Sărci

Recenzie: Cu ultima suflare de Paul Kalanithi

11 Decembrie 2016 ⋅

 

Editura: Nemira

Anul apariției: 2016

Goodreads: 4.36

 

„Se supărase, pentru că şi ea îşi făcuse griji. Se supărase, pentru că nu vorbeam cu ea despre asta. Se supărase, pentru că-i promisesem o viaţă, dar îi dăruisem altceva în schimb.”

Chirurgia este o formulă matematică aflată în continuă schimbare. În fiecare an, apar noi variabile, împreună cu un sistem instabil de reguli, care trebuie dezvoltat treptat, atât pentru binele pacientului, cât şi pentru evoluţia medicinei. Este foarte uşor să spui că „vrei să salvezi vieţi” şi „să faci un bine”, dar când te pierzi pe lista cu „pros and cons”, conştient de viaţa pe care urmează să o accepţi, din momentul în care rosteşti jurământul lui Hippocrate, un alt sentiment îşi găseşte sălaş în sufletul tău. Un sentiment pe care un medic trebuie să înveţe să-l controleze sau să-l ascundă, în anumite momente: teamă.

Visul meu de a deveni medic s-a evaporat în al doilea an de liceu, când mi-am dat seama că nu am „sânge rece”, iar o minte matematică nu avea să mă ajute atât de mult într-o sală de operaţii. Nu voiam să fiu o persoană care să împărtăşească veşti proaste, să se lupte cu boli incurabile sau să izbucnească în plâns pentru fiecare pacient pierdut. Nu aveam tăria de caracter sau dorinţa pe care am întrezărit-o la câţiva dintre colegii mei. Am făcut o alegere şi nu o regret. Pentru mine, trupul era un puzzle cu piese lipsă sau puse greşit, acele schimbări reprezentând simptomele unei boli. O viziune simplistă, de care mă agăţam când toceam manualele de biologie, până când m-am trezit la realitate, conştientă că trebuie să îmi găsesc alt drum, o altă chemare.

Paul Kalanithi a oscilat întotdeauna între literatură şi medicină. Frumuseţea fără precedent a cuvintelor, conjunctura în care sensul lor este configurat de către fiecare autor în parte, pentru a le oferi o valenţă diferită, în funcţie de propria sa viziune, căutând răspunsuri sau dând naştere la noi întrebări, l-au fascinat pe Paul, care a iubit literatura. A devorat-o, a simţit-o şi a trăit-o. Dar el nu a avut o singură chemare.

După ce am terminat cartea, am avut senzaţia că mă aflu la o răscruce de drumuri. Mi se uscaseră lacrimile şi eram furioasă. Furioasă pe viaţă, nu pe moarte. Nu aveam o ţintă pentru sentimentele mele şi nici nu aveam cu cine să vorbesc despre „Cu ultima suflare”, aşa că m-am izolat în bibliotecă şi am urmărit aproape toate videoclipurile cu Paul Kalanithi pe care le-am putut găsi. Credeam că îi cunosc „glasul”, după cuvintele aşternute pe hârtie, dar voiam să-l văd şi să-l aud. Nu a fost cea mai înţeleaptă decizie pe care am putut să o iau. De parcă autobiografia lui nu mă emoționase, să-l văd împreună cu soţia lui, să îl aud cum vorbeşte cu atâta dezinvoltură despre viaţă şi despre moarte, despre transformarea lui, din doctor în pacient...

„Medicii invadează trupul în toate modalităţile posibile. Îi văd pe oameni în momentele lor cele mai vulnerabile, mai sacre şi mai intime. Îi aduc pe lume şi îi însoţesc pe ultimul drum. Să vezi trupul ca materie şi mecanisme este reversul procesului de uşurare a celei mai profunde suferinţe umane.”

Sunt nesigură de cuvintele pe care ar trebui să le folosesc pentru a vorbi despre Paul, pentru că toate par să îi facă nedreptate. Îmi vine în minte termenul de „geniu”, dar simt că şi-a pierdut semnficatia în ultimii ani. Îl folosim atât de des, în diferite variante, pentru cărţi, filme, muzică, artişti sau seriale, încât a ajuns să capete un statut monoton, chiar dacă termenul nu este aplicat corect. În ceea ce îl priveşte pe Paul, genialitatea lui nu se limitează la el, ca persoană, ci este şi un compliment adresat intelectului său, care nu se face remarcat doar prin numeroasele diplome pe care le posedă, de la universităţi de prestigiu, care au contribuit la modelarea lui într-o persoană ambiţioasă, inteligentă şi perseverentă.

Capitolele despre copilăria lui au fost un dar neaşteptat. Mă aşteptasem ca autorul să se axeze doar pe prezent şi pe viitor, nu şi pe trecut. Amintirile sunt povestite cu nostalgie, de la anii în care era un tânăr care cutreiera într-o vale din deşert, în Kingman, Arizona, până la primii ani de studenţie, când mintea lui era însetată de cunoaştere, iar potenţialul său, aparent, fără margini. Paul nu era speriat de provocări. Le căuta, le analiza, le accepta şi le îndeplinea. Nu s-a plâns de orele în care stătea în picioare, ca stagiar, de zecile de fișe pe care le completa în miez de noapte, de teme, de cursuri şi de proiecte. Nu şi-a pierdut timpul insistând (prea mult) pe rutină sau pe cât de grea este viaţa de student. De ce? Pentru că el a făcut totul din plăcere şi din pasiune. A fost stăpânul deciziilor sale. Nu a fost împins către viitor sau obligat să aibă o anumită carieră. Fiecare alegere i-a aparţinut, i-a purtat amprenta.

„Uneori, greutatea meseriei devenea palpabilă. Se simţea în aer. Stres şi mizerie. În mod normal, o inspirai fără să bagi de seamă. Dar în unele zile, mai ales în cele de vară, umede şi înăbuşitoare, greutatea ei sufocantă te copleşea. Alteori, când mă aflam în spital, mă simţeam prins în capcana unei jungle şi a unei veri eterne, ud leoarcă de transpiraţie, în vreme ce râurile de lacrimi ale familiilor celor care mureau curgeau necontenit.”

Din momentul în care a fost diagnosticat cu cancer la plămâni şi până la ultima suflare, Paul Kalanithi a rămas un luptător. Oscilând între furie, tristeţe şi durere, el ajunge să îşi accepte condiţia, trecerea de la doctor la pacient, de la un viitor prosper la un prezent abrupt, în care este nevoit să îşi reconsidere visele şi să renunţe la mare parte din dorinţe.

Timpul a devenit cel mai înverşunat duşman al lui Paul. Cât timp mai are? Câteva luni? Un an? Un deceniu? Să îndrăznească să spere, să îşi întemeieze o familie, alături de soţia lui? Să scrie? Să renunţe la tot?

Un bărbat energic şi plin de viaţă, însetat de cunoaştere, curios şi atras de aventură, de necunoscut, se transformă, treptat, într-o umbră a ceea ce a fost. Paul este obosit şi mâhnit. A renunţat să se mai întrebe „De ce eu?”, „Ce am făcut ca să merit aşa ceva?”. Slăbit, epuizat după cele mai uşoare îndeletniciri, acceptă schimbările pe care le suferă, psihic şi fizic, refuzând să cedeze în fața bolii. Cât timp a existat o şansă ca el să îşi recapete o parte din forţe, nu a renunțat la neurochirurgie. A fost o parte din el, aşa cum moartea şi viaţa fac parte din ciclul oricărei persoane.

„Considerăm că trebuie să existe o cale prin care limbajul vieţii, aşa cum e ea experimentată – cu pasiuni, foame şi iubire –, să poarte în el însuşi o relaţie, oricât de complicată, cu limbajul neuronilor, al sistemului digestiv şi al bătăilor inimii.”

În lupta împotriva cancerului, Paul nu este singur. Este susţinut de către colegi, familie, prieteni, medici, profesori, mentori şi, nu în ultimul rând, de către Lucy, soţia lui, care îi este alături în fiecare clipă, reţinându-şi lacrimile şi afişând un zâmbet încurajator, sperând ca astfel să îi dea putere. Durerea celor din jur este copleşitoare. Oricât de mult ai încerca să îţi ascunzi îngrijorarea, ea tot se face simţită. Uneori, am avut impresia că dragostea pe care o primea Paul îi făcea mai mult rău, decât bine. Toţi ne temem, la un anumit nivel, de moarte. Dar adevărul este că ne este teamă de viaţă. Ne este teamă să trăim, să ne urmăm instinctele şi să facem ceea ce ne dorim.

Ne alegem un drum şi o carieră în funcţie de banii pe care îi putem câştiga, de statutul social pe care îl putem dobândi. Renunţăm la vise şi la ceea ce ne place pentru siguranţă materială şi o condiţie de trai cât mai bună. Însă toate acestea nu mai contează atunci când trupul te trădează şi ai timpul măsurat în luni.

Sunt sigură că un student la medicină va percepe altfel sensibilitatea şi profunzimea aceste cărţi. Unele capitole pot părea mai reci, mai distante. Aş putea spune, chiar dacă este incorect, că au o aură „sterilă”, pentru că Paul a vrut să-l cunoaştem şi ca doctor, nu doar ca pacient. Gândurile lui sunt o explozie de sentimente şi de contradicţii. Mereu căuta ceva, mereu schimba ceva la el, chiar şi în relaţiile pe care le avea cu pacienţii. Voia să găsească un echilibru, să fie o persoană completă, fără să pară un doctor ignorant sau un om nemilos, care îşi făcea doar datoria, neimplicându-se emoţional.

„Începusem această carieră, în mare parte, ca să caut moartea şi să pun mâna pe ea, să o despoi, să o privesc în ochi, fără să clipesc.”

Pentru mine, ca simplu cititor, Paul Kalanithi a fost un erou. M-a impresionat curajul său, voinţa cu care a înfruntat moartea, pasiunea cu care şi-a trăit viaţa. Cuvintele sale, deşi par învăluite în întuneric şi deznădejde, ţi se strecoară în suflet, minte şi inimă. Şi rămân acolo. Da, sunt încărcate de tristeţe, dar şi de o filosofie pură şi sinceră, care nu te va ajuta să îţi rezolvi problemele, însă te va îndemna să îţi reconsideri priorităţile şi să descoperi ce este important pentru tine. Acesta este unul dintre darurile lui Paul pentru tine. Pe restul trebuie să le afli singur, citindu-i povestea.

Mulţumesc mult editurii pentru această carte!