Sărci

Recenzie: Șaman de Kim Stanley Robinson

Fantasy-c
25 Octombrie 2016 ⋅

 

Editura: Nemira (Nautilus fantasy)

Anul apariției: 2016

Goodreads: 3.62

„Eu sunt cel de-al treilea suflu.”

Dacă încerci să descoperi semnificaţia cuvântului „şaman”, o să întâlneşti foarte multe teorii şi definiţii, de o varietate culturală impresionantă, fără, din păcate, să ajungi la un răspuns final sau la o idee general aprobată şi acceptată. Partea bună? Îţi vei îmbogăţi considerabil „bagajul” de cunoştinţe generale, iar fascinaţia ta pentru supranatural şi misticism va beneficia de o creştere pe măsură, asta dacă nu preferi sfera scepticilor, care preferă siguranţa realităţii şi a ştiinţei, ignorând frumuseţea nemărginită a ficţiunii.

Îmi planificasem să citesc trilogia Marte de Kim Stanley Robinson la finalul verii, dar cum lista mea de „to-read” s-a dublat în ultimele optsprezece luni, iar eu mi-am schimbat alegerile de lectură de pe o zi pe alta, a rămas, din păcate, abandonată în bibliotecă, aşteptând o nouă şansă din partea mea (chiar mă simt vinovată când uit de o serie sau o amân). Luna trecută, am primit de la editura Nemira un colet surpriză, cu multe romane pe care abia aşteptam să le devorez, printre care şi Şaman, pe care voiam neapărat să-l citesc, după ce mi-au atras atenţia coperta şi sinopsisul.

Am tras de timp, recunosc, până să mă încumet să scriu recenzia. Nu pentru că nu mi-a plăcut cartea sau pentru că mi-a fost greu să o citesc, dar, de fiecare dată când încercam să îmi înşir gândurile despre ea, mă blocam, amintindu-mi de câteva scene controversate, care m-au împiedicat să mă ataşez de personaje sau să pot interacţiona cu ei, în limita cuvintelor oferite de autor.

Dezbrăcat, singur şi la o vârstă fragedă, Loon este trimis în pribegie, în îmbrăţişarea nemiloasă a iernii, într-un ţinut periculos, unde trebuie să înveţe şi să domine arta supravieţuirii, o etapă importantă în pregătirea sa ca şaman al tribului său. Până să aflu vârsta lui Loon, eram sigură că era vorba despre un adult, un tânăr în floarea vârstei, pregătit să înfrunte ororile ce îl aşteptau. În schimb, am descoperit un copil mic şi firav, cu corpul şi mintea în formare, care nu este nici pe departe atât de speriat pe cât ar fi fost altcineva în locul lui.

În urma unei circumstanţe triste, împotriva dorinţei sale, Loon ajunge să-l aibă pe Thorn drept mentor, un şaman bătrân şi ursuz, vulgar şi lipsit de maniere, care nu se sfieşte să-l pedepsească sau să-l trateze urât atunci când greşeşte, veşnic nemulţumit de eforturile sale sau de felul său de a fi.

Loon nu poate să se întoarcă în tribul său, la un adăpost cald şi sigur, unde o să fie protejat şi bine hrănit, nu fără a înfrunta ruşinea unui eşec şi dezamăgirea prietenilor săi. Mândru, încăpăţânat şi curajos, până la limita în care m-a speriat, el acceptă sarcina care i-a fost dată şi este dispus să domine natura, să îi înveţe tainele şi să o câştige de partea sa, pentru a se întoarce învingător.

„Pe de altă parte, Loon a acceptat provocarea şi a plecat în pribegie. Să renunţe în timpul pribegiei ar fi fost ceva ruşinos, un act izbucnit din teamă. Dacă ar fi vrut să plece, ar fi spus. Asta i-ar fi cerut mult sânge rece. Dar nu o făcuse. Era stânjenit că nu acţionase în conformitate cu dorinţele lui, că făcuse ceva ce nu dorea, iar apoi nu mai putuse da înapoi. Dar asta era situaţia.”

Stilul lui Robinson este foarte bogat, complex în detalii, dând naştere unor peisaje spectaculoase, a unor sentimente înălţătoare şi (uşor) controversate, unele normale pentru un copil abandonat, aflat la graniţa dintre viaţă şi moarte. Altele au fost mai greu de acceptat sau de trecut cu vederea, în ciuda fluxului continuu de întâmplări şi emoţii puternice trăite sau resimţite de Loon, prin care autorul a încercat să îmi arate atât părţile lui bune, cât şi pe cele rele, acele gânduri întunecate, macabre, de care ne este teamă să vorbim, cu atât mai puţin să le şi trăim.

Pribegia lui Loon a fost partea mea favorită din roman, deşi se desfăşoară în mai puţin de o sută de pagini. Dacă ignor momentele în care am fost deranjată de visele sau de reacţiile sale copilăreşti, în contrast cu maturitatea şi inteligența afişate mai târziu, Loon este un personaj fascinant şi intrigant, a cărui evoluţie se simte şi se trăieşte în cele opt părţi în care este împărţit romanul, fiecare având un rol cheie în antrenamentul său, atât ca şaman, cât şi ca om. De ce ca şi om? Pentru că la început mi s-a părut că este un animal care trebuie să fie îmblânzit şi dresat, care îşi lasă mult prea des instinctele să preia controlul şi să-i hotărască soarta. Târziu mi-am dat seama că asta a fost singura cale prin care a putut să rămână în viaţă.

După primele zile în sălbăticie, Loon se acomodează cu noua sa viaţă şi stabileşte o legătură cu natura, cu toate elementele sale. Îşi construieşte un adăpost, vânează şi pescuieşte, se foloseşte de tot ceea ce îl înconjoară pentru a-şi îmbunătăţi condiţiile de trai, pentru a ţine frigul la distanţă, pentru a-şi face haine, pentru a se hrăni, pentru a mai rezista încă o zi, până când timpul se va scurge şi va sosi momentul să se reîntoarcă în trib, ca să povestească tot ce a trăit şi a văzut. Animale fioroase, siluete neclare, duşmani care par scoşi dintr-un mit păgân şi stafiile celor dragi, în care nu ştie dacă se poate sau nu încrede.

Mentorul lui Loon, şamanul Thorn, mi-a displăcut din prima clipă în care l-am cunoscut. Chiar şi atunci când voia să facă o faptă bună sau se străduia să rostească o laudă, am simţit nevoia de a-i întoarce spatele ori, în cazul meu de cititor supărat, să dau paginile mai repede, ca să-i dispară numele. Are o răutate palpabilă în el. E egoist şi rece, o persoană pe care m-aş strădui să o evit, în loc să caut la ea ajutor sau un sfat. Tribul îl acceptă aşa cum este, îl apreciază şi, până la un anumit nivel, îl venerează, mai puţin vindecătoarea Heather, cu limba ei ascuţită şi un umor desfrânat, mai greu de digerat, în circumstanţele date.

„- Lumea viselor este altfel, spune Thorn după ce Loon termină de povestit. Se frământă cu dorinţele şi temerile noastre, dar nouă ne lipseşte judecata dreaptă în acea lume şi de aceea acolo se întâmplă atât de multe lucruri. Dacă poţi, încearcă să-ţi visezi visele fără nicio dorinţă. Mulţumeşte-te să urmăreşti totul. Dar dacă vezi vreo şansă de a zbura în vis, atunci zboară. Acesta este primul lucru pe care trebuie să-l vrei.”

Supravieţuirea tribului depinde de un set strict de reguli, de o ierarhie exactă, „bătută în cuie”. Femeile iau deciziile importante şi deţin autoritatea. Bărbaţii sunt vânători şi nu par prea dornici să treacă peste acest nivel, să înveţe lucruri noi sau să-şi depăşească limitele. În mica lor aşezare, toţi sunt mulţumiţi de rolurile care le-au fost atribuite. Mai puţin Loon, care nu vrea să fie şaman şi căruia îi este dor de pribegie, când erau doar el şi natura, când putea să facă tot ceea ce îşi dorea, fără să fie criticat sau mustrat pentru acţiunile sale. Nu îi este atât dor de pribegie, cât de singurătate. Îi lipseşte liniştea. Îi lipseşte pacea.

În acest decor cenuşiu apare Elga, cea care îi fură inima lui Loon. Legătura dintre cei doi tineri are un aer mistic, deşi pare grăbită şi forţată, de parcă autorul a vrut să sară peste „preludiul” relaţiei şi să o introducă repede pe Elga în trib. Cum este „recomandat” să îţi găseşti „perechea” în alt trib, lui Loon aproape că nu-i vine să creadă cât de norocos este când o întâlneşte pe Elga pe parcursul marii sărbători, unde triburile se adună pentru o petrecere îndelungată, iar şamanii îşi petrec timpul în „şedinţe”, fumând, certându-se, bând, cântând, recitând legende şi poezii, departe de activităţile în care sunt implicate triburile lor.

Elga este veselă şi plină de viaţă. Uneori, nu îşi împărtăşeşte gândurile şi îţi dai seama că se preface, că îndură anumite lucruri pentru Loon, doar pentru a nu da glas temerilor ei. Oamenii se tem de schimbare, de tot ceea ce este nou şi diferit. Ea este o străină şi este nevoită să se adapteze, dacă vrea să îşi întemeieze o familie şi să trăiască în armonie cu Loon.

„Femeile mai iuţi şi mai zvelte dansau în cerc în jurul ei, iar în acea companie arăta neatrăgătoare; tocmai acest lucru i-a atras privirea lui Loon şi a devenit imediat cea mai frumoasă trăsătură a ei, ceea ce l-a captivat şi l-a silit să o urmărească.”

Acţiunea din Şaman se desfăşoară lent, gradat, fără să ai parte de răsturnări de situaţie sau momente incerte, în care simţi că ai scăpat frâiele, iar autorul a preluat controlul. Totul este măsurat şi perfect structurat, fiecare personaj îşi găseşte locul în „peisaj” şi îl acceptă fără să comenteze ce i-a fost oferit, până când intră în joc „evoluţia”, nu doar ca idee sau concept, ci ca personaj, pentru a dezechilibra tot ce a fost clădit până în acel moment.

Nu mi-a plăcut tenta erotică a romanului. Uneori, a fost mult prea exagerată sau vulgară, culminând cu un vis neaşteptat din partea lui Loon, peste care mi-a fost greu să trec. Dacă el pare să observe, câteodată, doar latura sexuală a unei femei, atribuindu-i pe primul loc „funcţia” de a-l face să se simtă bine, liber şi descătuşat, aveam alte aşteptări din partea lui Heather sau Thorn, care au o plăcere nesănătoasă în a se jigni de faţă cu spectatori. Cu cât mai mulţi, cu atât mai bine.

Nu aş putea să compar Şaman cu un documentar. Poate doar cu un studiu de caz. Intuieşti finalul, accepţi micile schimbări de direcţie, dar nu poţi să nu îţi dai ochii peste cap când descoperi că personajele se tem să fie imprevizibile, că ar prefera să îşi cunoască destinul, în loc să-l creeze după propriile preferinţe.

Pentru mine, Şaman este un roman despre regăsire, înţelegere şi schimbare. Drumul unui copil spre maturitate. Destinul unui şaman spre absolut. La graniţa dintre fantasy şi historical fiction, cu elemente SF rătăcite, Robinson aşterne pe hârtie, într-un stil unic, dificultăţile şi aventurile unui trib din Epoca de gheaţă, insistând pe supravieţuire, pe reguli şi pe istoria nescrisă, fără a diminua importanța relaţiilor din cadrul grupului.

Mulţumesc editurii pentru roman!