Sărci

Recenzie: Înainte de cădere de Noah Hawley

14 Februarie 2017 ⋅

 

Editura: Nemira (Suspans)

Anul apariţiei: 2016

Goodreads: 3.78

„La patru ani, JJ este destul de mare ca să ştie că oamenii mor, dar prea tânăr ca să priceapă că aşa va păţi şi el într-o bună zi.”

Îmi plac provocările. Enigmele care împletesc trecutul cu prezentul. Secretele personajelor, un veşnic izvor de regrete şi de amintiri neîmpărtăşite. Acţiunea care te ţine cu sufletul la gură şi te îndepărtează de firul narativ principal, cel de care te-ai agăţat încă din primele capitole, atras de promisiunile autorului. Prăbuşirea în necunoscut a eroilor şi lanţul minciunilor făurit de antagonişti, care îţi dezvăluie adevărul abia la final, când eşti deja resemnat, fascinat sau mânios de uşurinţa cu care ai fost manipulat şi înşelat.

Îmi plac romanele în care psihologia personajelor este vie şi palpabilă: aparent nelimitată şi predispusă la schimbări înspăimântătoare, schimbări care te şochează şi sunt greu de acceptat, dar care se pliază armonios în opera creată de autor, „cadoul” său pentru cititor, pentru o minte care se află întotdeauna în căutare de răspunsuri.

Înainte de cădere” nu este thrillerul la care m-am aşteptat. Nu m-a influenţat numele autorului sau realizările sale din domeniul televiziunii. Am citit romanul plecând de la o premisă greşită, de la o teorie fixă, care mi-a fost spulberată pe parcurs, momentul înfrângerii culminând cu soluţia oferită de Noah Hawley. „Am născocit” teorii şi conspiraţii complicate și am ignorat soluţiile pe care le aveam la îndemână. În timp ce eu săpam cât mai adânc în trecutul personajelor, rezolvarea era „ascunsă” la suprafaţă, nedumerită de încercările mele, sortite de la bun început eşecului.

Un avion particular se prăbuşeşte în ocean după 16 minute de zbor. Unsprezece pasageri. Doi supravieţuitori. Atac terorist? Conspiraţie? Crimă? Sabotaj? Înscenare? Aceste cinci întrebări m-au bântuit pe toată durata romanului. Nu ştiam dacă să mă axez pe soluţia cea mai simplă sau pe cea care m-a transformat, într-un final, într-o cititoare uşor paranoică, aflată la un pas de a-i lua la întrebări pe rechini, cu gândul de a-i folosi drept martori la proces.

„Zborul. Zboară. Şi, atunci când se ridică deasupra ceţii albe, vorbind şi râzând pe fundalul cântecelor de estradă din anii cincizeci, niciunul dintre ei nu ştie că peste şaisprezece minute avionul lor se va prăbuşi în ocean.”

Dacă ar trebui să-l descriu pe Scott Burroughs folosind doar un singur cuvânt, m-aş opri la „mediocru”. Un bărbat cu dorinţe simple, uneori banale, care vrea doar să se distreze şi să își trăiască viaţa, fără restricţii sau obligaţii. Nopţile lui sunt învăluite în ceaţă, aburi de alcool şi fum: petreceri care se termină în zori, aventuri cu tinere care nu sunt în căutarea dragostei sau a unei relaţii stabile. O bucurie pură şi profundă, aproape animalică, de a experimenta şi de a trăi intens, de a fi singurul tău stăpân, de a fi independent şi liber.

Acesta este „fostul” Scott, cel nemulţumit şi pesimist, cel care şi-a pierdut încrederea şi şi-a abandonat talentul, pensulele, sentimentele şi şevaletul. Bărbatul care urcă în avion, cu o geantă din pânză verde pe umăr, cu părul ciufulit şi cu un zâmbet încurcat aşternut pe chip, este un om schimbat, o persoană care şi-a recăpătat încrederea şi şi-a redescoperit pasiunea.

Din păcate, „fericirea” lui este de scurtă durată.

În urmă cu câteva minute, se afla la bordul avionului şi îi observa în linişte pe ceilalţi pasageri. Persoane bogate şi rafinate. Nume celebre, cu rezonanţă. Figuri importante, care ar putea destabiliza economia unei ţări, dacă asta îşi propun. Iar el este un bărbat simplu, trecut de patruzeci de ani, care speră să-şi salveze viaţa prin tablourile sale, prin dorinţa de a crea şi de a-şi transpune sentimentele în imagini, nuanţe şi culori.

Acum, se află în mijlocul oceanului, cu un băiat de patru ani agăţat de gâtul lui. JJ Bateman a înfruntat moartea şi a supravieţuit. Este speriat şi obosit. Încă nu este conştient de ceea ce s-a întâmplat, că familia lui nu mai este, că şi-a pierdut părinţii şi sora. Viaţa lui se află în mâinile unui străin, în mâinile acestui bărbat care îl trage după el în necunoscut, care traversează oceanul şi înoată cu disperare, conştient de pericolul în care se află, de ţinta pe care o reprezintă.

Noah Hawley ilustrează într-un mod unic şi emoţionant legătura care se formează între Scott Burroughs şi JJ Bateman. Nu s-a axat pe scene dramatice sau lacrimogene, pe dialoguri sfâşietoare, care să te împiedice să te bucuri de lectură. Autorul a insistat pe gesturi mărunte, pe o înţelegere mai presus de cuvinte.

„- Aş da orice pentru un cheeseburger, spune el în momentele de linişte dintre valuri. Tu de ce ai avea chef?

- Plăcintă, răspunde băiatul după ce se gândeşte puţin.

- De care?

- De toate felurile.”

Scott reprezintă ancora lui JJ. Cel mic pare dependent de întâlnirile cu el, de amintirile care îi leagă. Vorbeşte puţin, uneori rămâne mut zile întregi, de parcă îi este teamă să vorbească sau să întrebe despre ceea ce s-a întâmplat cu familia lui. În interacţiunile celor doi nu există intenţii ascunse, gesturi false sau minciuni frumos ambalate. Sinceritatea lui Scott e copleşitoare, singurul medicament care pare să aibă efect asupra lui JJ, care îi aduce puţină culoare în obraji şi puţină speranţă în suflet. Fie că vorbesc la telefon sau că se gândesc unul la celălalt, legătura dintre ei există şi nu poate să fie îndepărtată, în ciuda zvonurilor care circulă despre Scott şi a anchetei aflată în (plină) desfăşurare.

Presa îl transformă pe Scott într-o ţintă şi un suspect. Secretele îi sunt dezgropate, iar tablourile confiscate. Este vânat de reporteri şi de jurnalişti, judecat de propriile creaţii, care se transformă în dovezi împotriva sa. Este forţat să se ascundă şi să se încreadă, la rândul său, în străini, care nu îşi doresc să-l cunoască, doar să petreacă puţin timp cu el, să îşi facă o impresie pasageră despre acest erou curajos şi misterios, al cărui nume se află pe buzele tuturor.

„Eşti sub apă. Mai jos de tine nu este decât întuneric. Deasupra se vede lumina, un cenuşiu care tinde treptat spre alb. Ţi se pare că bezna este o ţesătură cu cruci negre, care îţi acoperă câmpul vizual. Nu sunt prea clare la început aceste crestături de negreală, ca şi cum acolo ar fi fost desenat ceva şi apoi tăiat. Dar pe măsură ce ochii ţi se obişnuiesc cu tabloul, îţi dai seama că sunt pretutindeni – nu simplă tehnică de pictură, ci conţinutul însuşi.

În colţul din dreapta jos, desluşeşti ceva lucios, un obiect negru care a prins o sclipire din lumina de la suprafaţă. Se disting literele USS, ultimul S scufundându-se sub marginea ramei. Şi atunci ochii îţi sunt atraşi de altceva, tot din partea de jos a tabloului – vârful unui obiect triunghiular.

Şi în clipa aceasta realizezi că acele cruci sunt de fapt cadavre.”

(Tabloul Nr. 3)

Capitolele mele preferate, pe lângă cele cu Scott şi JJ, au fost flashback-urile. Nu am să prezint cele nouă personaje care au murit. Nu vreau să vă dezvălui dorinţele sau temerile lor. Sunt bucăţi lipsă din puzzle, fragmente dintr-un timp pierdut, care nu poate să fie recuperat. Am încercat să nu mă ataşez de ele, să le ignor visele şi planurile după zbor. „Meseria” de cititor este, uneori, foarte neplăcută. Eşti lipsit de putere, nu poţi să trimiţi un mesaj, o avertizare, nu îţi poţi salva personajul preferat şi ajungi să citeşti fiecare pagină cu teamă sau cu o indiferenţă mascată, pentru că ştii ce o să urmeze, ştii cine o să moară.

Un personaj pe care trebuie să-l menţionez este Bill Cunningham. O „vedetă”. Ah, cât de mult l-am detestat pe acest misogin obsedat de audienţe şi rating-uri, care a profitat de accident şi de moartea prietenilor săi pentru a-şi asigura un loc în primul rând la „circul” organizat de mass media. Da, sunt conştientă că este o comparaţie acidă şi, poate, parţial nedreaptă, dar îmi era silă de acei figuranţi în costume, de acele rânjete meschine, de toate acele marionete fără creier şi lipsite de sensibilitate, care au fost dispuse să distrugă două vieţi doar pentru a fi primii care difuzează o ştire. O tragedie este un motiv de bucurie pentru mass media. Din păcate, acesta este adevărul, iar Noah Hawley nu s-a abţinut să prezinte totul într-o lumină rece şi crudă, fără a încerca să îndulcească realitatea.

Înainte de cădere” este un roman al personajelor şi al emoţiilor, o frescă a societăţii din prezent. Suntem atât de obişnuiţi să criticăm şi să vedem doar ceea ce este mai rău în cei din jurul nostru, încât un gest sincer, fără intenţii ascunse, este transformat într-un motiv de crimă şi trădare. Deznodământul nu a fost pe placul meu, însă acţiunea a fost întotdeauna pe plan secund, „un zgomot de fundal”. Personaje puternice, complexe şi imprevizibile, care trăiesc, iubesc şi urăsc, imperfecte şi mereu în schimbare, dornice să îşi depăşească limitele şi să se regăsească. Personajele strălucesc şi sunt motivul principal pentru care recomand acest roman.

Mulțumesc editurii pentru roman!