Sărci

Recenzie: Cum îţi dresezi dragonul (Cum îţi dresezi dragonul #1) de Cressida Cowell

Fantasy-c
03 Aprilie 2017 ⋅

 

Editura: Nemira (Nemi)

Anul apariţiei: 2017

Goodreads: 3.85

„Oooof sfinte scoici, gândi Sughiţ.”

Mi-am dorit un dragon după ce am citit seria Moștenirea de Christopher Paolini, fascinată de Saphira, de personalitatea ei şi de devotamentul care i-a unit pe ea şi pe Eragon. După câţiva ani, am descoperit-o pe talentata Naomi Novik, care mi-a făcut cunoştinţă cu fermecătorul Temeraire, alături de care am călătorit pe meleaguri exotice, înfruntând armatele de dragoni trimise de Napoleon (spre ruşinea mea, încă sunt la al 5-lea volum al seriei, dar recuperez).

O simplă dorinţă s-a transformat într-un vis înspăimântător de puternic, „ajutată” fiind şi de George R.R. Martin, prin celebra serie Cântec de Gheaţă şi Foc, unde dragonii au răsărit din cenuşă, un eveniment magnific imortalizat de HBO. Să vă (re)amintesc şi de DragonHeart (1996), filmul care îmi sfâşie inima de fiecare dată când îl văd? De înspăimântătorul Smaug, care a fost la un pas să-l mănânce pe Bilbo, care a îndrăznit să-i fure o piesă din comoară?

Indiferent de circumstanţele în care au apărut, ca personaje în cărţi, filme sau seriale, dragonii s-au aflat întotdeauna în preajma mea. Din păcate, nu suficient de aproape încât să-i pot păstra. Dacă vă amintiţi din articolele mele precedente, le-am cerut părinţilor mei o bufniţă, un corb şi un liliac, oprindu-mă de fiecare dată când ajungeam la dragoni, fiind un subiect mult prea delicat de abordat, mai ales dacă iau în considerare cele 17 pisici pe care le am în curte (în caz că am uitat să vă spun, una dintre pisici a devenit mamă pentru a 3-a oară, weekendul trecut).

Revenind la oile noastre dragonii noştri, nu puteam să îl ratez pe Toothless cel adorabil şi cel împiedicat, un personaj memorabil şi amuzant, inspirat din seria Cum să-ţi dresezi dragonul de Cressida Cowell. Din păcate, filmele de animaţie şi romanele nu (prea) au legătură, aşa că vă recomand să uitaţi tot ce vă amintiți, dacă aţi urmărit ecranizările, pentru că autoarea are alte surprize pregătite pentru voi.

Cu un protagonist cu numele de Sughiţ Straşnicul Stavrid al III-lea, Nădejdea şi Moştenitorul Tribului Huliganilor Păroşi, este imposibil să nu (le) furi un zâmbet cititorilor. Dacă lectura este „însoţită” şi de câteva desene amuzante, schiţe copilăreşti, în care trăsăturile sunt exagerate, iar defectele sunt puse în evidenţă, hohotele de râs vor lua locul acelui zâmbet timid, abia evidenţiat în primul capitol, mai ales dacă nu cunoşti personajele şi abia aştepţi momentul în care îşi vor face „intrarea” dragonii.

Sughiţ (nu îi voi spune de fiecare dată numele întreg, mai ales când nici Daenerys Targaryen nu a beneficiat de această „onoare” din partea mea) este fiul şefului de Trib şi viitorul Huliganilor Păroşi. Slab şi firav, de îi poţi număra coastele prin cele trei pelerine care îi apasă umerii, Sughiţ nu corespunde criteriilor (nescrise) pentru a fi un conducător puternic şi neînduplecat, un viking dornic de luptă şi de cucerit noi teritorii.

Cel mai bun prieten al său este Piciordepește, „un specialist” în situaţii periculoase, care mereu spune lucruri nepotrivite în momente nepotrivite, un prieten bun şi loial, însă pe ajutorul căruia nu se poate baza, mai ales dacă îşi doreşte să fie acceptat în Trib şi respectat ca viitoare căpetenie.

Pe lângă faptul că are o inimă bună şi o minte ascuţită, Sughiţ este singurul viking care vorbeşte dragoneza şi pare sincer interesat de ceea ce îşi doresc sau gândesc dragonii. În timp ce ceilalţi băieţi de vârsta sa îşi doresc un animal de pradă sau un animal de companie, cu cât mai periculos şi mai mare, cu atât mai bine, Sughiţ vrea doar să treacă „onorabil” peste probele care îl aşteaptă în următoarele luni.

Să nu credeți că este uşor „să capeţi” un dragon. Dacă pe durata călătoriei nu ai alunecat de pe versantul muntelui sau nu ţi-au degerat degetele de la picioare, mai ai un singur obstacol de trecut: peștera dragonilor. Tradiţiile vikingilor, ca şi modul lor de trai, au rămas un mister pentru mine. Unde ei văd onoare, curaj şi devotament, eu observ neîncredere, egoism şi lăcomie. Cum să îţi obligi copilul să fure un ou de dragon, din miile „disponibile”, în condiţiile în care există riscul să fie mâncat în orice moment? Cum ar putea moartea lui (nici măcar sacrificiu nu-l pot numi), să fie recunoscută drept un semn de vitejie, când la o vârstă atât de fragedă abia poate să deosebească prietenul de duşman?

„Majoritatea dragonilor pe care vikingii îi foloseau la vânătoare erau cam de mărimea unui câine labrador. Dragonii adolescenţi pe care îi prinseseră băieţii nu erau chiar atât de mari, dar încă nu ajunseseră la maturitate. Dragonul lui Sughiţ era comparabil mai degrabă cu un terrier scoţian.

Sughiţ nu-şi putea imagina cum de nu observase lucrul ăsta, când înhăţase dragonul în tunel. Presupuse, cu jalea în suflet, că fusese un moment de tensiune, cu cei trei mii de dragoni care încercau să-l ucidă, toţi odată.”

Cu emoţii, Sughiţ reuşeşte să fure un ou de dragon, însă târziu îşi dă seama de cât de mult ghinion are parte. O rasă obişnuită, un pui incredibil de mic şi o gură lipsită de dinţi. El este Ştirbul, un dragon egoist, veşnic înfometat, care nu-l ascultă pe Sughiţ şi care îi creează doar probleme. Statura nu-l împiedică pe Ştirb să îi provoace pe dragonii mai mari sau să capete ceea ce îşi doreşte. Este leneş, nerecunoscător şi „cu tupeu”, ambiţios, dar nu în sensul bun, reamintindu-i lui Sughiţ, cu fiecare ocazie primită, că dragonii nu sunt loiali sau recunoscători, motiv pentru care nu ar trebui să ai încredere în ei sau să te aştepţi să îţi fie alături, când situaţia scapă de sub control.

Legătura care se formează între Sughiţ şi Ştirb s-ar putea să îi surprindă pe cititori. Nu sunt prieteni, poate doar aliaţi. Încearcă să lucreze şi să trăiască împreună, dar au dorinţe şi scopuri diferite în viaţă, personalităţi opuse şi gânduri deloc măgulitoare unul despre celălalt. Dar Sughiţ nu renunţă. Fie că îi place, fie că nu, el o să fie viitoarea căpetenie a tribului. Are nevoie de Ştirb alături, aşa mic, vulcanic şi rebel cum este, însă primejdiile nu întârzie să apară, iar Insula Tontului este ameninţată, marcând sfârşitul unei ere.

„- S-s-spune-mi un BANC, insistă Ştirbul.

- Ce e negru şi alb şi roşu peste tot? întrebă Sughiţ.

Ştirbul nu ştia.

- Un pinguin care s-a ars la plajă, răspunse Sughiţ.”

Pe lângă ilustraţii, pe care le-aş descrie mai mult drept o serie de caricaturi minunat schiţate, autoarea „a pigmentat” romanul cu cele mai „trăznite” nume, mai ales în ceea ce-i priveşte pe „duşmanii” lui Sughiţ, care abia aşteaptă să-l vadă exilat, alături de Ştirb. Astfel, Cressida Cowell îi aduce în poveste pe Porcbubos, pe Sufludecâine-cu-Drojdiedecreier, pe Râtmucos sau pe Haplea Râgâitorul, personaje care nu au nevoie de o descriere sau de o introducere, personalităţile lor fiind vii prin numele lor, alese cu maaaaaaare atenţie.

Cum să îţi dresezi dragonul nu este un ghid pentru vikingi, ci un manuscris prețios, un cadou nesperat din partea autoarei Cressida Cowell, care ne pregăteşte pentru ziua în care dragonii nu vor mai reprezenta un simplu mit. Volumul se citeşte uşor şi abundă în glume originale şi în replici acide, fără a pune în umbră câteva momente emoţionante, prin care Sughiţ încearcă să schimbe legile nescrise ale insulei şi să ne (re)amintească o lecţie importantă: curajul nu înseamnă absența fricii.

Mulţumesc mult editurii pentru roman!