Sărci

Recenzie: Cruzimea (Cruzimea #1) de Scott Bergstrom

YA
06 Iulie 2017 ⋅

 

Editura: Nemira (Nemira Young Adult)

Anul apariţiei: 2017

Goodreads: 3.56

Comandăaici

„Deşi pare aiurea, îmi place senzaţia – durerea, respiraţia şuierătoare şi gustul slab de sânge. Îmi aminteşte de faptul că am un corp, că eu sunt acel corp. Că sunt o fiinţă din carne şi oase, nu doar din gânduri.”

În urmă cu câteva luni, pe Goodreads a fost „distrusă” o carte: The Black Witch de Laurie Forest. Zeci de note de o stea s-au transformat în câteva sute. Dacă te uiţi prin review-uri, rămâi cu impresia că autoarea promovează şi încurajează rasismul. Pornind de la câteva citate scoase din context, utilizatorii platformei au dat o stea fără să citească romanul, crezând că astfel îi vor descuraja pe cei curioşi să o cumpere. The Black Witch nu este prima carte ce abordează teme sensibile sau care are personaje rasiste. Nu am citit-o, însă nu mi se pare normal să îţi baţi joc de o carte şi de un autor, cu atât mai mult atunci când argumentele tale se bazează doar pe ce au citit, simţit sau crezut alţi cititori.

La polul opus, Scott Bergstrom a reuşit să atragă un număr impresionant de „fani” după ce a declarat într-un interviu pentru Publisher’s Weekly că „Moralitatea din roman [Cruzimea] este mult mai complicată în raport cu alte cărţi YA”. Din păcate, Scott Bergstrom şi agentul său nu s-au oprit după această afirmaţie. Au continuat „să atace” acest gen literar, provocând numeroase reacţii chiar şi din partea autorilor de YA, printre care îi amintesc pe Victoria Schwab şi pe Patrick Ness. Dacă vreţi să citiţi drama de pe Twitter, căutaţi #MorallyComplicatedYA.

Încerc să nu asociez cartea cu autorul, dar nu este întotdeauna atât de uşor (mai ales în privinţa scriitorilor români). Din fericire, la Cruzimea nu am avut astfel de probleme. Nu-mi amintesc dacă ştiam de serie înainte să fie publicat primul volum la Nemira, însă superficialitatea mea de bookaholic a fost activată (instant) când am văzut coperta: dragoste la prima vedere. În plus, Scott Bergstrom mi-a promis o protagonistă badass. Surprinzător, şi-a respectat promisiunea (recunosc, am fost sceptică: sunt obişnuită cu promisiuni literare false).

Gwendolyn Bloom este o justiţiară, un anti-erou şi o supravieţuitoare. Ucide, torturează, minte şi seduce. Are doar şaptesprezece ani, este urmărită de CIA, iar în ochii legii este o fugară, o mincinoasă şi o trădătoare. Dar viaţa ei nu a fost întotdeauna atât de complicată. Îşi aminteşte de tatăl ei şi de zâmbetul ce îi lumina chipul atunci când ajungea acasă. De vecinii unguri, ce îi povesteau despre ororile războiului, despre lagăre, sacrificii şi puterea înfricoşătoare a armelor. De călătoriile din jurul lumii, de oraşele vizitate, de cufărul cu amintiri, comoara ei cea mai de preţ, la care nimeni nu are acces.

„Nimeni nu m-a minţit vreodată că aş avea stofă de gimnastă olimpică. Toţi spuneau că sunt prea înaltă şi prea corpolentă, şi fără pic de graţie. Eram o forţă brută, lipsită de eleganță, precum un lanţ gros în locul unui bici suplu. Dar nu pentru olimpiade începusem şi continuasem antrenamentele. Vânam acele fracţiuni de secundă petrecute în aer, acele momente în care păcăleam gravitaţia, ca să obţin acel drog numit libertate. Şi ce dacă euforia provocată de lipsa oricărui gând dura doar o zecime de secundă? Şi ce dacă animozităţile, singurătatea şi amintirile mă aşteptau jos? Puteam întotdeauna să mă ridic la loc pe bârnă.”

Ca fiică de ofiţer politic şi diplomat, Gwendolyn întotdeauna s-a temut de o vizită nocturnă, de bărbaţi şi de femei în uniforme, cu chipuri obosite şi cu ochi încercănaţi, precum şi de singurele motive ce ar putea explica prezenţa lor la ușa ei: tata a fost răpit sau a fost ucis. De data aceasta, a treia variantă este cea corectă: a dispărut. Iar dovezile par să indice o singură alternativă: este un trădător.

Gwendolyn trebuie să îşi aleagă cu grijă aliaţii. Nu ştie în cine trebuie să aibă încredere, cine o urmăreşte şi ce secrete a ascuns tatăl ei. Refuză să-l abandoneze şi să-l uite. Şi ştie, cu mâinile strânse în jurul unui exemplar jerpelit al celebrului roman Fahrenheit 451 de Ray Bradbury, că doar ea poate să-l salveze. Adevărul nu se află undeva la mijloc, nu aparţine unei singure persoane. Adevărul este învăluit în minciuni şi iluzii, într-un trecut ce sfidează prezentul şi îi compromite viitorul.

Maturizarea este un proces îndelungat şi complex. Te pregăteşte pentru o nouă etapă a vieţii, unde eşti obligat să te adaptezi unui set nou de reguli. Primeşti instrucţiuni şi sfaturi, un manual de utilizare universal, dar nu este suficient. Drepturile câştigate nu sunt avantaje, cu toate că îţi oferă oportunităţi neaşteptate, mai ales dacă eşti Gwendolyn Bloom: fugară, poliglotă şi asasin în devenire.

„E doar o picătură de sânge. Doar puţină teamă.

Dar asta nu e teamă, ci opusul ei. Este precum ameţeala care m-a cuprins odată după ce am fumat o ţigară la Moscova şi mi-a plăcut. E precum euforia pe care am simţit-o după ce m-a sărutat Terrance. E ca zumzetul din urechi după ce şterpeleam şampania de la petrecerile din ambasade. E toate astea laolaltă, împreună şi deodată. E mult mai mult. E ca şi cum ceva nou s-ar fi strecurat în mine şi s-ar fi cuibărit acolo, în burta mea, încercându-mi mâinile şi picioarele, să vadă dacă i se potrivesc.”

Antrenamentele la care este supusă sunt nemiloase, crude şi, uneori, inumane. Nu are rezistența necesară unei astfel de misiuni. Nu poţi împinge o elevă cu un temperament vulcanic într-o lume unde mafioţii, traficanţii de droguri, proxeneţii şi mercenarii deţin toată puterea. Însă Gwendolyn nu are de ales. Acceptă să fie minţită, manipulată şi înşelată. Îşi dezvoltă abilităţile şi învaţă să se lupte, cu pumnii, cu picioarele, cu dinţii şi cu unghiile. Devine un (s)pion şi în fiecare zi există pericolul să fie abuzată, lovită sau ucisă.

Majoritatea rănilor nu sunt vizibile. Îşi pierde treptat umanitatea, compasiunea şi bunătatea. Când se priveşte în oglindă, nu recunoaşte chipul ce îi susţine privirea. Pistolul i-a devenit confident, lama cea mai bună prietenă. Statutul ei creşte, dar pionul nu devine regină. Nu vrea să fie remarcată, să devină o ţintă. Preferă rolul nebunului, să-şi menţină masca şi să nu îşi divulge așii din mânecă. Nu încă.

„- Ştii ce e violenţa, Ghete Roşii?

- Mi-a furat mama, îi spun ţintuindu-l cu privirea. Eram acolo.

- Dar eşti tu însăţi capabilă de violenţă?”

E greşit să spun că îmi place o astfel de protagonistă? Nu este perfectă, departe de mine acest gând. Este încăpăţânată şi dorinţa de răzbunare, de dreptate, o orbeşte. Cu toate acestea, ştie când să se oprească, ştie cum să îşi controleze instinctele. Lecţiile sunt grele şi nu le va uita vreodată. Într-un fel, Gwendolyn Bloom a murit.

Scott Bergstrom are un stil exploziv şi alert, perfect pentru un roman de acţiune şi un thriller YA plin de surprize. Deşi mi-am propus în acest an să citesc mai lent, nu m-am putut abţine şi am devorat cartea.

„Vinovate” au fost şi o parte din oraşele în care a avut loc acţiunea: am vizitat Praga alături de cei mai buni prieteni, o parte din echipa Pălărisme, am păşit melancolică pe străzile din Dresda, îndurerată de peisajul oferit, de clădirile prăbuşite şi abandonate, de urmele încă vizibile ale bombardamentelor, m-am rătăcit în Paris, unde am mâncat cea mai bună pizza din Univers. Pe lista mea a mai rămas Berlin, un oraş pe care vreau să-l vizitez în următoarea vacanţă (sunt influenţată şi de Sense8 şi de obsesia fascinaţia mea pentru Wolfgang). Am recunoscut câteva din locurile descrise de Gwendolyn şi am simţit că sunt şi eu acolo, alături de ea, chiar dacă nu am putut să o previn sau să o ajut.

Rar am întâlnit romane, indiferent de gen, în care personajele secundare să fie atât de repede schimbate. Abia dacă am avut timp să mă acomodez cu un oraş, cu limba străină sau cu unul dintre anturajele noi „construite” de Gwendolyn, pentru ca în capitolul următor să intru prin efracţie într-o casă sau să alerg să prind ultimul tren de noapte, după un schimb de focuri şi câteva victime colaterale abandonate pe o alee lăturalnică.

„Dacă trebuie să spui ceva, spune doar minciuni.”

Personajele secundare au personalităţi puternice, iar acţiunile lor sunt bine delimitate: nu sunt şterse sau de umplutură, nu au fost create pentru a-i oferi lui Gwendolyn un sentiment fals de siguranţă, un grup potrivit căruia să îi aparţină. Majoritatea sunt infractori cărora le doreşti tot răul din lume, însă, atent strecuraţi, sunt şi câţiva aliaţi. Poate că motivaţia lor este şubredă şi le afli adevărata identitate abia pe ultima pagină (nu trage cu ochiul), dar asta nu te va împiedica să citeşti din ce în ce mai repede, doar-doar drumurile voastre se vor intersecta din nou.

Romanele YA sunt scurte, 300-400 de pagini, însă, de data aceasta, aş fi vrut ca situaţia să fie diferită. Acţiunea este pe fast forward şi tu nu ai opţiunea să apeşi pe stop sau pause. În contrast cu evoluţia spectaculoasă a lui Gwendolyn, celelalte personaje se pierd. Nu ştim ce se întâmplă timp de săptămâni întregi, sunt prea multe salturi temporale şi nu ai oportunitatea să te bucuri de legăturile formate cu ele. Practic, eşti absent de la acţiune şi te mulţumeşti cu rezultatul final. De asemenea, voiam ceva diferit de la final şi nu un deznodământ clasic, de tip Misiune Imposibilă sau Bourne.

Cruzimea este un roman YA atipic, violent, imprevizibil şi întunecat. Nu avem parte de triunghiuri amoroase, de o protagonistă bună şi inocentă, de un singur antagonist, vizibil de la depărtare. Nu. Scott Bergstrom ne oferă o poveste despre familie şi sacrificiu, un volum dur şi lipsit de subtilităţi, în care diferenţa dintre Bine şi Rău păleşte pe parcurs, iar personajele se încadrează în doar două categorii: aliaţi şi duşmani. Prietenii sunt primii care te trădează.

Mulțumesc Editurii Nemira pentru roman!