Sărci

Recenzie: Fata cea bună de Mary Kubica

Thriller
08 Iunie 2017 ⋅

 

Editura: Herg Benet (Colecția Passport)

Anul apariției: 2017

Goodreads: 3.81

 

„Îşi aminteşte că încă de la vârsta de patru ani se întrebase care erau avantajele în a fi fata cea bună. Dar voia mai departe să fie bună. Asta e ceea ce îmi spune. Încearcă din greu să fie fata cea bună.”

Niciodată nu voi refuza un thriller. Cum aş putea să ignor provocarea lansată de (către) un străin, ce îmi aşterne ghicitori, intrigi şi enigme într-o poveste, folosind cuvintele ca un şiretlic pentru a-mi testa mintea şi atenţia la detalii? Autorii gestionează suspansul ca (pe) o armă, transformă personajele în pioni, iar pe cititori în jucători. Din clipa în care treci de primul capitol şi întrezăreşti primele semne de intrigă, eşti pierdut; aş putea afirma că acesta este singurul „defect” al unui thriller, neputinţa cititorului de a lua o pauză sau de a se opri. Iar Fata cea bună nu este o excepţie de la „regulă”.

De câteva săptămâni, Editura Herg Benet a lansat colecţia Passport, ce cuprinde o gamă vastă de romane, pentru toate genurile și vârstele, colecția reprezentând o schimbare îndrăzneaţă din partea editurii, după şase ani în care doar autorii români au fost publicaţi sub emblema sa. În goana mea de la Bookfest, înconjurată de mii de cărţi şi de lumi de explorat, am reuşit să schimb câteva cuvinte cu Alexandru Voicescu, fondator, editor, redactor, autor şi traducător (vă asigur că lista este mult mai lungă), care mi-a făcut ziua mai frumoasă, oferindu-mi posibilitatea să îmi aleg câteva romane. Am plecat fericită de la stand, cu Acest cântec neîmblânzit de Victoria Schwab, Anomalii de Colette Freedman și Fata cea bună de Mary Kubica, despre care am muuuuuulte de spus. Fără spoilere, ca de obicei.

O mică atenţionare, pentru toţi cei care vor să savureze acest roman: nu citiţi recomandările şi review-urile publicaţiilor străine. Fata cea bună este comparată aproape de fiecare dată cu un thriller celebru, iar această asemănare este un spoiler nejustificat, ce ajută cititorul să elucideze o parte din mistere (chiar) înainte să parcurgă primele rânduri şi să afle numele personajelor. Înţeleg metoda de promovare aplicată, dar o astfel de publicitate reprezintă, de cele mai multe ori, un dezavantaj.

„Mia a desenat de când o ştiu. Este o artistă tare talentată. Am întrebat-o odată de ce îi plăcea să deseneze, de ce era atât de îndrăgostită de activitatea asta. Mi-a spus că desena pentru că era singurul fel în care putea aduce schimbare în lume. Putea transforma gâştele în lebede şi o zi întunecată într-una cu soare. Desenele erau locuri în care realitatea nu trebuia neapărat să existe.”

Mia Dennett nu a avut o copilărie uşoară. Întotdeauna a fost fiica visătoare şi rebelă, aflată în umbra surorii ei mai mari, imaginea copilului perfect şi ambiţios, ce primea toate laudele şi aprecierile, atât din partea profesorilor şi a prietenilor comuni, cât şi din partea familiei. La vârsta de optsprezece ani, Mia părăseşte casa părintească şi îşi urmează visele, fugind de trecut, de regrete şi de secrete. Acum, este o profesoară de artă şi încearcă să îi ajute pe tinerii cu probleme, spirite rătăcite și vulcanice, ce îi amintesc de zilele în care fugea de acasă, fuma şi bea, nepăsându-i de consecinţe.

Într-o seară, aşteptându-l pe iubitul ei, Mia îl întâlneşte pe Colin Thatcher, un bărbat enigmatic şi chipeş, pentru care este dispusă să îmbrăţişeze riscul. De atât este nevoie. De un zâmbet cuceritor, de un pahar în plus şi de o promisiune rostită în şoaptă, pentru ca viaţa Miei să se schimbe pentru totdeauna. Cine ar fi crezut că o întâlnire cu un iubit neserios s-ar putea sfârşi cu o răpire şi cu o ameninţare cu moartea?

Acţiunea oscilează între trecut şi prezent, iar capitolele sunt relatate prin 3 POV-uri (point of view), două tehnici preferate de majoritatea autorilor de thrillere, pentru a ne permite o privire de ansamblu, surpriza cea mai mare fiind capitolele din prisma lui Colin Thatcher.

Trecutul este dominat de legătura care se formează între răpitor şi victimă, între Colin şi Mia. Probabil îţi este cunoscut Sindromul Stockholm şi urmările sale, afecţiunea şi simpatia simţite în timp de către victime faţă de răpitori şi față de cei care le rănesc. Deşi autoarea nu a încercat vreodată să tempereze sau să ascundă direcţia spre care se îndreaptă cele două personaje, interacţiunile lor au fost sarea şi piperul acţiunii. Dar, nu vă grăbiţi cu concluziile: să nu vă aşteptaţi la o poveste de dragoste, la înţelegere şi la armonie, la noi împotriva lumii. Mia nu este o victimă neajutorată, ce îşi acceptă resemnată soarta şi refuză să îşi privească duşmanul în ochi. Mia este o luptătoare şi caută mereu soluţii pentru a scăpa, însă Colin nu este uşor de păcălit şi îi intuieşte de fiecare dată intenţiile.

„Îmi spune că nu are idee de ce se simte în halul ăsta.

Îmi mai zice că îi plăcea mult să vadă cum se lăsa înserarea, când lumea se schimba la adăpostul întunericului. Îmi descrie senzaţia; felul în care felinarele şi clădirile scânteiau pe cerul nopţii. Spune că adora cel mai mult acel aer de anonimitate, toate posibilităţile care apăreau după ce soarele se ducea să se culce. Dar acum întunericul o îngrozeşte, la fel ca toate acele lucruri fără nume care s-ar fi putut afla de partea cealaltă a draperiei de mătase.”

Deşi mi-ar fi plăcut ca interacţiunile dintre Colin și Mia să fie prezentate într-un mod mai complex şi nu în capitole de câteva pagini, am fost captivată de schimburile lor de replici, de provocările nerostite şi de jocul de-a şoarecele şi pisica, fiecare dorind să se impună sau să îşi apere „teritoriul”. Într-un spaţiu restrâns, aşteptând o sentinţă ce întârzie să apară, Mia îşi găseşte o singură ascunzătoare: mintea ei. După un timp, parcă nici nu mai vrea să ştie de ce a fost răpită. Oare i-a observat cineva dispariţia? Familia ei este îngrijorată? Oare mâine o să fie ziua în care va muri? Are regrete? Speranţe? Mai are vise şi dorinţe?

Despre Colin nu sunt multe de spus, fără a intra în sfera spoilerelor. Este impulsiv, nesigur şi, uneori, violent, dar Mary Kubica nu-l abandonează şi nici nu-l etichetează drept un antagonist… și atât. Autoarea ne oferă un backstory, aşterne treptat toate piesele din puzzle, de atunci şi de acum, din trecut şi din prezent, oferindu-ne un personaj la limita dintre bine şi rău, cu intenţii incerte şi posibilităţi restrânse.

„Nu îmi dau seama cât timp o privesc pe fereastră. Nu o supraveghez neapărat de teamă că o va lua la fugă – ştie că nu e cazul s-o facă –, ci mai mult fără un scop anume. Îmi place să văd cum i se înroşeşte pielea de la frig. Cum îi flutură părul în vântul îngheţat. Şi-l dă după urechi, sperând să-l îmblânzească, dar nu reuşeşte. Nu orice lucru se lasă aşa uşor îmblânzit.”

Colin şi Mia provin din clase sociale opuse, iar diferenţele sunt vizibile de la prima întâlnire, de la aspect şi comportament, până la educaţie şi eficienţa cu care rezolvă problemele întâmpinate pe parcurs. „Prinţesa” nu este neajutorată şi poate să supravieţuiască în condiţii austere, cu toate că „infractorul” nu pierde ocazia să o rănească şi să o demoralizeze.

Treptat, între cei doi se strecoară o înţelegere tacită, un sistem de ritualuri şi de obiceiuri rudimentare, aproape casnice. Apropierea nu este forţată sau bruscă, dar este nesănătoasă şi o afectează vizibil pe Mia, care uită cine este sau ce a făcut Colin. Ea întrezăreşte partea umană din el, vede în gesturile lui o bunătate inexistentă în primele zile de captivitate – nu mai tresare când el trânteşte castroanele cu mâncare, nu mai fuge când el îşi întoarce privirea sau o lasă nesupravegheată. Capitularea ei este înfricoşătoare.

Prezentul nu este mai puţin dureros, oferindu-ne gândurile lui Eve, mama Miei, şi pe cele ale detectivului Gabe Hoffman. Ca personaj, Gabe este uşor de trecut cu vederea. Mi-a fost antipatic pe toată durata lecturii, în ciuda intenţiilor sale onorabile şi a grijii sale sincere pentru Mia. Dar, un capitol la care suferă foarte multe serii poliţiste, este acest personaj „clasic”, de care nu reuşesc să scap: detectivul uşor arogant şi nepoliticos, ce petrece prea mult timp plângându-se de nedreptate şi de averile strânse (pe nedrept, uneori, nu comentez) de judecători, politicieni sau membri de seamă ai societăţii. Da, Gabe, ştiu că nu îţi convine când tatăl Miei poartă costume ce ar putea să îţi acopere chiria pe un an, însă nu ar strica să îţi maschezi mai bine sentimentele şi să nu spui întotdeauna ce gândeşti. Eşti detectiv, da? Nu uita.

„Eve mi-a spus odată că Mia ia un caiet pentru schiţe cu ea, oriunde merge, desenând orice, de la vagabonzii de la metrou până la maşini parcate în apropiere de staţii. Este felul ei de a ţine un jurnal: locurile în care a mers, lucrurile pe care le-a văzut. Iată, de pildă, acest caiet: copaci, o mulţime; un lac înconjurat de copaci; o cabană mică de lemn, primitoare, pe care cu siguranţă am văzut-o cu toţii în fotografii; o pisică slabă, tărcată, dormind pe o podea pe care se prelinge o urmă de soare.”

Pe mama Miei nu am putut să o înţeleg. Cum sunt foarte departe de statutul de mamă, probabil că nu am avut cum, dar indiferenţa ei pentru fiicele sale este un mister pentru mine. Temându-se mereu că este nepotrivită ca mamă sau că greşeşte, Eve a ales să îşi privească de la distanţă fetele, să nu fie apropiată de ele, luând mereu partea tatălui lor, chiar şi atunci când deciziile lui o afectau (vizibil) pe Mia. O mamă care nu îşi protejează copiii, ce se teme să se apropie de ei şi să le spună adevărul, este o lașă. Eve e conştientă de acest lucru şi mi-a fost milă de ea; a trebuit ca Mia să fie răpită pentru a se trezi la realitate şi pentru a lupta pentru copilul ei.

Prăbuşirea ei, fizică şi psihică, este una dintre temele principale ale romanului: e dureros să o vezi cum se străduieşte „să compenseze” pentru anii lipsă, cum se agaţă cu speranță de fiecare apel primit de la Gabe, sperând să afle că Mia este în viaţă. Atât îşi doreşte. Ca fiica ei să fie teafără şi să se reîntoarcă acasă, în braţele mamei ei, unde este protejată şi nimeni şi nimic nu o poate răni.

„Vreau să-i spun Miei că i-am atârnat şosetele în așteptarea lui Moş Nicolae, aşa, pentru orice eventualitate, şi că de Crăciun i-am cumpărat cadouri şi le-am ambalat şi le-am pus sub brad, să fie. Aş vrea să mai ştie că am lăsat becul de pe verandă aprins în fiecare noapte şi că probabil am sunat-o pe mobil de peste o mie de ori, în speranţa că ar fi putut răspunde. Doar pentru eventualitatea că, o dată, ar fi putut să nu intre căsuţa vocală. Şi că am ascultat mesajul ei înregistrat din nou şi din nou, aceleaşi cuvinte, acelaşi ton al vocii, Hei, eu sunt Mia, te rog lasă un mesaj, savurându-i cuvintele şi vocea pentru o vreme. M-am întrebat: dacă erau ultimele cuvinte pe care aveam să le mai aud vreodată de la fiica mea? Dacă erau tot ce îmi rămăsese?”

Relaţiile din familia Dennett sunt fragile şi sunt menţinute doar de dragul aparenţelor. Statutul i-a obligat pe toţi să mintă, să înşele şi să îngroape secrete, până la răpirea Miei, când primele fisuri au devenit vizibile… dar iluzia urmează să se destrame.

Fata cea bună e un page turner. E un thriller bun şi captivant, uşor de citit, cu acţiune trepidantă, cu câteva surprize atent strecurate la final şi o legătură „greşită” între doi protagonişti, o poveste de dragoste-ură imposibil de înţeles, ce îţi va ridica multe semne de întrebare chiar și după terminarea lecturii.

Mulțumesc mult Editurii Herg Benet pentru roman!