Sărci

Recenzie: Salvând-o pe Francesca - Melina Marchetta

YA
08 August 2017 ⋅

 

Editura: Storia Books (Colecția Young Adult)

Anul apariţiei: 2017

Goodreads: 3.97

„Mă lasă să îi mângâi cicatricea de pe abdomen, cicatricea pe care eu i-am lăsat-o acolo.
- Erai așa de grăbită și eu voiam să te mai țin un pic doar pentru mine... murmură aproape adormită. Chiar și atunci eram în război.
Când o să cresc, o să fiu mamă.”

În filme, cărţi şi seriale, liceul este prezentat drept o perioadă dificilă şi stresantă, un loc „dominat” de majorete cu talie de viespe şi vedete sportive (preferinţă vizibilă pentru fotbal şi baschet), baluri pentru care elevii se pregătesc cu câteva luni înainte şi numeroase activităţi extraşcolare, pe fundalul unei dispute între tocilari şi populari, o dispută lipsită de sens, care există... doar ca să fie.

Când mă gândesc la liceu, îmi amintesc de o tocilară aflată în ambele „biserici” din clasă, ce voia să aibă doar zece pe linie şi citea pe furiş, sub bancă, în laboratoarele de chimie şi de fizică, în timpul orelor de sport sau chiar şi în timpul testelor, dacă termina mai repede şi profesorii erau îngăduitori cu ea. Aici a fost avantajul meu de tocilară: puteam să-mi vopsesc liniştită părul sau să chiulesc mai mult decât ar fi fost de dorit, pentru că îmi plăcea să învăţ şi să-mi fac temele. Da, da, da. După criteriile contemporane, am fost o „ciudată”. Ce tragedie!

„Eu, una, habar n-am ce vreau să mă fac când o să cresc. M-am răzgândit de o sută de ori. Mi-ar plăcea să-mi fac ordine în viaţă şi să văd dincolo de următoarele cinci minute, dar n-am fost niciodată în stare, nici măcar în copilărie.”

Realitatea nu este opusul ficţiunii, nu este duşmanul care trebuie învins sau ignorat. Ficţiunea încurajează drama şi tragedia, adaugă pasiuni interzise, priviri aruncate pe furiş, poate o crimă sau o răpire dacă vorbim despre thrillere. Realitatea este cea trăită de mine, de tine, de sute de mii de elevi. Trecem prin liceu fără incidente majore, ne maturizăm, ne distrăm, râdem, ne îndrăgostim şi suferim, dar într-un ritm constant, normal, lipsit de exagerări şi de lupte între „bande” pe holuri. Răutăţi mereu vor exista, însă nu se compară cu spectacolul oferit de operele de ficţiune, unde liceul este jungla amazoniană şi tu ai doar un băţ cu care să te aperi (mai ales dacă ești geek sau nerd).

Când am început să citesc Salvând-o pe Francesca, m-am aşteptat la o lectură plăcută, light, ideală pentru serile de vară. Au trecut aproape două luni şi eu încă recitesc capitole şi fragmente, încă sunt elevă la St. Sebastian şi râd în hohote la repetiţiile pentru piesa de teatru, încă sunt ataşată de aceste personaje minunate, atât de naturale şi de spontane. Se tem de schimbare şi de viitor, dar asta nu le împiedică să spună mereu adevărul, să îşi împărtăşească dorinţele şi pasiunile, oricât de neobişnuite sau de nefireşti sunt. Dacă aş putea să aleg, să dau timpul înapoi, m-aş înscrie chiar acum la St. Sebastian. Ah, nu cred că v-am spus, poate pe voi vă va deranja acest aspect: sunt 750 de băieţi şi doar 30 de fete.

Mi-ar fi plăcut să am o prietenă ca Francesca. Probabil ne-am fi evitat câteva luni, poate un an, înainte ca una dintre noi să capete curajul şi să spună cuvântul magic: „Bună!”.

Francesca este adolescenta ce vrea să se piardă în mulţime. Din păcate, nu are o pelerină invizibilă şi, când vrea să se ascundă, reuşește să atragă atenţia tuturor asupra ei. Nu este plăcut să spui întotdeauna adevărul, dar este singurul lucru pe care şi-l doreşte. Înconjurată de sute de băieţi, ce se grăbesc să o asigure că au prietenă sau că nu e „genul lor”, foloseşte sinceritatea pe post de armă, cu zâmbetul pe buze şi o replică ascuţită pregătită de lansare.

Nu este întotdeauna sarcastică. Nici măcar nu pot să o etichetez drept o persoană rea, pentru că nu este. Francesca preferă să fie o persoană deschisă, să îi lase pe toţi să o judece şi să emită păreri, dar afişează acest comportament doar la St. Sebastian.

Când ajunge acasă sau se întâlneşte cu prietenele de la fosta şcoală, nu o recunoşti. Este o tânără intimidată, ce îşi păstrează părerile doar pentru ea. Ştie că greşeşte, dar nu vrea să rişte. Ar vrea să îşi facă prieteni noi, însă se agaţă de cei vechi şi îşi petrece timpul doar cu ei, chiar dacă le observă defectele, superficialitatea şi egoismul. Ar vrea să îi spună mamei ei că o face să se simtă mică şi neajutorată, dependentă de zona ei de confort, unde crede că nu poate să fie rănită şi se află în siguranţă.

„Te compar cu toate lucrurile care-mi plac cel mai mult şi pe care nu le pot avea când mi le doresc.”

Nu este uşor să creşti în umbra unei mame perfecte. Te intimidează şi te sperie. Ştii că are aşteptări mari de la tine, aşa că ambiţiile tale sunt, involuntar, limitate. Te temi de eşec, de privirea ei dezamăgită. Vezi cum încrederea dintre voi păleşte şi începi să o eviţi, să te mulţumeşti cu o viaţă simplă şi lipsită de provocări, unde este imposibil să dai greş. Până când mama este cea care se prăbuşeşte şi este de nerecunoscut. Până când mama are nevoie de ajutorul tău.

Fiecare zi este o luptă pentru Francesca. Stă pe marginea patului şi îşi priveşte cu ochii în lacrimi mama, cum se ascunde între perne şi îşi trage cearşaful peste cap, tristă şi nefericită. Îi povesteşte întâmplările de la şcoală, sperând că astfel va obţine o reacţie din partea ei, un semn, oricât de mic, că se vindecă şi că redevine persoana pe care o ştia, mama pe care o iubea şi o admira.

„Mi-e dor de Mia. Vreau s-o aud zicându-mi: Frankie, eşti prostuţă, eşti leneşă, eşti talentată, eşti pasională, eşti reţinută, eşti luminoasă, eşti îndărătnică.

Vreau să fiu un adjectiv din nou.

Dar nu, acum sunt un substantiv.

Un nimic. Un nimeni. Un ni-meni!”

Francesca nu are pe cine să se bazeze. Tatăl ei, un bărbat singuratic, cu suflet mare şi ambiţii modeste, nu poate să o ajute. Pierde controlul asupra familiei şi a casei. Nu reuşeşte să menţină echilibrul, să fie mamă şi tată în acelaşi timp. Refuză să pronunţe cuvântul „depresie”, să recunoască adevărul, aşa că îşi minte copiii şi îi asigură că totul o să fie bine, că mama are nevoie doar de odihnă şi de câteva zile libere. Poate că îl păcăleşte pe Luca, fratele ei mai mic, dar Francesca ştie când este minţită.

Portretul de familie este înduioşător şi realist, ilustrat cu delicateţe şi cu o grijă deosebită de către autoare. Foloseşte un stil curat, lipsit de figuri de stil şi de termeni medicali. Nu înfrumuseţează realitatea şi nu ascunde neînţelegerile ce apar în familie, ţipetele, reproşurile şi lacrimile ce inundă din ce în ce mai des ochii Francescăi. În astfel de situaţii, ce se pot ivi în orice familie, nu există un manual de instrucțiuni sau soluţii de urgenţă. Fiindcă mereu vei spune, vei crede, că aşa ceva nu mi se poate întâmpla mie, nu familiei mele.

„Mai târziu, eu şi Luca ne ducem în dormitorul alor mei să ne luăm la revedere. Pare micuţă, aşa cuibărită sub pături. Uneori uit cât e de mică, pentru că are gura atât de mare. E ca un fel de motoraş care face o mie de lucruri simultan şi îi ies şi bine. Această nouă Mia, nu ştiu... Pare bolnavă, neajutorată şi, încă mai rău, vulnerabilă.”

Grupul ce se formează în jurul Francescăi este mi-nu-nat. Am fost uimită, şocată şi plăcut impresionată de colegii ei: fiecare are o voce, o personalitate puternică, imprevizibilă şi, la prima vedere, foarte greu de acceptat. Sunt departe de perfecţiune, din orice punct de vedere ai vrea să îi descrii. Dar sunt perfecţi pentru Francesca. Diferenţele dintre ei, precum şi absurditatea unor interacţiuni, pun bazele unei legături ce evoluează gradat, într-un tempo armonios, presărat cu un umor rar întâlnit la genul YA.

La finalul romanului, când toţi au renunţat la măşti şi la secrete, când răbufnesc sau mărturisesc tot ce au pe suflet, conştienţi de distanţa ce îi separă şi de cât de uşor este să zâmbeşti, vei simţi nevoia să te opreşti din citit şi să îmbrăţişezi cartea, această bijuterie mică şi fragilă, ce te va pune foarte mult timp pe gânduri.

Nu ne putem alege familia, dar ne putem alege prietenii. În Salvând-o pe Francesca, personajele superficiale dispar treptat, până când le uiţi înfăţişarea, scopul şi, la final, chiar şi numele. Aici supravieţuiesc feministele tupeiste, ce sunt capabile să sfideze 750 de băieţi fără să se înroşească sau să se bâlbâie când unul dintre ei le zâmbește. Aici supravieţuiesc acordeonistele timide şi speriate, ce stau mult pe gânduri şi preferă să observe de la depărtare zâmbetul unei posibile iubiri, în loc să îmbrăţişeze riscul şi să facă primul pas. Aici supravieţuiesc tinerele vulcanice şi „uşoare”, ce se îndrăgostesc de trei ori pe săptămână şi oferă sfaturi în dragoste, chiar dacă au avut inima frântă de mai multe ori decât vor să îşi amintească.

„În sfârşit, i-am stârnit şi lui Thomas interesul cu ceva.

- Să stârpim femeile?

- Vrea să spună că trebuie să anihileze femeia din ea şi să lase latura masculină să vorbească, pentru că numai bărbaţii sunt în stare să facă lucruri dezgustătoare, revoltătoare, de tot rahatul, îl lămureşte Tara.

- Femeie, ai nevoie de-un doctor, mormăie Thomas în barbă.”

Şi aici supravieţuiesc băieţii ce râgâie zgomotos la ore şi nu se sfiesc să tragă cu urechea la conversaţii intime. Cei ce îl confundă pe Tolstoi cu Troțki şi îşi ascund sentimentele, încălcând însă toate regulile când sunt singuri cu persoana de care încep să se îndrăgostească. Cei ce sunt în fiecare zi în sala de detenţie şi te urmăresc fără intenţii ascunse, dornici să ajute şi să înţeleagă, să facă parte dintr-o familie şi un grup.

„- Fetele au câteva chestiuni pe care cred că le-ai putea ajuta să le rezolve, îi explică domnişoara Quinn.

- Despre?

Are o voce joasă şi guturală. Am auzit-o odată pe o fată zicând că are o voce de zeu al sexului, dar, întrucât n-am auzit niciodată cum vorbeşte un zeu al sexului, nu vă pot confirma.”

Aici supraviețuiesc colegii ce vor să îţi devină prieteni, dacă eşti dispus(ă) să îi accepţi, cu bune şi cu rele, cu calităţi şi cu defecte.

Salvând-o pe Francesca este romanul ce te absoarbe între coperte şi refuză să te mai elibereze. Îl vei citi fără pauze, la graniţa dintre bucurie şi tristeţe, sperând că nu vei ajunge niciodată la final. Vei întâlni un grup extraordinar de personaje şi vei dori cu disperare să îi cunoşti, să te integrezi în societate alături de ei, pentru că dacă ai astfel de prieteni alături... nimic nu este imposibil.

Mulțumesc mult Editurii Storia Books pentru romanul oferit pentru recenzie!