Sărci

Recenzie: În ape adânci de Paula Hawkins

Thriller
01 Iulie 2017 ⋅

 

Editura: Trei (Fiction Connection)

Anul apariţiei: 2017

Goodreads: 3.55

Comandăaici

 

„Unii spun că femeile au lăsat ceva din ele în apă, alţii spun că apa păstrează ceva din puterile lor, fiindcă de atunci le-a atras spre ţărmurile sale pe cele fără noroc, pe cele disperate, pe nefericite, pe rătăcite. Vin aici ca să înot cu surorile lor.”


Urmăresc ochiurile de apă de pe copertă, sperând că astfel îmi voi organiza mai bine ideile, dar nu reuşesc să mă concentrez. Nu mă scufund, nici la propriu, nici la figurat, aşa cum fac toate personajele Paulei Hawkins, însă nici nu simt chemarea apei, promisiunea nerostită a valurilor: aş putea să îmi îngrop degetele în nisipul ud de pe mal sau să înot în ape adânci, departe de grijile acumulate, dar atunci aş deveni doar un alt pion al autoarei. Şi încă nu cunosc toate regulile jocului.

Când mi-am finalizat lista pentru Bookfest, În ape adânci se număra printre primele titluri trecute. Îmi plăcuse foarte mult Fata din tren (imperfecţiunile personajelor, viciile lor, atmosfera apăsătoare şi sumbră, flashback-urile scurte, ce îmi distrăgeau întotdeauna atenţia, alternanța ireproşabilă a POV-urilor), astfel încât aşteptările mele pentru al 2-lea roman al Paulei au fost foarte ridicate. Dacă au fost îndeplinite şi satisfăcute? Da şi nu.

E periculos să te joci cu prea multe POV-uri (point of view(s), pentru necunoscători). Uiţi să îţi diferenţiezi personajele, să le oferi credibilitate, ambiţii şi motivaţii pentru faptele lor. Le oferi un trecut neclar, cuprins în câteva paragrafe, un trecut util pentru mine, nu spun că nu, cu toate că „etichetele” pe care le-am atribuit nu m-au ajutat să îmi fac o părere pertinentă despre protagonişti, cu atât mai puţin despre cei care se pierd în fundalul acţiunii. M-am simţit ca un profiler, unul amator, nu ca un cititor „experimentat”. Iubesc misterele şi enigmele, însă avalanşa lor prematură în roman a fost copleşitoare. Personajele au toate răspunsurile, ele sunt cheile pe care trebuie să le colecţionezi. Problema? Nu mi-a păsat decât de două dintre ele. Şi sunt multe. FOARTE MULTE.

Acţiunea romanului are loc în Beckford, un oraş pe care sunt sigură că nu am să-l vizitez foarte curând. Cred că autoarea a vrut să recreeze ambianța din Crimele din Midsomer, unde toţi locuitorii sunt suspecţi, cu obiceiuri ciudate, iar străinii sunt priviţi cu neîncredere şi sfătuiţi să plece cât mai repede, asta dacă nu îşi doresc un pat sub pământ, în mijlocul pădurii. Beckford este personajul mut al romanului, cel care cunoaşte toate secretele şi îi judecă din umbră pe vinovaţi, fără a se implica în desfăşurarea evenimentelor. Îndrăznesc să spun că se hrăneşte cu sufletele prinse în Bulboana Înecaţilor: femei - copii, tinere şi bătrâne -, ce şi-au găsit sfârşitul în apă. Sinucideri, crime şi sacrificii, la distanţe de secole. Apa a spălat sângele vărsat, trupurile nefericitelor, dar amintirile lor au rămas.

„Beckford e un loc ciudat, plini de oameni bizari, cu un trecut de-a dreptul straniu. Chiar prin mijloc e străbătut de un râu, iar asta-i cea mai ciudată chestie din toate: parcă oriîncotro te-ai întoarce, oriîncotro te-ai îndrepta, nu ştiu cum se face, dar ajungi întotdeauna la râu.”

Jules Abbott nu vrea să se întoarcă în Beckford. A fugit o perioadă îndelungată de oraş, de stafiile trecutului, de persoana ce a fost atunci. Copila supraponderală, ținta glumelor şi a bătăilor de joc. Ruşinea familiei. Nu poate să uite privirile aruncate de Nel, sora ei mai mare, dezgustul ce îi străbătea trupul când era obligată să stea cu ea sau să meargă împreună la Bulboana Înecaţilor. Nel, tânăra superbă şi impulsivă, exotică în ochii orăşenilor. Nel, care înota zilnic, fie că era zi sau noapte, vară sau iarnă. Nel, ce şi-a găsit sfârşitul pe fundul râului, îmbrăţişată până la sufocare de apa pe care o iubea. Sinucidere sau crimă?

O vorbă din popor spune că nu ar trebui să-i vorbim de rău pe cei morţi. Eu nu sunt de acord cu această lege nescrisă, ce mă obligă să mint sau să îndulcesc adevărul. E o formă de ipocrizie acceptată, pe care Nel Abbott nu o merită. Da, ştiu că abia a murit, că ancheta este în curs de desfăşurare, dar am detestat-o. Nu m-au mirat gândurile celorlalte personaje, ura îndreptată asupra lui Nel. A fost o soră oribilă, demnă de dispreţ. Cum să îţi baţi joc de sora ta mai mică, alături de prietenii tăi? Cum să o sperii şi să nu îţi pese că e deprimată, singură şi speriată? Ştii că îşi urăşte trupul, că îi este silă să se uite în oglindă, că nu are încredere în ea. Iar tu, ca soră, ce faci? Accentuezi tot ce este mai rău şi mai mârşav în lume şi te bucuri de rezultate. Eşti mulţumită de rezultate.

Nu au existat limite pentru Nel Abbott. A obţinut întotdeauna tot ce şi-a dorit, fără să îi pese de consecinţe, de durerea provocată. A profitat de aspectul ei, de dorinţa, pasiunea şi invidia cu care era privită şi remarcată, pentru a ieşi mereu învingătoare şi pentru a strânge informaţiile necesare pentru finalizarea unei cărţi despre Bulboana Înecaţilor. Nel voia să fie vocea femeilor ce şi-au găsit sfârşitul în apă, să le spună poveştile şi să dezgroape adevărul. La final, nu ea a învins. Ci apa.

„Există oameni care sunt atraşi de apă, care păstrează un fel de simţ primitiv rezidual care-i îndrumă spre locul în care curge. Cred că sunt unul dintre ei. Nicicând nu mă simt mai vie ca atunci când sunt lângă apă, când sunt lângă apa asta. Ăsta e locul unde am învăţat să înot, locul unde am învăţat să mă contopesc cu natura şi cu trupul meu în cel mai încântător şi plăcut mod.”

Mi-a fost milă de Jules şi m-au întristat flashback-urile cu ea şi cu Nel. Niciodată nu a ştiut să zâmbească sau să fie fericită. Evenimentele din copilărie au marcat-o şi au modelat-o într-o femeie singură şi speriată, oglinda tinerei ce adormea plângând în pat, cu plapuma trasă peste cap. S-a înstrăinat de Nel şi acum nu ştie ce ar trebui să simtă sau să facă. Să accepte că sora ei s-a sinucis? Să plângă după ea, chiar dacă abia dacă au mai vorbit în ultimii ani? O mai iubeşte? A iubit-o vreodată?

Ar vrea să găsească răspunsurile la întrebări, însă nu este uşor, mai ales când propria ei nepoată o consideră parţial vinovată pentru moartea mamei ei. Când Lena păşeşte într-o cameră, există două posibilităţi: se declanşează o tornadă sau erupe un vulcan. Nu există cale de mijloc. E imprevizibilă, acidă, iresponsabilă şi furioasă. Furioasă pe Nel, pe Jules, pe Beckford, pe toţi şi pe toate. Nu poţi să o controlezi sau să îi oferi un sfat. Acţionează din instinct, ia decizii pripite şi nu îşi ascunde niciodată sentimentele. Spune mereu ce gândeşte, oricât de dure îi sunt cuvintele.

Relaţia dintre Jules şi Lena pare să depăşească normele impuse de sânge, dragoste şi ură. Nu se înţeleg, nu se respectă, dar sunt obligate să locuiască sub acelaşi acoperiş, să fie o familie, să se accepte una pe cealaltă şi să descopere ce s-a întâmplat cu Nel. E ironic, nu-i aşa? Singura lor legătură este o femeie moartă. Poate că nu îndeplinesc calităţile necesare pentru a deveni eroine, dar sunt, cel puţin în ochii mei. Autoarea le-a oferit scene extraordinare, „condimentate” cu schimburi aprinse de replici, mărturisiri pe jumătate rostite în şoaptă, amintiri dureroase, desprinse din cele mai întunecate cotloane ale trecutului, schimburi ce sfârşesc mereu în lacrimi, cu uşi închise şi un gol şi mai mare în suflet. Lena şi Jules sunt două personaje ce strălucesc prin nefericire şi defecte. Mă îndoiesc că o să fie pe placul tuturor, dar amândouă merită să le fie acordată o şansă ca să îşi spună povestea.

În contrast cu ele, celelalte personaje par de umplutură sau de carton. În ape adânci nu a fost un thriller, ci un roman de suspans. Din păcate, suspansul a dispărut foarte devreme, „secat” de POV-uri inutile, în care protagoniştii nici măcar nu încearcă să îşi ascundă intenţiile. Previzibilitatea este ucigătoare pentru o astfel de lectură. Clişeele ar putea să fie trecute cu vederea, însă m-am lovit de ele aproape în fiecare pagină.

„Nu avea voie s-o jelească aşa cum merita şi el, deşi torturat de amintirea cuvintelor pe care i le spusese la mânie, ştia că, de fapt, nu era vina lui. Nimic din toate astea nu era vina lui – n-avea cum să fie. Cine poate să aleagă de cine se îndrăgosteşte?”

O ai pe femeia bătrână, baba, nebuna satului, ce ştie atât de multe, dar spune atât de puţine, un martor lipsit de credibilitate, care face un mare nimic, de la început până la final. Serios acum, dacă ştii ceva, chiar trebuie să vorbeşti în ghicitori sau ca un filosof amator? Apoi, o avem pe poliţista cea nouă, ignorată până şi de şeful ei, ce îi judecă pe toţi după cum arată şi cum se îmbracă. Îmi cer scuze: data viitoare, când moare cineva drag sau îmi amintesc de persoanele pe care le-am pierdut, o să îmi amintesc să îmi scot rochia de gală din dulap şi să mă aranjez corespunzător.

Ah, să nu uit de profesorul chipeş, după care leşină toate elevele, ce trebuie urgent să fugă din oraş. Sau de personajele feminine geloase şi nesigure pe ele, în contrast cu indivizii dubioşi, pe care îi poţi mirosi de la cinci capitole distanţă, totul culminând cu anchetatorul-șef, lipsit de talent, de inteligență şi de orice abilitate corespunzătoare postului ocupat. Serios, Paula... ce e cu toate personajele acestea? De ce unele par să nu aibă niciun rol? De ce nu ne oferi explicaţii la final? De ce dispar jumătate dintre ele din senin? De ce, de ce, de ce?

Din nou, ironia e prezentă: cu bune şi cu rele, mi-a plăcut cartea. M-a ţinut în priză, am citit-o repede, devorând stilul inconfundabil al romanelor de suspans, însă a fost o lectură incompletă. Un final grăbit şi sec, enigme bune, dar nimic extraordinar sau neîntâlnit până acum. Despre personaje, cred că mi-am spus destul de clar părerea. Şi apa... apa e mereu prezentă, aproape pe fiecare pagină. Tot timpul cineva se îneacă, se scufundă, înoată, moare de sete, e prins de valuri. Nu ştiu dacă aţi văzut The Pagemaster (1994), un film foarte bun şi underrated, dar eram sigură că o să curgă apă dintre pagini. Păcat de poveste, de potenţial, de Lena şi de Jules, de talentul autoarei. Parcă a fost un draft, o schiţă a romanului, nu varianta finală.

Dacă voi mai citi alte cărţi ale autoarei? Clar, doar e Paula Hawkins.

Dacă am fost dezamăgită? Da, dar nu regret că am citit cartea.

Mulţumesc mult Editurii Trei pentru roman!