Sărci

Recenzie: Vrăjitoarea adevărului (Tărâmul vrăjitorilor #1) de Susan Dennard

Fantasy-c
18 Februarie 2017 ⋅

 

Editura: Nemira (Young Adult)

Anul apariţiei: 2016

Goodreads: 3.94

„Mhe verutja. Încrede-te în mine ca şi cum sufletul meu ar fi al tău.”

Anul trecut, prin iunie, aveam 57 de serii începute. Am încercat să le finalizez, să-mi impun o listă de to-read, pe care să o şi respect (de data aceasta). Din păcate, am lăsat romanele nesupravegheate, iar ele au profitat de această „scăpare” şi s-au înmulţit. Au invadat (aproape) fiecare cameră. Au format un zid în faţa televizorului, ca o avertizare, pentru cazul în care voiam să ajung şi eu la zi cu cele 999 de seriale pe care le urmăresc. M-au împiedicat să dorm şi au stat la baza formării unui sentiment crud şi nemilos, de nerăbdare şi entuziasm, care nu poate să fie exprimat prin fraze coerente şi poartă numele de „hype”.

Pentru că îmi place să scriu introducerile de la recenzii sub formă de poveşti, m-am gândit că a sosit momentul ca eu să vă mărturisesc că „hype”-ul meu pentru seria Tărâmul vrăjitorilor a scăpat de sub control and that I regret nothing. La câteva ore după ce am terminat „Vrăjitoarea adevărului”, m-am apucat de al 2-lea volum. Nu voiam să mai am răbdare, să stau cuminte şi să aştept continuarea, nu când am avut posibilitatea de a citi Windwitch, mulţumită unei persoane minunate şi unei cititoare care îmi înţelege obsesia pasiunea pentru citit.

În acest moment, mintea mea este scufundată în haos. Alerg după cuvinte, le şterg, le rescriu şi le şterg din nou. Au devenit inutile, nu sunt suficiente pentru a putea ilustra sentimentul de singurătate, de abandon, care îmi tulbură acum sufletul, când ştiu ce urmează să se întâmple în a 3-lea volum, care se află la 300 de zile distanţă de mine. Dacă aş putea să mă culc în acest moment şi să mă trezesc în ianuarie 2018, aş accepta târgul fără să ezit. Atât de mult mi-a plăcut.

Universul fantasy creat de Susan Dennard este ascuns, mistic, uşor neşlefuit în primul volum al seriei. Magia este vie şi palpabilă, de o frumuseţe aproape păgână, un har cu care vrăjitorii se mândresc, pe care îl dezvoltă zi de zi, de parcă ar vrea să atingă perfecţiunea, acel moment în care magia va ajunge să domine mintea, trupul şi sufletul, descătuşând cele mai întunecate vise ale celor îndrăzneţi şi eliberând temerile celor cumpătaţi, care îşi doresc pace şi stabilitate.

Pentru Safiya fon Hasstrel, harul este un blestem. Este o vrăjitoare neînregistrată: faţă de fraţii şi de surorile ei, ea nu poartă un tatuaj care să-i atenţioneze pe cei din jur că este diferită, specială. Puterea ei este periculoasă. A transformat-o într-o ţintă, într-un „premiu” pentru care s-ar înfrunta regi şi regine, imperii şi colonii. Ea este o Vrăjitoare a Adevărului.

Safiya simte şi vede când este înşelată sau când cineva îşi mărturiseşte păcatele. Percepe subtilitatea unei minciuni şi fluxul luminos al unui adevăr. Ar trebui să se ascundă, să îşi tempereze impulsurile şi să aibă grijă să nu fie remarcată, dar Safi este rebelă, încăpăţânată şi, uneori, orbită de ceea ce ar putea să aibă sau să câştige. Nu ştie când să se oprească. Nu este precaută sau atentă. Acţionează fără să se gândească, cu ochii pe premiul final, pe ceea ce ar putea să dobândească pentru ea şi sora ei de Fir, Iseult det Midenzi.

Dacă pe Safi am acceptat-o cu greu, alternând momentele în care mă făcea să râd (are nişte replici delicioase) cu cele în care voiam să o trag de păr sau să îi dau câteva palme, ca să revină cu picioarele pe pământ, pe Iseult... oh, care să fie cuvântul potrivit? Am adorat-o? Am admirat-o?

Iseult det Midenzi este unul dintre cele mai fascinante şi intrigante personaje pe care le-am întâlnit în literatura YA. Mi-a amintit de Inej din Banda celor şase ciori de Leigh Bardugo. Curajoasă, loială, inteligentă şi precaută. Vrăjitoare a Firului, Iseult poate să vadă legăturile dintre oameni, sentimentele care se nasc între ei, fire colorate şi fragile, care se înfăşoară în jurul trupului şi dezvăluie tot ce se află în mintea sau în sufletul unei persoane. Nu le poate vedea pe ale ei, dar pe Iseult nu o deranjează asta. Atât timp cât o are pe Safi alături, sora ei de Fir şi prietena ei cea mai bună, nu are nevoie de altceva, de altcineva în viaţa ei.

„Când îşi descoperise puterile, la nouă ani, simţise că inima parcă i se preface în pulbere. Se prăbuşea sub povara milioanelor de Fire, dintre care niciunul nu era al ei. Oriunde se uita, vedea Fire care clădesc, Fire care leagă şi Fire care rup. Şi totuşi, nu-şi vedea propriile Fire şi nici cum se manifestau ele.”

Poate că pielea ei este albă ca zăpada, iar părul negru ca abanosul, dar Iseult nu este o prinţesă sau un erou (cel puţin, nu încă). S-a obişnuit să fie tratată ca un duşman, nu ca un prieten. Ea este o nomatsi, o „etichetă” care atrage ura oamenilor, neîncrederea lor şi dorinţa de a-i face rău, de a o ucide.

Diferenţele dintre Safiya şi Iseult pun bazele unei prietenii care depăşeşte cu mult bariera de sânge. O astfel de alianţă, o legătură atât de puternică şi de indestructibilă, am mai întâlnit doar în seria Academia Vampirilor de Richelle Mead, între Rose şi Lissa. Defectele lui Safi sunt transformate în calităţi de către Iseult. Când una dintre ele greşeşte, cealaltă are o soluţie. Se completează, se respectă şi se iubesc, indiferent de circumstanţe şi de legile care guvernează în Tărâmul Vrăjitorilor. Surori de Fir, Acum şi pentru Totdeauna.

Pentru că Armistiţiul dintre Imperii se apropie de sfârşit, Merik Nihar, prinţul Nubrevnei, ajunge în oraşul Venaza, capitala Imperiului Dalmotti, pentru a-şi salva regatul. Deşi are scopuri nobile şi îşi doreşte binele poporului, nu am putut să mă ataşez de Merik. Vrăjitor al Aerului. Frate invidiat. Fiu rătăcit, condus de dorinţele altora, nu de ale sale. Am avut senzaţia că autoarea nu a ştiut cum să-l scrie, aşa că s-a mulţumit să-i confere doar statutul de love interest pentru Safi. Asta m-a deranjat foarte mult. Pe Merik l-am cunoscut prin ochii lui Safi sau prin gândurile lui despre ea. Individualitatea lui este aproape inexistentă, iar „cuplul” acesta mi s-a părut forţat şi greu de acceptat. Partea bună? O să-l adori pe Merik în Windwitch.

Fără să-şi dea seama, vântvraja lui se trezi la viaţă. Ceva din clipa asta deşteptă părţile mai sălbatice ale puterii lui. Fiecare gură de aer pe care o trăgea în plămâni ieşea sub forma unei brize ce-i ridică fetei părul şi fustele năvalnice.

Ea nu avu nicio reacţie. De fapt, nici nu-şi lua privirea de la Merik, iar în ea se citea atâta înverşunare, o provocare care-l afunda şi mai adânc în valurile dansului, ale muzicii, ale acelor ochi.”

Pentru cei care nu ştiau, seria Tărâmul Vrăjitorilor o să fie compusă din 4 volume. Primul roman îi este „dedicat” lui Safi, al doilea lui Merik, iar al treilea lui Aeduan, personajul meu preferat, cel despre care aş putea să vorbesc ore întregi. Dar nu vreau să vă plictisesc sau să vă răpesc prea mult timp (recenziile mele kilometrice poate fac asta deja, hehe).

Există Vrăjitori ai Aerului, ai Apei, ai Focului, ai Eterului şi ai Pământului. Dar există şi Vrăjitori ai Vidului. Legende. Mituri. Fiinţe pe care nu ai vrea să le întâlneşti. Vă las să ghiciţi din ce categorie face parte Aeduan.

„Vrăjitor. Sânge. Vrăjitor. Sânge. Cuvintele îi pulsau în urechi lui Iseult în ritmul în care îi bate inima. În ritmul în care curge sângele.

Iseult nu mai văzuse niciodată un Vrăjitor al Sângelui... şi nicio altă creatură cu puteri magice care să se tragă direct din Vid. Vrăjitorii Vidului erau la urma urmelor doar poveşti de speriat copiii – nu erau adevăraţi.”

Călugăr. Asasin. Vrăjitor al Sângelui. Cu statura lui impunătoare și îmbrăcat întotdeauna în pelerina albă a călugărilor (îmi aminteşte de un alt personaj, mai exact de Szeth din Calea Regilor de Brandon Sanderson), Aeduan este o apariţie fantomatică, un tânăr crud, arogant şi sadic, care şi-a pierdut calea şi ucide fără milă.

Fiind un Vrăjitor al Sângelui, el poate să urmărească şi să vâneze pe oricine. Săgeţile nu-l opresc, cuţitele nu-l ucid. Rănile lui se vindecă sub ochii tăi, sub privirea ta şocată, care nu ştie dacă se află în prezenţa unui înger al răzbunării sau a unui demon care doreşte să-ţi absoarbă sufletul.

Aeduan se află pe urmele lui Safi şi va face orice ca să o găsească. Din nefericire pentru el, Iseult şi Merik au alte planuri, însă vor plăti un preţ foarte mare pentru legătura pe care o au cu Vrăjitoarea Adevărului.

Şi am ajuns la partea mea favorită: Iseult şi Aeduan. Oh, dar Susan Dennard e diabolică. Ne-a dezvăluit aproape tot ce trebuia să ştim despre Merik şi Safi: ce puteri au, care sunt limitele lor, de unde provin, cine sunt familiile lor, cât de importante sunt numele Nihar şi fon Hasstrel, ce influență vor avea după ce Armistiţiul se va dizolva.

Iseult şi Aeduan sunt enigmele seriei. O vrăjitoare respinsă de societate, pentru înfăţişarea ei şi pentru „tribul” din care face parte. Un călugăr care şi-a pierdut credinţa şi a acceptat viziunea celorlalţi asupra sa. O eretică şi un monstru.

„... avea să-i ţină minte chipul. Avea să-i ţină minte gura rotundă, care nu se potrivea prea bine cu bărbia ascuţită. Avea să ţină minte nasul cârn şi pistruii şterşi. Ochii ei alungiţi, ca de pisică. Genele ei scurte. Şi gura ei îngustată.

- Am să te urmăresc, zise răguşit.

- Ştiu.

[….]

- Am să te ucid, continuă el.

- Nu.”

De menționat: nu este o poveste de dragoste, nu există insta love. Să vă aşteptaţi la teamă, furie, regret şi dispreţ. La înfruntări pe viaţă şi pe moarte, la confruntări, la mânie şi la priviri schimbate în focul luptei, la o dorinţă interzisă de a se cunoaşte unul pe celălalt, de a afla de ce fiecare este atât de diferit.

„Timpul părea să se fi dilatat, pe când gloata se dădu înapoi, pierzându-se într-o mare de Fire şi de zgomote. O fracţiune de secundă care dură cât o eternitate, Iseult văzu doar ochii tânărului călugăr. Un contur roşu învolburându-se pe fundalul celui mai deschis albastru pe care-l văzuse vreodată. Precum sângele contopindu-se cu gheaţa. Ca un Fir al Inimii împletindu-se cu firele albastre ale înţelegerii. Iseult se întrebă cum de nu observase albastrul acela desăvârşit la jaf.

Când toate aceste gânduri i se prăvăleau în minte cu o mie de leghe pe secundă, se întrebă dacă acest călugăr chiar ar fi putut să-i facă rău, aşa cum se temea toată lumea...

Apoi călugărului îi tresăriră buzele. Îşi dezgoli dinţii, iar suspendarea lumii se frânse.”

Dennard mi-a oferit în sequel, în Windwitch, tot ceea ce mi-am dorit. Scenele dintre Aeduan şi Iseult sunt motivul pentru care iubesc această serie. Ei sunt adevăraţii eroi, villains, anti-eroi, numeşte-i cum doreşti. Şi abia aştept ca reflectoarele să fie îndreptate asupra lor, să primească atenţia pe care o merită.

Revenind la „Vrăjitoarea adevărului”, nu este un roman perfect, nici pe departe. Aşa cum am spus şi mai sus, autoarea a fost foarte reţinută în ceea ce priveşte complexitatea lumii fantastice create. Ne amăgeşte cu foarte multe poveşti şi legende, cu eroi dispăruţi, un duo care ar putea să salveze toate regatele, astfel încât la finalul romanului rămâi doar cu foarte multe întrebări şi cu câteva răspunsuri nesatisfăcătoare.

Stilul este dureros de simplist, dar compensează prin acţiunea alertă şi relaţiile dintre personaje. Ele se află mereu pe fugă sau în primejdie. Nu ai timp să te odihneşti sau să iei o pauză. Trebuie să afli ce se întâmplă în continuare şi cine este personajul misterios care sălăşluieşte în umbră: Păpuşarul (oho, ce surpriză o să aveţi aici). Pe scurt: guilty pleasure, cu accent pe guilty.

În timp ce eu voi aştepta al 3-lea volum, voi o să vă delectaţi cu primul. Apoi, cu al doilea. O să suferiţi, o să vă enervaţi şi o să fiţi impresionaţi de evoluţia autoarei. „Vrăjitoarea adevărului” este un roman light, o lectură uşoară, dar Windwitch... este tulburătoare. Întunecată. Greşită. Mă tem de finalul seriei, de ce vor păţi personajele mele preferate, dar cum Susan Dennard este bună prietenă cu Sarah J. Maas nu am de ce să mă tem. Oh, wait... I'm doomed.