Sărci

Recenzie: Atacul roiului (Neîmblânziții #2) de Jacob Grey

Fantasy-c
30 Octombrie 2016 ⋅

 

Editura: Nemira (Nemi)

Anul apariţiei: 2016

Goodreads: 3.86

RecenziiBăiatul care vorbea cu corbii (Neîmblânziţii #1)

„- Ca neîmblânzit, acum ai nişte responsabilităţi, Caw. Lumea nu trebuie să afle cine eşti. Oamenii nu sunt de încredere.”

Când am făcut cunoştinţă cu Harry Potter, pe lângă faptul că voiam să merg la Hogwarts, să beau ceai cu Hagrid şi să mă joc cu creaturile fantastice pe care încerca să le ascundă (fără succes) pe meleagurile castelului, îmi mai doream şi o baghetă, o pelerină la fel de lungă şi de întunecată ca a lui Snape, care a fost şi a rămas personajul meu preferat de la primul până la ultimul volum, şi... o bufniţă. O bufniţă încăpăţânată, curajoasă, cu o personalitate aparte, care să îmi fie atât prietenă, cât şi aliat.

Acum, după ce am terminat al doilea volum din seria Neîmblânziţii, sunt tentată să am un „companion” diferit, mai exact un corb sarcastic şi plin de surprize, care poate să devină ochii şi urechile mele, spionul perfect, păstrătorul de taine şi arma mea secretă. Cu o bufniţă şi un corb de partea mea, aş putea să fiu de neoprit. Dar, cum nu sunt un villain DC sau Marvel, care are (aproape) întotdeauna doar două scopuri în viaţă (să cucerească sau să distrugă lumea), nu ai de ce să-ţi faci griji. Nu am planuri atât de mari, poate doar să duc la îndeplinire câteva farse „inocente”, pentru amuzament. Te-ai speria dacă ai vedea sute de corbi la geamul tău dimineaţa, nu?

Neîmblânzit. Cuvântul are o rezonanţă plăcută, o aură ascunsă, de magie şi mister, de parcă ar încerca să ascundă un secret, o taină mult prea întunecată şi periculoasă pentru oameni, care, aşa cum se întâmplă în majoritatea seriilor fantastice, sunt „orbi” în ceea ce priveşte supranaturalul, alegând o explicaţie ştiinţifică în locul unei „întâlniri” cu realitatea, oricât de şocantă li s-ar părea.

Un neîmblânzit este o persoană care poate să controleze toate animalele dintr-o anumită specie. Le poate manipula şi obliga să îndeplinească orice poruncă, indiferent cât de crudă ni s-ar părea. Le poate vorbi şi împărtăşi temerile sau gândurile sale, să le trateze drept prieteni şi să le ocrotească, aşa cum şi ele ar face orice ca să îşi protejeze conducătorul, chiar cu preţul propriei vieţi. În funcţie de personalitatea şi comportamentul fiecărui neîmblânzit, această legătură, dintre om şi animal, poate să fie un har sau un blestem, respectiv o relaţie de „stăpân-sclav” sau una care ar eclipsa până şi sentimentele din cadrul unei familii „obişnuite”, atât timp cât există respect, înţelegere şi armonie.

În primul volum, Caw trăia într-un parc părăsit, într-un „cuib” în copac, alături de cei trei corbi ai săi, Glum, Screech şi Milky. După ce l-a învins pe Spinning Man şi a aflat ce s-a întâmplat cu părinţii lui, precum şi motivul pentru care l-au abandonat la vârsta de cinci ani, îşi găseşte un cămin şi o familie nouă alături de Crumb şi Pip, vorbitorul cu porumbeii, respectiv cu şoarecii. Trei băieţi de vârste diferite, care trăiesc şi supravieţuiesc într-o biserică, unde Caw este antrenat zilnic de către Crumb, până când se prăbuşeşte extenuat în patul său improvizat, acoperit de pene şi de zgârieturi.

„Caw vedea oraşul cu alţi ochi decât oamenii obişnuiţi – cei care mergeau pe trotuar, orientându-se după numele străzilor şi după diverse alte repere. Cunoştea cartierele mai liniştite, dar şi pe acelea unde era veşnic aglomerat. Locurile de refugiu, locurile periculoase. Zonele unde putea căuta resturi prin gunoaie sau, dimpotrivă, unde prada era săracă. Unde se putea strecura nevăzut prin întuneric sau unde luminile de supraveghere l-ar fi putut da de gol. Măsura distanţa nu în kilometri, ci în timp. Zece minute de la gara părăsită, peste șinele acum nefolosite, până la catedrală. Douăsprezece, dacă făcea un ocol pe acoperişurile vechii fabrici de cauciuc.”

Dacă la început a fost un copil introvertit de treisprezece ani, care mânca din gunoaie şi abia ştia cum să reacţioneze în preajma oamenilor, fiindu-i greu să vorbească sau să aibă încredere într-un străin, indiferent cât de multă bunătate i-ar fi arătat, acum Caw şi-a abandonat latura mai „sălbatică” şi a căpătat puţină încredere în el, conştient şi mulţumit de progresul pe care l-a făcut. Poate că nu înţelege „sarcasmul” şi încă îi este greu să întrețină o conversaţie sau să-i citească pe cei din jurul său, dar se simte şi se vede o îmbunătăţire, un progres emoţionant pentru cititor, care te ajută să te detaşezi de imaginea unui „copil-vagabond”, singur şi înfricoşat.

Eh, aici poate că am exagerat puţin. Caw niciodată nu a fost singur. După ce Milky a ales să rămână în Ţinutul Morţilor, Shimmer, o femelă corb, este cea care completează „echipa de foc”, corbii care-l însoţesc mereu pe Caw, cei care luptă şi trăiesc alături de el, declanşând uneori dispute amuzante, care-l obosesc sau liniştesc pe tânărul neîmblânzit. Glasul corbilor îi oferă speranţă, linişte şi sprijin. Nu şi-ar putea închipui viaţa fără ei.

Cum necazurile nu par să stea departe de Caw, în seara în care se hotărăşte să se întoarcă în casa familiei sale, unde coşmarul a început, are „norocul” de a-şi intersecta paşii cu Selina şi Bootlace.

Am încercat să o separ pe Selina din Neîmblânziţii de Selina din Gotham, dar nu am avut prea mare succes. Cele două sunt foarte asemănătoare, doar că noua „prietenă” a lui Caw nu este atât de rece, de detaşată şi de sigură pe ea, ca tiza ei din Gotham.

La cincisprezece ani, Selina a fugit de câteva săptămâni de acasă, găsindu-şi un adăpost în fosta casa a lui Caw. După o primire nu atât de blândă, care include un ton ridicat şi o bâtă pe care pare că ştie să o folosească, cei doi decid să se întâlnească a doua zi, să meargă la o „vânătoare de mâncare”, prilej cu care Caw este impresionat şi (uşor) fermecat de ea. E agilă, curajoasă şi rezistentă. O felină. Nu are nicio problemă în a ţine pasul cu Caw, să se furişeze la lăsarea întunericului, să se caţere pe clădiri, să sară de pe un acoperiş pe celălalt, să se strecoare prin tunele sau să fugă la cel mai mic semn de primejdie. Însă poate să aibă încredere în ea? E doar o coincidenţă că s-a ascuns în casa familiei lui?

Bootlace este un paznic al secretelor, el însuşi o enigmă greu de descifrat. Are în păstrare un artefact foarte puternic: Piatra Nopţii. O moştenire pentru Caw, de la mama lui. Din păcate, nu ştie ce putere are sau de ce este atât de valoroasă. Neîmblânziţii sigur au auzit de ea şi îl pot ajuta, însă artefactul a venit cu o avertizare.

„- Ce este? întrebă el.

În loc să-i răspundă, străinul se uită brusc în sus, apoi se topi iarăşi în întuneric.

- Trebuie să plec, îi spuse el. Nu vreau să am nimic de-a face cu piatra, vorbitorule cu corbii. E a ta şi trebuie să-i porţi singur povara.”

Mi-au lipsit mult interacţiunile dintre Caw şi Lydia: drumurile lor la bibliotecă, discuţiile în contradictoriu, momentele în care Caw era sincer cu ea şi încerca să îi explice ce este, de ce este capabil, ca şi reacţiile emoţionante ale Lydiei când el i-a povestit despre familia sa, despre corbi sau i-a mărturisit că nu ştie să citească. Acum, nu am avut parte decât de puţine scene „ale lor”, iar Lydia a fost mereu răutăcioasă sau neînţelegătoare cu Caw, invidioasă şi geloasă pe atenţia pe care el i-a acordat-o Selinei. Nu sunt sigură care au fost intenţiile autorului, dar nu mi-a plăcut felul în care a tratat-o pe Lydia în „Atacul roiului”. Ea nu este o persoană meschină sau care să poarte ranchiună, cu atât mai mult să se simtă „ameninţată” de prezenţa Selinei în vieţile lor.

Dacă Lydia a devenit un personaj secundar şi a luat parte doar la „acţiunile de grup”, Crumb şi Pip abia îşi fac apariţia, în condiţiile în care s-au numărat printre preferaţii mei. A fost necesar puţin „spaţiu” pentru introducerea noilor personaje, dar cred că o sută de pagini în plus ar fi rezolvat problema, în loc să fie smulşi din poveste şi împiedicaţi să fie alături de Caw. Din nou, mi-a fost neclară intenţia autorului, însă sper că nu îi va uita în ultimul volum al trilogiei, pe care abia aştept să-l citesc (doar că va trebui să mai aştept, ţinând cont că pe 8 noiembrie abia apare la HarperCollins).

Ar fi putut să aibă 300 sau 800 de pagini; tot aş fi citit „Atacul roiului” dintr-o singură suflare. Jacob Grey păstrează acel stil alert şi captivant, specific romanelor de aventură, care te împiedică să strecori semnul de carte între pagini şi să iei o pauză, oricât de mică. Nu insistă pe detalii şi ne oferă informaţii „cu linguriţa”, aruncându-ne din când în când un alt indiciu despre Vara Întunecată, pentru ca tabloul să fie aproape complet. Istoria neîmblânziţilor este un alt subiect care mă fascinează şi nu m-ar deranja dacă Jacob Grey ne-ar purta din nou în trecut, ca să arunc o privire în spatele cortinei, ca să pot descoperi disputele care există între diferiţi neîmblânziţi și să le pot înţelege ierarhia. Poate mă aşteaptă o surpriză în The White Widow’s Revenge... cine ştie?

„Cuprinse în palmă piatra rece şi gândurile i se întunecară şi se tulburară. Un nod în capul pieptului îl împiedica să respire. Ceva nu era în regulă. În mod normal, prezenţa corbilor îl liniştea. Chiar şi atunci când nu-şi vorbeau, le simţea prezenţa într-un colţ al minţii. Acum însă, gândul nu întâmpina decât un uriaş gol. Fu cuprins de spaima certă că-l părăsiseră.”

Spinning Man, vorbitorul cu păianjenii, a fost un antagonist ideal. Diabolic, nemilos, cu un chip care îţi trezea la viaţă cele mai întunecate coşmaruri şi o voce rece, glacială, care putea să îţi îngheţe sângele în vene. Mama Muştelor, Mother of Flies în original, nu mi s-a părut o înlocuire acceptabilă, nici măcar convingătoare. Discursurile ei au fost forţate, intenţiile... mai mult sau puţin „decente”, aici depinde de părerea fiecăruia, dar apariţiile ei au fost spectaculoase şi ar fi extraordinar dacă seria ar fi adaptată, ca să mă pot bucura de puterile ei la IMAX, având drept orchestră bâzâitul a mii de muşte. Hmm... poate nu e o idee chiar atât de bună. Sunetul, nu adaptarea; aș vrea ca seria să fie ecranizată.

Caw ar face orice pentru prietenii săi, pentru ceilalţi neîmblânziţi. Îşi protejează familia, îşi iubeşte corbii. Piatra Nopţii este povara sa şi se teme să îşi împărtăşească grijile cu ceilalţi, doar că secretele nu sunt un sfetnic bun, iar o parte din greşelile pe care le face în acest volum ar fi putut fi evitate dacă ar fi ştiut în cine să aibă încredere şi cât de mult ar fi trebuit să împărtăşească, la momentul potrivit. Dar e un copil şi mai are multe de învăţat. Nu îi pot purta ranchiună.

„Toţi îl învinuiau, dar nu era doar vina lui. Nu el ceruse o astfel de viaţă – să fie abandonat, să fie crescut într-un cuib unde primise de mâncare viermi, unde, iarnă de iarnă, fusese la un pas de-a muri de frig. Nu el ceruse să-i curgă în vene sângele stirpei corbilor sau să păzească piatra asta malefică!”

Neîmblânziţii este o serie fermecătoare, care nu ar trebui să poposească doar pe rafturile celor mici. Dacă aş putea, m-aş strecura chiar şi acum în cărţi, în întunecatul Blackstone.

Puterea pe care o au neîmblânziţii este nemăsurată. Pentru unii, o povară, un blestem. Doar că atunci când ai posibilitatea de a vorbi cu animalele, de a le înţelege şi de a salva trecutul, oare chiar ai întoarce spatele unui har atât de deosebit, doar pentru că ţi-e frică de ceea ce ai afla despre tine?

Mulţumesc mult editurii pentru roman!

P.S.: Velma Strickham este magnifică. Nu m-ar deranja un spin-off despre trecutul ei.