Sărci

Recenzie: Casa păpușilor (Helen Grace #3) de M. J. Arlidge

18 Ianuarie 2017 ⋅

 

Editura: Trei (Fiction Connection)

Anul apariţiei: 2016

Goodreads: 4.10

„Sosise timpul să pună capăt acestui joc de-a v-aţi ascunselea.”

„Munca” de criminalist, legist sau profiler este o formulă matematică (aparent) nesfârşită, imposibil de explicat, cu un număr înfricoşător de variabile, care dispar şi reapar în cele mai nepotrivite momente, împiedicându-te să ajungi la rezolvarea mult râvnită. După 24 de sezoane din Bones şi Criminal Minds, amintindu-mi din când în când şi de seriile CSI, „mulţumită” cărora am început să analizez involuntar toate persoanele cu care interacţionez, mi-am deformat puţin percepţia asupra realităţii, convinsă că orice crimă poate să fie rezolvată cu ajutorul tehnologiei.

În timp ce serialele te ademenesc cu promisiuni înşelătoare şi îţi „hrănesc” dependența săptămânală de adrenalină cu puzzle-uri complicate sau cu o crimă în care ai doar 2 suspecţi (unul moare în primele 10 minute, aşa că oare cine este criminalul?), cărţile nu se distanţează atât de mult de prezent şi de realitate, alternând progresul ştiinţific cu ambiţia şi perseverenţa forţelor de ordine, a căror contribuţie pare să fie uitată sau ignorată în anumite seriale.

Revenind la cărţi, mă bucur să constat că autorii nu au renunţat la tehnicile „clasice” de anchetare, concentrându-se aproape în exclusivitate pe intuiţia şi evoluţia personajelor, care nu se sfiesc să îndeplinească muncă manuală pentru a căpăta răspunsuri (vizitele la arhivă mi se par cele mai amuzante).

M. J. Arlidge a reuşit să ne ofere o protagonistă memorabilă. Inspectoarea Helen Grace este unică: vulcanică, inteligentă şi ambiţioasă. Nu cred că o să mă obişnuiesc vreodată cu efectul pe care îl are asupra celorlalţi, cu reacţiile pe care le declanşează atunci când păşeşte într-o cameră sau studiază locul crimei. Posedă un magnetism periculos, care atrage o gamă largă de priviri, de la cele pline de admiraţie şi de respect, până la cele de invidie sau de natură sexuală, care nici nu încearcă să fie ascunse.

„Era lipsit de sens, dar nimeni nu voia să se îndepărteze de groapă înainte de a o elibera pe tânără din mormântul ei. Felul în care echipa îi scotea din nisip umerii şi braţele părea cumva tandru. Era limpede că o făceau pentru a nu distruge probele şi locul, dar era pe undeva şi înduioşător, un act de bunătate la capătul unei vieţi scurte, curmate cu brutalitate.”

La prima vedere, ai putea crede că Helen este o persoană fericită, care are tot ceea ce îşi poate dori. Realitatea se întrezăreşte rar, în momentele în care fisurile iluziei se înmulţesc, iar ea nu mai poate să le acopere pe toate la timp, oferindu-ți o oportunitate unică: aceea de a arunca o privire în sufletul ei. Familia este un subiect delicat, o cicatrice care nu se vindecă. La serviciu este întotdeauna urmărită, aflată sub lupă, de parcă este o ameninţare, o problemă care trebuie îndepărtată, nu rezolvată. Iar echipa, care ar trebui să îi fie alături, o a doua familie, este în continuă schimbare, un element pe care nu l-am mai întâlnit în alte serii poliţiste. În general, echipele sunt constante, asta dacă nu eşti Karin Slaughter, iar plăcerea ta cea mai mare este să frângi inimile fanilor.

Uneori, am senzaţia că autorul este supărat pe Helen, că o pedepseşte în fiecare roman. E atât de rău că îmi doresc să aibă o echipă stabilă, în care să aibă încredere, pe care se poate baza? Este dificil (şi neplăcut) să lucrezi aproape în permanență cu străini, cu acei membri noi, care au scopuri ascunse şi loialităţi diferite, fiecare urmându-şi propriul interes.

Singura rază de soare din viaţa Helenei pare să fie Charlie, care tânjeşte să se reîntoarcă la muncă şi să fie din nou pe teren. Zilele se scurg lent pentru o viitoare mamă, obişnuită cu o viaţă activă, nopţi nedormite şi mese nesănătoase, luate în miez de noapte. Lui Charlie îi lipseşte fiorul adrenalinei, dar sarcina nu o împiedică să fie alături de Helen şi să o ajute într-o problemă personală, care pare mai mult un teasing (sper) pentru următorul volum.

Amintind de romanul Alex de Pierre Lemaitre, acţiunea din Casa păpuşilor pare să se desfăşoare în jurul lui Ruby, o tânără „rebelă”, care a fost răpită din propria ei casă şi închisă într-o pivniţă, unde răpitorul ei o poate supraveghea şi îngriji, sperând să obţină puţină afecţiune din partea ei. Ruby ar putea să fie oricine. O fată cu probleme minore, care s-a îndepărtat de părinţii ei şi care nu ştie ce vrea de la viaţă. Un scenariu cunoscut, nu? O victimă uşoară.

„Făcu un pas spre ea. Instinctul o îndemnă pe Ruby să se dea înapoi, dar se sili să rămână pe loc. El mai făcu un pas spre ea, îşi înfăşură braţele în jurul ei şi o trase mai aproape, să o îmbrăţişeze. Ruby nu se împotrivi, deşi în sinea ei urla. Îi simţi buzele căutându-şi calea către urechea ei.

- Cine are răbdare, va avea parte numai de lucruri bune, îi şopti el la ureche.”

Jocul lui Arlidge este ingenios: un capitol se concentrează asupra anchetei şi a personajelor cu care interacţionează Helen, trădările şi secretele fiind un ingredient de bază pentru acest volum, următorul capitol fiindu-i dedicat lui Ruby, care trăieşte în teamă şi în mizerie, înspăimântată de bărbatul care încearcă să îi îmbunătăţească „condiţiile de cazare” şi dorește să o răsfețe, de parcă o cunoaşte sau îi aminteşte de cineva.

Lupta lui Ruby este spectaculoasă. Schimbările ei de dispoziţie te înfioară, te tulbură şi te înspăimântă, până în punctul în care îţi pierzi speranţa şi te aştepţi la ce este mai rău. Timpul şi-a pierdut semnificaţia. Închisă între patru pereţi, fără posibilitatea de a cere ajutor sau de a fugi din „închisoare”, Ruby se foloseşte de toate trucurile pe care le cunoaşte pentru a obţine o urmă de milă sau de înţelegere din partea răpitorului ei. Îi e greu să îşi mascheze teama, să îl privească în ochi sau să îl lase să o atingă, când tot ce îşi doreşte este să îşi închidă ochii şi să se trezească înapoi acasă, în patul ei. Din păcate, coşmarul abia a început.

„Când se întâmplase, era întinsă pe pat. Paşii care se apropiau nu o alarmaseră, aşa cum o făcuseră înainte. Era lihnită de foame şi îşi dorea companie – chiar şi compania lui – după o noapte rece şi lungă. Ferestruica se deschisese, apoi se închisese şi Ruby se aşteptase să audă cheia răsucindu-se în broască – o rutină ciudată începea deja să prindă rădăcină.

În schimb, în mod cu totul neprevăzut, fusese orbită.”

Helen Grace are „experienţă” cu criminalii în serie, dar superiorii ei par să aibă o plăcere perversă în a-i pune obstacole în cale, ca şi cum nu ar vrea să o găsească pe Ruby sau să încheie cazul cât mai repede. Intuiţia Helenei se transformă în dezavantaj, iar lipsa dovezilor o împiedică să obţină timp, cea mai preţioasă resursă pe care o are Ruby în acest moment. O singură greșeală din partea ei şi totul e pierdut.

M. J. Arlidge does it again. Casa păpuşilor este lectura ideală de vacanţă sau de weekend, un thriller alert şi intrigant, cu un criminal în serie ingenios şi precaut, cu o gândire atât de inocentă, la suprafaţă, de parcă scopul lui este să îţi câştige simpatia sau să îţi împărtăşească motivele pentru care a ajuns să îşi păteze mâinile de sânge. Finalul nu este ceea ce mi-am dorit, dar nu voi refuza vreodată o întâlnire cu Helen Grace. Dacă tu ai făcut deja asta... big mistake.

Mulțumesc editurii pentru roman!