai poţi înghiţi, că trebuie să iei o pauză de la citit. Trebuie să ieşi din casă, să inhalezi cu lăcomie aer, să te bucuri că nu ai cicatrice, că familia îţi este alături, iar ziua de mâine este o certitudine, nu o posibilitate.

Ajutată de un prieten, Charlotte ajunge în Tucson, Arizona. Temporar, are unde să stea, câţiva bani de urgenţă, însă nu poate trăi aşa. Schimbarea este bruscă şi necruţătoare, mai ales pentru o tânără speriată şi introvertită. Charlotte se consideră urâtă şi îi este ruşine de aspectul ei. Temperaturile ridicate nu o ajută, în condiţiile în care ea trebuie să îşi acopere braţele şi să îşi păzească secretele. Îi tremură glasul când vorbeşte şi îi este ruşine să-i privească pe ceilalţi în ochi. Nu vrea ca ei să afle ce a făcut şi cine a fost, pentru că urmările îi sunt deja cunoscute: o vor privi cu dezaprobare, silă sau dezgust, îi vor întoarce spatele, îi vor trânti uşa în nas, adăugând inconştient un alt cui în sicriul ei.

Nu ai idee cât de mult am admirat-o, cât de mult m-a marcat curajul ei. Zilnic, există o luptă interioară, o dorinţă de a rămâne izolată, de a-şi deschide trusa, de a-şi înfăşura degetele în bandaje şi de a-şi folosi cioburile pe piele. Tentaţia e aproape palpabilă, însă Charlotte nu vrea să cedeze. Îşi doreşte schimbarea, vrea să devină o tânără sigură pe ea, să înveţe să se iubească şi să ţină sub control ruşinea ce îi însoţeşte fiecare pas. Paşi ce o conduc la True Grit, o cafenea/pub. Paşi ce o conduc în faţa lui Riley West.

„- Aşa se frâng inimi, ştii. Când crezi în promisiuni.”

Atmosfera de la True Grit nu este potrivită pentru Charlotte. Sunt prea multe persoane, prea multe glume pe care trebuie să le dezlege, priviri aruncate pe furiş, fum, alcool şi jocuri pe terasă, intenţii ascunse şi enigme ce se lovesc în spatele tejghelei, unde ea spală vasele şi fură resturile de pe farfurii pentru a nu muri de foame. E piele şi os, o umbră de om. Viaţa ei a devenit un joc de improvizaţie, cu Riley West în locul nebunului.

Are o reputaţie îndoielnică şi un număr impresionant de secrete. E chipeş, charismatic şi flirtează cu neruşinare, un artist „prăbuşit”, cu o şansă ratată şi multe eşecuri bifate. Acum, se bucură de viaţă, mulţumit cu ce are. Cântă rar, dar atunci când chitara îi însoţeşte glasul, toată lumea află şi se adună în jurul lui. Nu pot să spun că mi-a plăcut de Riley: jumătate din timp este beat sau drogat. E nepăsător şi lipsit de ambiţie, profită de sora lui, şefa de la True Grit, pentru a scăpa de necazuri. Apoi e treaz, măcar o zi, și vede ce se întâmplă în stânga şi în dreapta. O vede pe Charlotte. Poate că e o comparaţie puţin exagerată, dar am simţit că vânătorul şi-a observat prada.

„- Măcar suflecă-ți nenorocitele alea de mâneci. Fă-o pentru mine.

Bag tava în maşina de spălat vase, închid uşa, scot nişte tacâmuri ude din chiuvetă, numai să nu fiu nevoită să mă uit la el.

Vocea lui Riley devine fermă:

- Suflecă-ţi mânecile, fată ciudată.

Acum e foarte aproape de mine. Îi pot simţi mirosul chiar şi prin aburii de la vase, un amestec de transpiraţie şi condimente, de cafea şi tutun. Rămân nemişcată.”

Eram entuziasmată pentru Charlotte, mândră de progresul ei. Primele semne de vindecare erau vizibile. Apoi a apărut Riley, i-a zâmbit şi ceva s-a schimbat, dar nu în bine. Legătura dintre ei e toxică, pentru amândoi. Două persoane distruse, cu bucăţile răsfirate neglijent în trecut, de parcă nu ar vrea să fie un întreg acum, în prezent, când totul contează. Riley profită de naivitatea şi de bunătatea lui Charlotte, în timp ce ea este mulţumită că are un prieten, un aliat, o persoană pe care să o aibă aproape. Nu o deranjează diferenţa de vârstă şi, pentru o perioadă, dacă nu remarci fisurile din iluzie, crezi că este fericită.

„Îmi cuprinde braţele şi le întoarce pe toate părţile, iar degetele i se plimbă în sus şi-n jos, de-a lungul albiilor de râu şi ravenelor de pe pielea mea. Mă scufund şi nu fac nici cel mai mic efort să rămân la suprafaţă, pentru că vreau, chiar vreau, să mă scufund până la capăt.

- N-o să-ţi fac niciun rău, zise el şi îşi lipeşte uşor buzele de gâtul meu. Noi doi ne înţelegem unul pe altul, nu-i aşa?”

Kathleen Glasgow construieşte cu mare grijă relaţia dintre Charlotte şi Riley, punând accent pe defectele lor. Nu se completează unul pe celălalt, ci se distrug. Se rănesc, chiar dacă nu folosesc gesturi sau cuvinte. Se scufund în uitare şi în alcoolul ce le îngheaţă simţurile. Sunt amândoi împotriva lumii, două personaje minunate, dar minunate prin complexitatea lor, prin dramele ce îi unesc şi separă, prin „palma” oferită de autoare cititorului, pentru că talentul ei te corupe şi te face părtaş la iubirea lor, chiar dacă este greşită şi intuieşti urmările.

Fiecare persoană îşi exprimă altfel durerea, temerile: prin desen, muzică, arta în toate formele sale. Arta vindecă şi salvează vieţi. Dacă Riley îşi reaminteşte să zâmbească atunci când cântă, Charlotte se pierde în desene şi în schiţe, în portrete şi un trecut redefinit prin tablouri şi un caiet mic de desen, comoara ei cea mai de preț. Când îi recunoşti talentul, te vei prăbuşi alături de ea. Atunci apar primele lacrimi. Când ştii că are o şansă la viaţă, un har frumos, ce tinde spre perfecţiune, dar îi lipsesc încrederea, încurajările şi un mentor. Îi citeşti plângând însemnările şi îi guşti tristeţea, abandonul. Dar nu te poţi opri din citit. Încasezi lovitură după lovitură, devorezi capitol cu capitol, pentru că nu doar Charlotte şi Riley caută acum o fărâmă de speranţă, ci şi tu.

„- În viaţa fiecărui om intervine un asemenea moment, cred eu, un moment în care se întâmplă ceva extrem de... semnificativ, care îţi sfâşie fiinţa în mici bucăţele. Şi atunci trebuie să te opreşti. Îţi petreci multă vreme adunând bucăţelele din tine. Şi îţi ia atât de mult timp nu neapărat să le potriveşti din nou între ele, ci să le îmbini într-un mod nou, dar nu neapărat unul mai bun. Mai degrabă unul care să-ţi permită să supravieţuieşti până când ştii cu certitudine că o anumită piesă trebuie pusă într-un anumit loc şi tot aşa.”

E înspăimântător cât de uşor citeşti romanul. Cât de cursiv este stilul autoarei, cât de repede devorezi capitolele. L-am citit într-o stare continuă de agitaţie şi de nerăbdare, uneori încrezătoare şi optimistă, cu un zâmbet slab pe buze, pentru ca tristeţea să mă învăluie treptat pe parcurs, o neputinţă rece şi inumană punând treptat stăpânire pe mine.

Am trăit romanul, nu l-am citit. L-am adorat, m-a enervat, am plâns (dacă nu te-ai prins până acum de asta) şi am îndurat toate palmele oferite. De ce palme? Pentru că O fată din bucăţi te trezeşte la realitate. Te scutură şi ţipă la tine. Țipă să te ridici de pe scaun, să îţi îndepărtezi ochii de pe telefon şi să încerci. Nu contează că e un tip nou de mâncare, un alt stil de muzică sau că îţi schimbi culoarea părului. Uită de reguli şi de griji şi nu mai transforma fiecare eşec într-un sfârşit. Transformă-l într-un început. Trăieşte pentru tine, nu pentru ceilalţi. Luptă pentru ceea ce îţi doreşti. Şi citeşte cât mai repede această carte, ca să înţelegi şi tu ce am simţit şi de ce „reacţionez” aşa.

Mulţumesc Editurii Storia Books pentru roman! M- a marcat, în moduri pe care nu le pot relata în cuvinte.

P.S.: După ce termini O fată din bucăţi, citeşte şi nota autoarei. S-ar putea să mai ai nevoie de câteva şerveţele.