Sărci

Recenzie: Am uitat fim fericiți de Liane Moriarty

26 Ianuarie 2017 ⋅

 

Editura: Trei (Fiction Connection)

Anul apariţiei: 2016

Goodreads: 4.03

„Era foarte ciudat că îi era dor de o persoană pe care nici măcar n-o cunoştea.”

Amintirile sunt ancora noastră în trecut. Ne definesc, ne modelează şi ne influenţează fiecare decizie, eclipsând valoarea imaterială a timpului. Sunt flashback-uri, fie că apar sub forma unor rânduri scrise în jurnal, a unor albume de familie acoperite acum de praf, sau a unor notificări pe Facebook, care ne ajută să revedem ce am făcut, ce am simţit şi ce am trăit în urmă cu un an, doi sau cinci.

Poate că unele sunt neplăcute, agăţate pentru totdeauna în gândurile tale. Ai vrea să le uiţi, să le ştergi din memorie, însă reapar când te aştepţi cel mai puţin, mult mai intense şi mai înfricoşătoare decât atunci când le-ai trăit. Altele sunt neclare, vagi, abia schiţate, un ecou a ceea ce a fost. Alergi după ele, disperat să le prinzi, dar se risipesc în neant, furând cu ele o parte din trecutul tău, dar, în acelaşi timp, o parte din persoana care eşti acum, în prezent.

Liane Moriarty are un har deosebit de a împleti suspansul şi enigmele cu monotonia şi simplitatea vieţii de familie. Ilustrează fără menajamente sau restricţii numeroasele reguli care definesc o zi din societatea aceasta „utopică”, pe care o regăsim în mod special în sitcom-uri. O „realitate” în care copiii fac parte din echipe sportive, cântă la cel puţin un instrument muzical şi participă la numeroase activităţi după ore, mamele sunt gospodine sau femei de carieră, care (tot) au timp să se îngrijească de fiecare membru al familiei în parte, să bifeze apariții la toate evenimentele culturale şi să se înscrie şi în cele 99 de comitete care „guvernează” cartierul rezidenţial, marginalizându-i pe taţi, care abia apar în peisaj şi sunt mereu obosiţi sau sictiriţi.

Această imagine (aparent) perfectă este „şifonată” de către autoare, care are o plăcere deosebită în a accentua defectele unui ritm de viaţă „programat”, în care spontaneitatea este o aură negativă care trebuie înlăturată, surprizele sunt previzibile, iar bârfele se rezumă la cine are un copil mai talentat sau cât de mult s-a îngrăşat vecina de vizavi.

În acest decor static, un accident nefericit o împinge pe Alice Love în trecut, în urmă cu un deceniu, când viaţa ei era haotică, imprevizibilă şi plină de posibilităţi. Este înfricoşător cât de mult se poate schimba o persoană în câteva luni, dar în zece ani.

La 29 de ani, Alice Love era însărcinată cu Madison şi îndrăgostită de Nick, soţul ei visător şi atent, alături de care construia casa visurilor lor. O tânără simplă şi deschisă, uşor împrăştiată, care nu îndrăznea să vorbească în public sau să îşi exprime părerea, speriată de prezenţa străinilor sau de posibilitatea de a menține o conversaţie. Nu îşi dorea foarte multe de la viaţă: un copil sănătos, pe care să-l răsfețe şi să-l iubească, pe Nick mereu alături de ea şi amintiri pe care să le clădească împreună.

La 39 de ani, Alice Love este de nerecunoscut. Femeia perfectă şi echilibrată, care îşi impune punctul de vedere, care este invidiată şi respectată de către celelalte mame, pentru siguranța de care dă dovadă, pentru puterea pe care o emană cu fiecare hotărâre pe care o ia. Este un stâlp al societăţii, un nume care nu lipseşte de pe lista cu invitaţii. Dar şi o mamă cu accese de furie, nervoasă şi nerăbdătoare. O persoană care se încăpăţânează să creeze iluzia perfecţiunii şi care înlătură orice piesă care nu se potriveşte în decor. Chiar şi pe Nick.

Mi-a plăcut foarte mult această paralelă, în jurul căreia se dezvoltă acţiunea romanului: Alice din trecut versus Alice din prezent. Alice cea cuminte şi retrasă versus Alice cea încrezătoare şi impunătoare.

„Soţul meu tocmai a ţipat la mine de parcă aş fi fost cel mai mare duşman al lui. Dragul meu Nick. Nick al meu. Vreau să-i spun chestia asta, fiindcă dacă ar auzi că mi-a vorbit cineva aşa, s-ar supăra foarte tare. El este primul căruia aş vrea să-i spun când cineva mă supără; apăs pedala de acceleraţie, disperată să ajung mai repede acasă doar ca să-i spun şi, în momentul când îi spun, când figura lui se aprinde de indignare, mă simt mai bine, s-a rezolvat.

Nick, n-o să-ţi vină să crezi cum m-a tratat omul acesta! Când vei auzi, vei vrea să-i tragi un pumn în nas. Doar că de data asta este foarte ciudat, fiindcă omul acela ai fost chiar tu, Nick.”

Când îşi deschide ochii, primul lucru pe care îl face este să se gândească la Madison. Îşi duce mâna cu teamă la burtă, aşteptând să dea peste un pântec rotund, dar degetele ei întâlnesc duritatea unui abdomen plat şi bine lucrat. Acesta nu este corpul ei. Nu poate să fie. Cine sunt persoanele care o privesc? Ce caută într-o sală de gimnastică? Unde îi este copilul?

Ultimii zece ani din viaţa lui Alice au dispărut. Cei din jurul ei se tem să îi povestească cine este, „să o pună la curent”, de parcă se tem că ea ar putea să fie nemulţumită de răspuns. Toţi aşteaptă ca Alice să îşi revină, ca mintea ei să se vindece, însă ea este nevoită să descopere singură ce s-a întâmplat şi cine este persoana în care s-a transformat.

Prezentul este înfricoşător pentru Alice. Are trei copii, însă nu îi cunoaşte. Nu ştie cum îi cheamă, dacă o iubesc sau dacă o urăsc, dacă le-a fost o mamă bună sau dacă le-a pregătit vreodată micul dejun. Nu ştie cum arată, dacă sunt fericiţi sau dacă le-a fost alături atunci când au avut nevoie de ea. Conştientizarea acestor detalii, atât de neînsemnate, poate, pentru o persoană cu memoria intactă, o copleşesc pe Alice, care se simte pierdută şi singură, o străină în propria ei familie.

M-am ataşat foarte mult de copiii lui Alice. Sunt atât de diferiţi unul de celălalt, ca aspect şi comportament, ca idealuri şi principii, încât puteam să simt şi să trăiesc momentele în care inima lui Alice sângera de dor şi de dragoste. Are o familie minunată şi trei copii extraordinari, aşa că de ce ar vrea să divorţeze de Nick, să distrugă acest echilibru, acest cămin cald şi primitor?

„Lipit de perete era un birou. Alice a văzut un biblioraft cu eticheta: Madison Love. Scrisul îi era cunoscut. Semăna cu scrisul lui Alice când era în şcoala primară. A observat o carte de reţete deschisă şi aşezată cu faţa în jos, pe care a ridicat-o. O reţetă cu lasagna. Oare Madison nu era prea micuţă ca să gătească? Şi posterele cu oraşele europene? La vârsta ei, Alice încă se juca cu păpuşile. Propria ei fiică o făcea să se simtă complexată de cum era ea la vârsta de nouă ani.”

Nu am fost foarte impresionată de enigmele din trecutul lui Alice: voiam ceva mai şocant, ceva diferit, nu o dramă romantică şi, spre final, previzibilă, după atât de mult teasing. Am interpretat greşit indiciile, aşa că această bilă neagră (singura, dar, din păcate, foarte relevantă), poate să fie împărţită între mine şi autoare.

Am fost surprinsă la finalul lecturii să constat că personajul meu favorit a fost Elisabeth, sora lui Alice. Când citeam însemnările ei pentru doctorul Hodges, mi se înceţoşau ochii. Este incredibil cât de multă durere şi deznădejde poate asimila o singură persoană. În contrast cu viaţa ordonată şi atât de bine pusă la punct a lui Alice, cea a lui Elisabeth este tragică, întunecată şi deprimantă. Capitolele ei m-au întristat nespus, motiv pentru care mă opream des din citit. Simţeam nevoia de a lua o pauză, de a urmări ceva amuzant, de a-mi pierde şirul gândurilor prin muzică, orice, dar să nu mă gândesc la Elisabeth.

Poate că „Am uitat să fim fericiţi” nu a fost un thriller, aşa cum m-am aşteptat, însă Moriarty ar putea să scrie şi cărţi tehnice despre cum sunt asamblate imprimantele cu laser... pentru că tot le-aş citi. Are acel stil catchy, alert şi intrigant, care îţi menţine şi alimentează curiozitatea pe durata întregii lecturi. Nu se complică, nu se pierde în detalii, scrie sincer şi la obiect, aşteptând momentul potrivit pentru a arunca o „bombă” sau pentru a pipera mai mult acţiunea.

Deocamdată, Marile minciuni nevinovate rămâne romanul meu preferat de la autoare. Urmează Truly Madly Guilty şi Secretul soţului.

Mulțumesc editurii pentru roman!