Sărci

Recenzie: Cele O Sută de Mii de Regate (Cele O Sută de Mii de Regate #1) de N. K. Jemisin

Fantasy-c
24 Ianuarie 2017 ⋅

 

Editura: Grupul Editorial Art (Paladin)

Anul apariţiei: 2016

Goodreads: 3.79

„- Spune cuvintele!

[…]

- Fă ce vrei cu mine, Stăpâne al Nopţii!”

„Lucrez” la această recenzie de câteva săptămâni. Am tăiat, am şters şi am rescris. Am ascuns cartea în bibliotecă, am uitat-o acasă şi am recitit câteva capitole, căutând o sursă de inspiraţie, căutând cuvintele potrivite pentru a vă descrie cât de mult mi-a plăcut şi cât de greu mi-a fost să o citesc lent, să prelungesc „tortura”, conştientă de durerea pe care aveam să o simt la finalul lecturii.

N. K. Jemisin este o autoare extraordinară. Completă. Imprevizibilă. Talentul ei este palpabil, un personaj invizibil, care se află mereu în preajma ta, un ghid în necunoscut şi în lumile fantastice pe care autoarea le-a creat pentru tine. Îşi clădeşte cu grijă personajele, le modelează pe parcurs, strecurându-le secrete şi abilităţi, dorinţe şi vise, până în punctul în care orice delimitare este imposibilă. Târziu vei conştientiza că toate legăturile tale cu realitatea au fost înlăturate, că te-ai prăbuşit în temniţa cuvintelor, la mila lui Jemisin. Puterea ei creşte, alimentată de curiozitatea ta. Personajele te ademenesc şi te înşală, cu zâmbetul pe buze. Tu nu ai nicio influenţă, nicio armă, niciun avantaj. Din cititor... te vei transforma în prizonier.

La prima vedere, pentru locuitorii din Arrebaia, capitala Celor O Sută de Mii de Regate, Yeine Darr este o sălbatică, o tânără urâtă şi lipsită de maniere, conducătoarea unui stat mic şi nesemnificativ din Nordul Îndepărtat. Ajunsă în Văzduh, în palatul bunicului ei, regele Dekarta Arameri, Yeine află motivul pentru care a fost chemată: a fost desemnată unul dintre cei trei moştenitori ai tronului.

Vestea este surprinzătoare, după ce toată viaţa ei a fost ignorată de către familia Arameri. S-a obişnuit cu un trai simplu, dar onest, cu tradiţiile poporului ei. Yeine este un soldat şi o războinică, nu o prinţesă. Îi plac hainele simple, bărbăteşti, siguranţa oferită de tăişul sabiei, adrenalina din focul unei bătălii. Este conştientă de aspectul ei fizic, de privirile compătimitoare care o însoţesc oriunde o poartă paşii, de greutatea cu care se deplasează în rochii sau de uşurinţa cu care este minţită şi jignită.

Jocurile de putere, jocurile politice, o înspăimântă. Îşi conservă energia şi cuvintele, se mulţumeşte să vorbească puţin şi la obiect, pentru a nu le oferi un avantaj verişorilor ei. Nu îşi doreşte tronul şi este dezgustată de plăcerea cu care clanul Arameri controlează soarta atâtor regate, prin magie, forţă şi armele lor de temut, cele care sălăşluiesc în palat şi îi pândesc pe cei neprotejaţi: zeii.

Mitologia în jurul căreia îşi construiește Jemisin propriul regat este uluitoare. Istoria lumii, războaiele şi neînţelegerile dintre zei, precum şi relaţia copleşitoare, periculoasă, dintre cei trei fraţi (Strălucitorul Itempas - Stăpânul Zilei, Trădătoarea Enefa şi Nahadoth, Stăpânul Nopţii), constituite deliciul acestui roman extraordinar, care (încă) refuză să mă elibereze din vraja pe care a ţesut-o în jurul meu, din plasa de iluzii în care am păşit cu atât de multă încredere, fără să intuiesc ce avea să mă aştepte.

După înfrângerea suferită în fața Strălucitorului Itempas, ceilalți zei au devenit sclavii familiei Arameri. Armele lor cel mai de preţ. Şi-au pierdut o parte din puteri şi libertatea. Sunt închişi în Văzduh, blestemaţi să urmeze ordinele stăpânilor, indiferent cât de crude sau cât de înjositoare le sunt dorinţele.

„Se spune că sunt undeva în Văzduh, patru la număr, ferecaţi în închisoarea unor trupuri umane, ţinuţi sub cheie prin lanţuri şi magie. Poate că dorm în coșciuge de cristal şi sunt treziţi ocazional pentru a fi lustruiţi şi unşi. Poate că sunt arătaţi invitaţilor de seamă.

Dar câteodată, stăpânii lor îi cheamă să atace. Atunci apar noi şi stranii năpaste. Uneori, populaţia unui întreg oraş dispare peste noapte. Odată, prăpăstii crestate, forfotind de aburi, au apărut acolo unde se aflaseră înainte munţi.

Este periculos să-i urăşti pe cei din familia Arameri. Le urâm armele în schimb, pentru că armelor nu le pasă.”

Yeine este singură şi nu ştie în cine ar trebui să aibă încredere. Nu reuşeşte să îşi ascundă temerile şi devine o ţintă uşoară pentru uzurpatori. Pentru familia Arameri, este doar un pion, o piesă de schimb, o păpuşă fragilă şi naivă, care poate să fie manipulată de către oricine îl cunoaşte pe păpuşar. Urechile o ard de la numărul minciunilor care îi sunt şoptite. Ochii o ustură din pricina lacrimilor pe care le eliberează când se află în camera ei, după ce şi-a folosit şi ultimul strop de energie, şi ultima urmă de demnitate, pentru a-şi controla reacţiile şi a le oferi tuturor ceea ce vor să vadă. O Arameri, nu o Darr.

În plasa de intrigi şi conspiraţii care se desfăşoară în Văzduh, aliaţii lui Yeine sunt zeii. Dintr-un motiv necunoscut, pe ea o preferă, pe ea vor să o ajute. Ştie că ar trebui să se ferească de ei, că vor profita de orice greșeală pentru a se elibera sau pentru a o ucide. Un cuvânt greşit, o dorinţă formulată neclar, şi totul s-ar putea sfârşi. Dar moartea pare o scăpare, libertatea după care râvneşte. Magia din palat o nelinişteşte. Întrunirile consiliului ascund o ameninţare pe care bunicul ei refuză să o desluşească. Zeii îi urmăresc fiecare mişcare şi aşteaptă ca ea să ia o decizie: va trece de partea lor sau va rămâne un pion al clanului Arameri?

Acum, urmează o parte foarte dificilă pentru mine. Trebuie să vă vorbesc despre Sieh şi Nahadoth, personajele mele preferate, cele care m-au făcut să urlu, să plâng, să urăsc, să râd şi să iubesc, cele care s-au jucat fără milă cu sentimentele mele, lăsându-mă de fiecare dată ameţită şi secătuită, la un pas de a izbucni şi de a-mi pierde controlul.

Da, o să spuneţi că este doar un roman şi că ei sunt doar personaje fictive, pe care sigur le voi uita în câteva săptămâni. Nu, această explicaţie nu este potrivită pentru mine, nu are niciun efect. Eu trăiesc cărţile pe care le citesc, investesc o parte din mine în ele, caut să mă regăsesc în personaje, să le înţeleg deciziile, să le iert greşelile. Cele O Sută de Mii de Regate nu este doar o altă carte din bibliotecă.

Sieh este ca o rază de soare într-o zi ceţoasă de toamnă. Nu contează cât de deprimat eşti, el sigur va găsi o cale de a-ți fura un zâmbet, oricât de mic ar fi. Yeine are sentimente contradictorii pentru el. Îl îndrăgeşte şi îi place să-l aibă aproape, dar nu poate uita cine şi ce este. A fost acolo, un martor mut al prăbuşirii atâtor regate şi civilizaţii, un zeu care nu se sfia să-şi controleze puterile şi să se joace cu soarta muritorilor.

„- De ce vrei să dormi cu mine?

A scos un oftat uşor.

- Pur şi simplu îmi placi, Yeine. Chiar trebuie să fie un motiv pentru orice?

S-a strâmbat.

- Păi, asta încep să cred despre tine.”

Dintre toate înfăţişările pe care le-ar fi putut alege, Sieh apare întotdeauna ca un copil neastâmpărat şi viclean, dornic de afecţiune şi de iubire. Se simte fericit şi ocrotit în braţele lui Yeine, când ea îşi strecoară degetele în părul lui sau îi permite să o însoţească în palat, fără să îi pese de neliniştea pe care o „plantează” în mintea celorlalţi moştenitori. E un zeu bătrân şi îndurerat, care îşi găseşte alinare în trupul unui copil. Un fiu care pare că şi-a pierdut părinţii şi e bântuit de trecut, de amintirile unei crime şi a unei trădări despre care foarte puţini, muritori sau zei, îndrăznesc să mai vorbească.

Mereu am fost fascinată de antagonişti, de motivele care i-au îndemnat să treacă de partea Răului, curioasă să le descopăr gândurile şi scopurile, să primesc un răspuns pentru toată suferinţa pe care o provoacă. Nahadoth este Stăpânul Nopţii, un villain complex şi toxic, cel mai puternic şi periculos dintre zeii prizonieri. Forţa lui este nemăsurată. Dacă îi oferi libertatea mult râvnită, dacă renunţi la controlul pe care îl ai asupra lui, lumea o să fie distrusă.

Există o delimitare foarte fragilă între „statutul” de villain şi cel de anti-erou. Cred că Jemisin şi-a schimbat părerea de câteva ori, nesigură pe care opţiune să mizeze. S-a implicat, cu trup şi suflet, în crearea lui Nahadoth, de la apariţiile sale, până la capcana dualităţii, lăsându-l pe timpul zilei să fie blocat în trupul unui muritor, iar la lăsarea nopţii, când şi ultima fâşie de lumină este înghițită de întuneric, să îi fie înlăturate lanţurile. Abia atunci îi simţi puterea, îl vezi pe zeu, pe Stăpânul Nopţii.

Apariţiile lui sunt spectaculoase. Asta îmi doream de la un roman fantasy: un personaj imposibil de citit, cu intenţii ascunse, care îşi modelează mereu înfăţişarea şi îi manipulează cu atenţie pe cei din jurul său, urmându-şi propriile interese... până la un anumit punct.

„În clipa în care atât mintea, cât şi corpul mi-au încremenit, m-ar fi putut prinde. Se afla la doar câţiva paşi depărtare. Dar nu s-a mişcat şi nu a spus nimic, aşa că ne-am uitat pur şi simplu unul la altul. Fața îi era ca a lunii, palidă şi cumva nestatornică. Îi puteam ghici trăsăturile în linii mari, dar niciuna dintre ele nu îmi rămânea în minte mai departe de o impresie de frumuseţe uimitoare. Părul lung, foarte lung,  flutura în jurul lui ca un fum negru, cu bucle mişcându-se ca ghidate de o voinţă proprie.”

Când Yeine şi Nahadoth se întâlneau, am fost surprinsă că nu se prăbuşea palatul sau că nu îmi lua foc cartea. Când am citit sinopsisul, îmi era teamă de o altă poveste de dragoste „clasică”, specifică romanelor fantasy, despre cea aleasă şi cel care o va ajuta să îşi îndeplinească menirea. Jemisin, eşti minunată. Mulţumesc pentru ceea ce mi-ai oferit, voi preţui pentru totdeauna această legătură. Nu îndrăznesc să o etichetez, pentru că nu ştiu exact ce a fost şi nu vă voi dezvălui surprizele pregătite de autoare pentru voi.

Dar... există dorinţă. Şi pasiune. Şi atracţie. Yeine este vrăjită de Stăpânul Nopţii, de chipul lui, de aura întunecată care pulsează în jurul său, umbra fiinţei sale. Ar vrea să-l ignore, să fugă de el, însă Nahadoth are alte planuri pentru ea. I ship them so bad, that I am not even ashamed anymore.

„Îl doream. Voiam să-l ademenesc. Voiam să-l controlez. M-am văzut pe mine dezbrăcată, întinsă în iarba verde, cu mâinile şi picioarele înfăşurate în jurul lui Nahadoth, în timp ce el se cutremura deasupra mea, captiv şi neajutorat în fața plăcerii. Al meu. M-am văzut mângâindu-i părul negru ca noaptea şi uitându-mă în sus chiar în ochii mei, zâmbind cu o satisfacţie îngâmfată, posesivă.

Am respins acea imagine, acele sentimente, aproape la fel de repede cum mi se înfiripase în minte. Dar era încă un avertisment.”

Intenţiile zeilor nu sunt nobile, însă Yeine nu este surprinsă de acest aspect. Nici ale ei nu sunt. A venit în Văzduh pentru a răscoli trecutul, pentru a căuta un criminal şi a elucida un mister care încă răzbate pe holurile din palat, o taină păgână şi un sacrificiu care i-a marcat destinul, dirijându-i viaţa până în acest moment, când are şansa de a deveni următorul conducător al Celor O Sută de Mii de Regate. Însă tronul este o capcană, iar probele pe care trebuie să le câştige au un preţ imposibil de plătit.

Cele O Sută de Mii de Regate este romanul care m-a vrăjit şi m-a sedus, dar care a refuzat să mă abandoneze. M-am agăţat de fiecare pagină, ca un înotător care înfruntă valurile pe timp de furtună, uimită de ingeniozitatea autoarei. Fantasy de calitate, o legătură interzisă între un zeu şi muritoare, pasiune, trădări, secrete, conspiraţii şi întorsături spectaculoase de situaţie. V-o prezint pe N. K. Jemisin, o voce unică şi originală în literatura fantasy, care, din păcate, nu este apreciată la adevărata ei valoare!

Mulțumesc editurii pentru carte!