Sărci

Recenzie: Te las pleci de Clare Mackintosh

18 Ianuarie 2017 ⋅

 

Editura: Trei (Fiction Connection)

Anul apariţiei: 2016

Goodreads: 4.11

„Mă doreai – cel puţin asta era evident – dar încă nu mă doreai suficient de tare.”

Clare Mackintosh este diabolică. Nu-mi amintesc ultima oară când am fost atât de „aspru” păcălită de către o autoare, când am fost atât de departe de adevăr şi de rezolvarea enigmei. Am refuzat să văd indiciile, să desluşesc semnalele de alarmă. Am fost puţin dezamăgită de uşurinţa cu care am acceptat o minciună, de dezinvoltura cu care am trecut peste anumite capitole, urmând ca la mijlocul romanului să rămân cu gura căscată, incapabilă să articulez cuvintele care voiau să fie rostite. Nu, chiar nu glumesc. M-am simţit sedusă, lovită, înşelată şi abandonată. Şi (încă) eram departe de final.

Nu a fost un roman ușor de „digerat”, în condiţiile în care victima a fost un copil de cinci ani, călcat de maşină. Un băiat vesel şi energic, cu un zâmbet năstruşnic, care a murit pe loc, sub privirea unei mame îngrozite, care nu putea să proceseze ce s-a întâmplat. În urmă cu câteva secunde, îl ţinea de mână. Era aproape de ea. Îşi făceau planuri şi erau fericiţi, doar ei doi, mamă şi fiu.

Au fost momente în care mi-a plăcut la nebunie romanul, când am îndoit paginile de nerăbdare, curioasă să văd ce urmează, ce o aşteaptă în continuare pe Jenna Gray. Apoi, sentimentele mele s-au schimbat. M-am simţit inconfortabil şi am citit cu greutate câteva capitole, surprinsă de emoţiile pe care le trezeau în mine. Milă. Teamă. Silă. Dispreţ. Apariţia unui personaj cutremurător, un obsedat sadic şi dezgustător, mi-a amintit de ce îmi doresc ca sentinţa cu moartea să nu mai fie privită drept o crimă nedreaptă, ci o cale de a pedepsi o „fiinţă umană”, dacă mai poate să fie numită aşa, după ce a comis fapte de neimaginat. E o dilemă pentru mine: moartea e o pedeapsă mult prea uşoară, dar gândul că stă la închisoare, unde are un acoperiş, o cameră şi trei mese pe zi, parcă mă revoltă mai mult. Dar e un subiect delicat şi nu voi mai insista acum pe el.

Fuga nu este întotdeauna o soluţie sau un semn de laşitate. Jenna Gray a rupt toate sforile care o ţineau imobilizată: prieteni, familie, serviciu, amintiri. Într-o zi, se hotărăşte să lase totul în urmă, cu excepţia câtorva lucruri personale, care îi provoacă atât de multă durere, încât preferă să le ascundă şi să le evite, de teamă să nu ia o decizie greşită. Cu un bagaj uşor şi lacrimi uscate pe obraji, Jenna ajunge în Țara Galilor, în apropiere de coastă, unde închiriază o căsuţă sărăcăcioasă, sperând să uite şi să fie uitată.

„Am fost invizibilă atât de mult timp, iar acum ce-am devenit? O sculptoriţă care nu mai sculptează. O mamă fără un copil. Literele nu sunt invizibile. Ele strigă la mine: sunt suficient de mari încât să poată fi zărite de sus de pe creastă. Simt cum mă cutremur din cauza fricii şi a nerăbdării. Mi-am asumat un risc, dar mă simt bine că am făcut-o.”

Jenna nu este o eroină „clasică”, ci o protagonistă ameţitoare, ale cărei secrete sunt elucidate treptat. Neputinţa te învăluie asemenea unui spectru răzbunător şi e aproape imposibil să defineşti statutul pe care îl ocupă Jenna în societate, care este rolul ei şi ce îşi doreşte de la viaţă, după toate suferinţele pe care le-a îndurat.

Un psihic fragil, o inimă îndurerată şi un suflet chinuit de remuşcări. Singurătatea este o mantie înşelătoare, pe care Jenna o acceptă cu bucurie, sperând să fie lăsată în pace de către locuitorii din Penfach. Dar o străină se transformă în prietenă şi vecină. Poate că nu este pregătită să îşi împărtăşească trecutul, însă Jenna îşi găseşte echilibrul, un loc în care se simte în siguranţă, un loc pe care îl poate numi „acasă”. Inima se vindecă, iar rănile se estompează, oferindu-i un sentiment fals de apartenență şi de iubire.

Am fost înduioşată şi impresionată de comunitatea din Penfach. Dar, până la urmă, acesta este avantajul unei aşezări cu un număr mic de locuitori. Cuvântul „străin” își pierde foarte repede semnificația, un adevăr pe care îl va accepta şi Jenna după câteva săptămâni, când se acomodează cu schimbările şi cu armonia care o înconjoară. Este tratată cu atât de multă bunătate şi se simte atât de liniştită pe ţărmurile coastei, în căsuţa ei izolată, încât îşi permite să viseze, să renunţe la scuturile pe care le-a clădit în jurul ei şi să aibă încredere în cei care îi oferă prietenia lor.

La polul opus, inspectorul de poliţie Ray Stevens încearcă să descopere cine este ucigaşul unui băiat de cinci ani, conştient de resursele puţine pe care le are, de dovezile insuficiente şi de uşurinţa cu care timpul lucrează împotriva sa. Nu o găseşte pe mamă şi niciun nume nu apare pe lista suspecţilor. Perseverenţa lui nu este suficientă şi moralul echipei scade în fiecare zi, până când cazul este ignorat şi înfrângerea este aproape acceptată.

Mi-a plăcut de Ray, de naturaleţea cu care a fost construit de Mackintosh. Viaţa lui este departe de a fi perfectă. Neînţelegerile cu soţia lui se înmulţesc, până în momentul în care se preface că o ascultă sau se abţine de la comentarii, pentru a nu înrăutăţi situaţia. La serviciu este presat să renunţe la caz, altfel imaginea îi va fi deteriorată, iar promovarea amânată.

„- Eşti un inspector excepţional de bun, Ray, iar tenacitatea ta îţi face cinste. Dar, dacă vrei să avansezi, va trebui să accepţi că lucrul în poliţie ține la fel de mult de politică pe cât ţine şi de anchetarea unei crime.”

Cireaşa de pe tort o reprezintă colega lui, Kate, o tânără vulcanică şi îndrăzneaţă, care nu se sfieşte să-l înfrunte sau să-l contrazică. Cu o urmă de vinovăţie, trebuie să mărturisesc că m-a încântat legătura care s-a format între cei doi. Uneori, pare o prietenie cu multe învelişuri ascunse, în care cuvintele sunt aruncate la întâmplare, doar pentru a testa reacţia celuilalt, de a intui limita la care au voie să se oprească. Ray nu este mândru de ceea ce simte. Îşi iubeşte soţia şi familia, dar se simte atras de Kate, de pasiunea cu care se implică în caz, de revolta care îi controlează alegerile, până în clipa în care este dispusă să îşi rişte viitorul pentru a urmări o pistă fragilă, singura şansă pe care o au pentru a răzbuna un suflet nevinovat.

„Vorbise pe un ton normal, însă aerul deveni dintr-o dată gros din cauza tensiunii care parcă se transformase în ceva palpabil, şi în acel moment Ray îşi dădu seama că trecea peste o linie a cărei existenţă nu-şi dorise s-o recunoască în ultimele câteva luni.”

Destinele personajelor se împletesc la jumătatea romanului, când are loc „marea dezvăluire”, lovitura de graţie a autoarei. Flashback-urile completează povestea şi ne poartă printr-o serie de amintiri întunecate, alternând momentele (aparent) plăcute, de o inocență parţial supranaturală, cu cele sadice şi nemiloase, care vrei să se termine cât mai repede.

Te las să pleci este un roman de tip „avalanşă” şi o lectură de neratat, captivantă şi emoţionantă. Clare Mackintosh construieşte totul cu grijă: decorul, personajele, acţiunea. Aşteaptă să te faci comod, să treci de primele capitole, de prologul violent, care te bântuite până la finalul romanului, apoi îţi strecoară cu grijă indicii, sperând să nu elucidezi enigma şi să rămâi impresionat de surprizele pe care le-a pregătit pentru tine.

Sper ca autoarea să nu renunţe la personaje, pentru că Ray şi Kate merită să fie protagoniştii unei serii. Şi eu merit acea serie.

Mulțumesc editurii pentru roman!