Sărci

Recenzie: Secretul orașului interzis (Vânătorii de comori #3) de James Patterson și Chris Grabenstein

17 Noiembrie 2016 ⋅

 

Editura: Grupul Editorial Corint (Corint junior)

Anul aparitiei: 2016

Goodreads: 4.39

Recenzii: Vânătorii de comori #1Vânătorii de comori #2

„- Te-ai uitat prea mult la Misiune Imposibilă.

- Mersi!”

Cărţile pentru copii sunt leacul ideal împotriva realităţii.

În urmă cu câţiva ani, aveam obiceiul să le ascund prin bibliotecă atunci când aveam oaspeţi, pentru că nu voiam să las o impresie greşită. Societatea are un har malefic de a stabili legi nescrise, pe care nu îndrăzneşti să le încalci, oricât de puerile sau inutile ţi s-ar părea, ca să nu îţi fie ştirbită „reputaţia”, imaginea că eşti „în trend”. Adevărul este că un astfel de comportament te transformă într-o oaie albă şi prostuţă, care se lasă dirijată de turmă, fără să aibă un reper în viaţă.

Cum 90% din hainele mele sunt negre şi iubesc întunericul, nu mi-a luat mult să devin oaia neagră a societăţii „literare”. Dacă în jurul meu era citit şi lăudat Coelho, fără să fie înţeles sau apreciat cu adevărat, eu îl descopeream pe Gregory David Roberts şi diamantul neşlefuit pe care îl reprezintă „Shantaram”. Era populară o nouă serie distopică, pe care o vedeam pretutideni? Mai bine să citesc ceva historical fiction, să mă pierd în trecut, în loc să privesc spre un viitor distrus de legi şi de urma de umanitate rămasă.

Dacă acesta a fost anul seriilor YA (să recunoaştem, multe au fost continuate sau traduse în ultimele 6 luni), eu m-am axat pe seriile pentru copii şi am descoperit noi autori fantasy, strecurând un thriller pe lună. Şi, după o pauză îndelungată, timp în care am tot răsfoit „Secretul oraşului interzis” pentru a reclădi povestea prin ilustraţiile superbe realizate de neastâmpărata Beck, mi s-a trezit dorinţa de o nouă aventură, de o altă călătorie exotică, având-o pe Storm drept ghid, iar pe Tommy drept cârmaci. Sper să fie tradus în curând şi al 4-lea volum din „Vânătorii de comori”, pentru că îmi e dor de lecţiile de istorie.

Cu o mamă răpită de piraţi și ținută ostatică în insula Cipru şi un tată dispărut pe timp de furtună, te-ai aştepta ca patru copii minori să fie înfricoşaţi de perspectiva de a rămâne singuri. După două volume, în care numeroase teorii au luat naştere, teorii care implicau conspiraţii internaţionale, FBI-ul, CIA-ul, spioni dispăruţi la datorie, mercenari şi traficanţi de antichităţi, primim confirmarea că Bick, Beck, Tommy şi Storm nu sunt orfani, iar speranţele lor au fost răsplătite, chiar dacă îi aşteaptă un drum lung până când familia lor va fi din nou reunită.

Din Germania până în China, de la statutul de străini şi de copii iresponsabili, la cel de eroi şi de salvatori, copiii Kidd sunt nevoiţi să fugă de toate personajele care au fost de partea lor în volumele precedente, nesiguri în cine ar putea să se încreadă. Hărţile şi comorile descoperite de părinţii lor atrag atangoniștii mai repede ca o muscă prinsă în plasa unui păianjen. Cu talentul ei la desen, Beck reuşeşte să imortalizeze duşmanii în acelaşi stil acid şi comic, le hiperbolizează defectele până în punctul în care devin mult prea penibili sau disproporţionaţi pentru a mai inspira teamă.

Cu toate precauţiile pe care şi le iau, de multe ori, copiii sunt păcăliţi. Veşnic urmăriţi şi persecutaţi, în continuare circumspecţi în legătură cu trecutul misterios al părinţilor, Beck, Bick, Tommy şi Storm se rătăcesc pe meleaguri străine, păstrându-şi buna dispoziţie, indiferent de cât de multe ghinioane ar avea parte.

Disputele dintre gemeni se înmulţesc, dar norocul nostru că se sfârşesc la fel de repede pe cât încep. Tirada Gemenilor se apropie de numărul 500, Bick fiind sigur că l-a văzut pe tatăl lor şi că el încearcă să le transmită un mesaj, faţă de Beck, care este epuizată şi nervoasă pe fratele ei, pentru uşurinţa cu care încă speră, când ea nu îşi doreşte decât să se oprească din căutări şi să accepte realitatea: sunt singuri.

„- Foarte utilă chestie! a zis ea, sarcastic.

- Glumeşti? am spus eu. A fost super!

- Ba, n-a fost deloc. A fost de-a dreptul ciudat. De ce fredona aşa?

- De bucurie că este în viaţă.

- Poate de bucurie că nu e închisă în aceeaşi baie puturoasă cu tine.

- Trăieşte, Beck! Ştie că suntem la un pas de a o salva!

- Atunci de ce nu ne-a spus ce-ar trebui să facem?

- Pentru că nu ne spune niciodată cum să procedăm.

- De data asta aş fi preferat să o facă.

- Nu-i adevărat!

- Ba da!

- Ba nu!

- Ba da!

- Ba nu!

Şi atunci s-a petrecut un lucru straniu. În loc să ne calmăm şi să încheiem disputa în modul obişnuit, Beck a început să plângă.”

Aşa cum mă aşteptam, Tommy flirtează cu toate fetele pe care le întâlneşte, de parcă ultimele sale „experienţe” nu au avut nicio morală ascunsă. La fel de uşor de manipulat, de o naivitate aproape simpatică, „liderul” copiilor Kidd îşi păstrează mantia de erou, salvându-şi fratele şi surorile mai mici când sunt în primejdie, fără să se gândească la propria siguranţă.

IQ-ul lui Storm pare să crească treptat cu fiecare volum parcurs. În continuare, o invidiez pentru memoria ei fotografică, pentru bagajul impresionant de cunoştinţe pe care îl posedă. Rămânând firea raţională a familiei, până şi nesiguranţa ei se diminuează când Bick descoperă indiciile lăsate pentru ei de tatăl lor, care îi urmăreşte în permanenţă, fără să poată interacţiona direct cu ei. Oare ce îl împiedică?

Mă bucur că în sfârşit am primit un răspuns cu privire la intenţiile unchiului Timothy. De la erou la villain, la anti-erou, la un personaj care pare să aibă o mie de intenţii ascunse, fără a alege (definitiv) o tabără, Patterson s-a hotărât să ne dezvăluie cine este şi ce îşi doreşte de la familia Kidd. Dacă „surpriza” a fost neaşteptată? Hm... nu neapărat. Doar că sunt curioasă dacă o să mai apară în următorul volum şi dacă da, cum o să fie implicat în acţiune.

Chiar dacă este o serie pentru copii, umorul din „Vânătorii de comori” pare destinat unui public mai matur, care doreşte să-şi reamintească de copilărie, de viziunea uneori simplistă a acelor ani, în care totul era etichetat drept „bun” sau „rău”. De la ilustraţiile care nu şi-au pierdut din strălucire şi magie, până la dialogurile rapide şi seci, specifice unor copii şi adolescenţi aflaţi la început de drum, „Secretul oraşului interzis” este recompensa potrivită după o zi îndelungată, la finalul căreia vrei doar să râzi, să te relaxezi... şi să redevii copil.

Mulţumesc editurii pentru roman!