Sărci

Recenzie: Inimă de cerneală (Inimă de cerneală #1) de Cornelia Funke

Fantasy-c
28 Noiembrie 2016 ⋅

 

Editura: Grupul Editorial Art (Excalibur)

Anul apariţiei: 2014

Goodreads: 3.85

Notă: Este o lectură obligatorie pentru un bookaholic.

„Spiritele nu se tem de foc.”

Îmi place să vorbesc despre cărţile pe care le iubesc. Despre acele romane şi serii care mă împiedică să dorm şi care îmi provoacă insomnii, cele care mă tulbură, mă neliniştesc, mă întristează şi mă răscolesc în egală măsură. Simt nevoia să mă îndepărtez de ele o perioadă, pregătindu-mă pentru „acest moment”, în care mă ascund în bibliotecă, cu nelipsitul ceai şi pisicile mele pufoase alături, cu degetele alunecând pe taste, încercând să exprim în cuvinte ce am simţit şi ce am văzut, fără a divulga prea multe informaţii ţie, drag cititor (doar nu ai uitat cât de mult dispreţuiesc spoilerele, nu?).

Cărţile sunt o constantă în viaţa mea. Prieteni, uneori duşmani, o a doua familie, atunci când autorii nu-mi ucid sau torturează personajele preferate. Trei în unu. Mă pierd în ele, le răsfoiesc, îmi notez citatele într-o agendă specială şi am un sistem complicat pe baza căruia le am aranjate pe rafturi, astfel încât, dacă o persoană suficient de curajoasă ar îndrăzni să le mute, biblioteca îmi va sufla numele „inamicului”, iar acesta va fi aspru pedepsit. Nu, nu sunt „diabolică”, nici pe departe. Excesiv de protectoare? DA!

Spre ruşinea mea, atunci când am văzut filmul, în 2008, nu ştiam că se baza pe primul volum dintr-o trilogie fantasy. Anii au trecut, mintea mea a şters treptat acea amintire, iar acum aştept cu nerăbdare al treilea volum, pe care l-am citit pe jumătate, înainte să mă supăr pe Cornelia Funke şi să-i promit că nu mă voi mai atinge de el. Aham. Da, da. Sigur am să mă ţin de cuvânt.

Cred că am început să mă îndrăgostesc de serie din prima clipă în care am făcut cunoştinţă cu protagoniştii, cu Mo şi cu fiica lui, Meggie, care îmi înţeleg şi împărtăşesc obsesia pasiunea pentru cărţi. Să întâlneşti o eroină care venerează, respectă şi protejează cuvintele, este un dar minunat, pentru un bookaholic ca mine, în condiţiile în care majoritatea sunt mult prea preocupate să se îndrăgostească sau să se infiltreze într-un triunghi amoros, care testează răbdarea tuturor (da, da, ştiu, este şi vârsta un factor important).

Glasul lui Mo este atât un har, cât şi un blestem. Când citeşte cu voce tare, cuvintele pulsează de viaţă, iar magia se strecoară din cărţi, luând forme nebănuite, interzise, smulgând personaje dintre pagini, dezlănţuind haosul atât în lumea lor, cea a cernelii şi a imaginaţiei, cât şi în lumea noastră, care nu este încă pregătită pentru o astfel de înfruntare. Conştient de povara care îi apasă umerii, Mo se fereşte să îşi folosească glasul, spre dezamăgirea fiicei sale, care îşi doreşte ca el să îi citească poveşti.

„Dacă iei cu tine o carte la drum, zisese Mo, când i-o pusese pe prima în ladă, atunci se petrece ceva ciudat: cartea o să înceapă să-ţi strângă amintirile. Mai târziu nu trebuie decât să o deschizi, şi ai să fii acolo unde ai citit-o prima dată. Chiar de la primele cuvinte, se vor întoarce toate: imaginile, mirosurile, îngheţata pe care ai mâncat-o citind... Crede-mă, cărţile sunt ca hârtia de muşte. De nimic nu se prind amintirile atât de bine ca de paginile tipărite.”

Relaţia tată-fiică este ilustrată cu atât de multă gingăşie de către autoare, încât doar un trol nesuferit ar îndrăzni să nu fie emoţionat de scenele în care Meggie şi Mo se joacă (nemilos) cu sentimentele tale, până în punctul în care eu am simţit nevoia să mă opresc din citit şi să îmi îmbrăţişez tatăl, să-l sun şi să îi ascult glasul, fără să am ceva pe suflet de împărtăşit sau o intenţie ascunsă. Legătura dintre Meggie şi Mo este magică. Rar am întâlnit o prietenie atât de deosebită între un tată şi o fiică, o înţelegere, o armonie, suficient de puternică pentru a înfrunta şi a învinge obstacolele pregătite de autoare. Sau, la prima vedere, asta ar vrea Cornelia Funke să crezi.

În urmă cu nouă ani, involuntar, în timp ce citea Inimă de cerneală, Mo a permis unei cete de tâlhari medievali să părăsească tărâmul îndepărtat dintre pagini, oferindu-le posibilitatea de a trăi în lumea lui şi a lui Meggie. Fără posibilitatea de a-i trimite înapoi, drumurile lor s-au despărţit, însă Mo niciodată nu a putut să uite ce a făcut. În aceeaşi seară blestemată, soţia lui a dispărut. Remuşcarea şi vinovăţia îl însoţesc zilnic, un duo fatidic, pe care Meggie îl observă uneori, când tatăl ei pare să se prăbuşească în amintiri şi iluzii, într-un loc în care ea nu are acces şi pe care nu îl poate găsi, oricât de mult ar încerca să îşi ajute tatăl, oferindu-i sprijinul ei necondiţionat.

Pentru un copil de 12 ani, Meggie denotă o maturitate surprinzătoare. Se află mereu pe drumuri, călătorind în funcţie de comenzile de restaurare pe care le primeşte „doctorul de cărţi” Mo, fără a avea posibilitatea de a-şi face prieteni sau de a întreţine legături, neştiind unde se va afla în următoarea săptămână. Dar aceste lucruri nu par să o deranjeze sau să o întristeze, nu atât timp cât este înconjurată de cărţi şi îl are pe Mo alături.

Conceptul de „stabilitate”, chiar şi cel de „cămin”, capătă contur abia când Meggie şi Mo ajung la reşedinţa mătuşii Elinor, un conac vechi şi lăsat (puţin) în paragină. De ce? Pentru că Elinor investeşte tot în bibliotecă, o bibliotecă pentru care o invidiez şi pentru care o respect, una care ar putea să o depăşească pe cea din „Frumoasa şi bestia”, dacă ar fi să dau crezare numeroaselor comori care se ascund acolo.

Mătuşa Elinor este nemaipomenită. O femeie masivă, care ar muri de foame dacă ar fi pusă să gătească pentru a supravieţui, Elinor este amuzantă, vulcanică şi „cu gura mea”, mai ales când observă degetele lui Meggie mult prea aproape de preţioasele ei cărţi. Nu îi plac copiii şi nu ştie cum să se comporte cu ei, dar, după o perioadă de adaptare, şi numeroase replici acide schimbate între cele două doamne din viaţa lui Mo, antipatia se evaporă, lăsând loc unei prietenii minunate şi unei afecţiuni sincere, lipsită de sirop şi de îmbrăţişări, dar la fel de copleşitoare, într-un stil pe care Funke îl domină cu măiestrie.

Dar există un personaj care le „domină” pe toate, un personaj de care m-am îndrăgostit (da, da, îmi e ruşine, etc.), în ciuda numeroaselor sale defecte (poate ele sunt răspunzătoare pentru acest crush neaşteptat?). El este Deget-de-praf. Dacă Mo, poreclit Limbă-vrajită, poate controla şi manipula cuvintele, Deget-de-praf este împăratul focului şi stăpânul flăcărilor. Când el chema văpăile, când le oferea contur şi putere, mă trezeam cu nasul lipit de pagini, de parcă aşa aş fi avut o şansă să mă strecor în povestea lui, să îl zăresc, vrăjită, cum devine una cu focul, spre deliciul şi spaima celor care au avut norocul de a-l privi. Din păcate, nu poţi să ai încredere în el. Este un laş („calitate” pe care nu o ascunde), un mincinos şi un uneltitor, dar şi un personaj trist şi rătăcit, care şi-a pierdut familia şi căminul, fiind „răpit” de către glasul lui Mo din povestea sa, cartea în jurul căreia se învârte acțiunea trilogiei: Inimă de cerneală.

„Aprinse apoi o a doua făclie şi-şi plimbă flacăra pe braţele goale. Arăta fericit ca un copil care se joacă cu jucăria lui preferată. Focul îi lingea pielea ca ceva viu, ca o fiinţă șerpuitor-arzătoare cu care se împrietenise, care îl dezmierda şi dansa pentru el şi alunga noaptea. Azvârli în văzduh făclia, acolo unde tocmai strălucise incandescent mingea de foc, o prinse din nou, aprinse altele, jongla cu trei, cu patru, cu cinci făclii. Focul lor se învârtejea în jurul lui, dansa cu ele fără să-l muşte. Deget-de-praf, Îmblânzitorul-de-flăcări, Scuipătorul-de-scântei, Prietenul focului.”

Am încercat să fiu imparţială, dar obiectivitatea mea a lăsat mult de dorit în privinţa sa. Mereu am căutat scuze pentru acţiunile sale, până în punctul în care m-am oprit şi am fost dezamăgită de el, conştientă de pretenţiile pe care le aveam, în condiţiile în care am fost nevoită să aleg o „tabără”, fără să o pot delimita pe cea bună de cea rea.

În lumea noastră, după ce s-au ascuns în întuneric, atenţi să nu fie depistaţi, „musafirii” şi-au făcut planuri, acomodându-se cu schimbările „de lume”. Banda de tâlhari, condusă de Capricorn, are nevoie de Mo, de glasul său, mai exact, pentru a chema un alt personaj din Inimă de cerneală, o creatură legendară, nemiloasă şi periculoasă, care ar putea să îi ofere lui Capricorn tot ce şi-a dorit vreodată.

Îmbinând umorul cu un strop „mic” de răutate, autoarea creează o serie de personaje memorabile, botezându-le corespunzător comportamentului lor şi în funcție de numărul de celule cenuşii cu care au fost binecuvântate. Dintre mercenari şi ucigaşi, se remarcă liderul, Capricorn, care nu este nevoit să vorbească pentru a te înfricoşa. Este rece, nemilos şi crud, un fiu al iernii, dacă ar fi să dau crezare indiferenței cu care îşi pedepseşte duşmanii, ordonând să fie torturaţi sau ucişi.

Într-o lume care şi-a pierdut identitatea, iar personajele din poveşti încearcă să preia controlul, Meggie este nevoită să îşi înfrunte temerile şi să îşi tempereze emoţiile, până în punctul în care îşi găseşte propria chemare şi învaţă să îşi controleze dorinţele, înainte ca ele să-i condamne pe toţi cei pe care îi iubeşte. Nesiguranţa se transformă în curaj, cuvintele într-o sentinţă. Ca să îşi salveze tatăl, Meggie va trebui să aibă încredere în ea, în instinctele ei, şi în inima ei. Dar oare ar putea să aibă încredere în Deget-de-praf, în glasul lui amăgitor, în promisiunile lui Capricorn sau în orice alt personaj din Inimă de cerneală?

Ştiu că am mai spus asta la început, dar simt nevoia să îmi repet afirmaţia: IUBESC această serie, de la citatele şi fragmentele care mă întâmpină la începutul fiecărui capitol, până la personaje, atât cele reale, cât şi cele de „cerneală”. Iscusinţa autoarei, imaginaţia ei, felul în care împleteşte armonios toate firele narative şi destinele „supuşilor” ei, asigură doza potrivită de magie şi suspans, prinzându-i în mreje pe cititorii de toate vârstele.

Mulţumesc editurii pentru roman!