Sărci

Recenzie: Ucenicul asasinului (Trilogia Farseer #1) de Robin Hobb

Fantasy-c
07 Mai 2017 ⋅

 

Editura: Nemira (Nautilus)

Anul apariţiei: 2017 (Ediţia a II-a)

Goodreads: 4.14

 

„Amintirile mi se aşază la loc în minte ca nişte cioburi de cristal.”

Ai încercat vreodată să scrii despre una dintre seriile tale favorite? Dacă răspunsul este „nu”, te invidiez. Dacă este „da”, atunci mă înţelegi. Sunt curioasă... ai putut să îţi aşterni gândurile, să îţi controlezi sentimentele şi să redai în cuvinte tot ce ai trăit şi îndurat, toate momentele în care ai vrut să te opreşti din citit şi să spulberi vraja autorului? Ai avut puterea să te detaşezi de personaje şi să nu tresari atunci când sunt rănite, înşelate sau la un pas să cedeze, să lase suferinţa să preia controlul?

În mintea mea, e haos. Nu am rupt legătura cu Fitz şi nici nu îmi doresc să o fac. Dar, cu cât petrec mai mult timp în universul lui Robin Hobb, cu atât sunt mai sigură că nu sunt „vrednică” să scriu despre operele ei, despre acest univers fictiv fantastic, care atinge perfecţiunea şi stabileşte o cotă aproape imposibil de atins în literatura contemporană. Robin Hobb nu scrie romane. Ea le trăieşte. Intră în mintea cititorului şi îi oferă un dar nepreţuit, o serie magnifică, pentru care ar trebui să inventăm „complimente” noi, fiindcă toate adjectivele ce îmi vin acum în minte sunt nepotrivite sau insuficiente pentru a descrie capodopera citită.

Nu recitesc cărţi, decât foarte rar, iar lista excepţiilor este microscopică. Când am aflat că Editura Nemira va lansa o ediţie nouă pentru trilogia Farseer... să spunem doar că am executat un dans al fericirii şi am căutat în bibliotecă volumele devorate în liceu, amintindu-mi cu nostalgie de nopţile nedormite şi de nerăbdarea cu care citeam fiecare capitol, dornică de mai multe informaţii, de mai multă aventură şi de mai multă magie. După o lună de la recitire, cred că a venit momentul să vă spun de ce o admir pe Robin Hobb, de ce este una dintre autorele mele favorite şi de ce nu-l voi uita vreodată pe FitzChivalry Farseer.

„Istoria celor Şase Ducate este, neîndoielnic, istoria familiei conducătorilor lor, a neamului Farseer.”

În timp ce ţărmurile sunt atacate de Piraţii Corăbiilor Roşii, iar conflictele politice şi economice dintre cele Şase Ducate se înmulţesc, un copil de şase ani este abandonat la porţile oraşului Moonseye. Ploaia i-a udat hainele, stomacul îl arde de foame. Nu are trecut, nici măcar un nume, doar o teamă de necunoscut şi de viitor. El este FitzChivalry Farseer, bastardul prinţului Chivalry.

Un bastard este o ameninţare şi un pericol pentru familia regală, însă, la fel de bine, poate să fie un avantaj nepreţuit şi o armă secretă. Fitz doarme în grajduri, pe baloturi de paie, alături de cai şi de câini. Mănâncă în bucătărie, în compania ostaşilor. Se strecoară nevăzut şi neauzit din Buckkeep, unde îşi petrece timpul cu copiii străzii sau îndeplineşte diferite comisioane pentru locuitorii turnurilor. Atât timp cât are burta plină şi un loc cald unde să doarmă, Fitz este fericit şi mulţumit. Din păcate, nu se poate spune acelaşi lucru şi despre membrii familiei regale.

Într-un moment nefavorabil, Fitz atrage atenţia regelui Shrewd, un bătrân viclean şi parşiv, care (se) decide să-l transforme pe bastardul fiului său într-un slujitor devotat coroanei şi o umbră a familiei Farseer. O umbră ce se deplasează în linişte şi atacă pe ascuns. Un asasin. Şi un copil, un adult, veşnic singur şi neînţeles.

Copilăria lui Fitz este reliefată în nuanţe întunecate, o succesiune de evenimente nostalgice, de cele mai multe ori lipsite de înţelegere sau de bunătate, la finalul căruia suntem obligaţi să uităm de copilul speriat ce îşi aştepta condamnarea la moarte pentru a-l accepta pe tânărul pe care cititorii vor ajunge să-l iubească, cu bune şi cu rele, cu mâinile pătate de sânge şi cu conştiinţa încărcată.

Rar am întâlnit personaje atât de complexe şi de cutremurătoare, cu o evoluţie surprinzătoare şi o voinţă scăpată de sub control, marcată de obsesii şi de regrete. Fitz este unic în literatură, un protagonist ce nu poate să fie etichetat drept erou sau villain. Mintea lui este o enigmă greu de descifrat. Chiar dacă romanul este scris la persoana I, autoarea ține întunericul lui Fitz departe de nol, aşteptând clipa potrivită pentru a ne dezvălui ce se ascunde cu adevărat în spatele unui copil retras şi tăcut, în spatele unui tânăr talentat, puternic şi isteţ, binecuvântat şi blestemat, în aceeaşi măsură, atât cu Meşteşug, cât şi cu Har.

Sursă: aici

„Meşteşugului nu-i pasă cine învinge. Nu dă voie nimănui să cedeze unui singur gând, nicio clipă. Dar eu am cedat. Şi când am cedat, am uitat să mă feresc de extazul care e şi dulceaţă, şi otravă.”

Magia pulsează în sângele regesc şi îi ţine pe duşmani departe. Dacă Meşteşugul îi poate permite lui Fitz să comunice telepatic de la mare distanţă, să se strecoare în mintea oricui doreşte, aflându-i secretele şi dorinţele, el este incapabil să îi lase pe ceilalţi să comunice cu el şi să dărâme zidurile clădite în jurul său. Puterea lui este nemăsurată şi periculoasă, dar nu se poate compara cu Harul, o magie respinsă, legendară, care atrage doar dezaprobare, dezgust şi, în timp, pierderea umanităţii.

Destinul lui Fitz este modelat şi „construit” de o serie de personaje extraordinare, pioni, regine şi nebuni pe tabla de şah a regelui, aflată în continuă schimbare, în concordanţă cu secretele, păcatele, crimele şi conspiraţiile pregătite cu măiestrie de autoare.

Omul de încredere al lui Chivalry şi mâna lui dreaptă, Burrich este personajul despre care mi-am schimbat cel mai des părerea, în sincronizare cu sentimentele lui Fitz. Uneori, l-am înţeles şi am încercat să-i scuz comportamentul sau cuvintele acide, dar, de cele mai multe ori, l-am detestat şi l-am respins, nemulţumită de... limitele lui, ca să fiu politicoasă. Un soldat loial şi viteaz, cu o reputaţie legendară, ce câştiga cu uşurinţă respectul şi admiraţia celor din jur, a devenit un bărbat închis şi retras, veşnic nefericit şi nemulţumit. Nu ştie să aibă grijă de un copil şi Fitz pare sursa tuturor problemelor sale. Nu este violent cu el, dar nu îi oferă un cămin sau o familie. Legătura dintre ei nu este nici măcar de prietenie, mai mult un sentiment ce oscilează între ură şi iubire, un sentiment acompaniat de regret şi de compasiune, de furie şi de deznădejde. Burrich trăieşte în trecut şi nu acceptă prezentul, îl respinge pe Fitz şi nu are încredere în el, înspăimântat de puterea lui, de ce ar putea ajunge dacă foloseşte Harul şi refuză să se oprească.

Sursă: aici

„Chivalry nu-i dăduse voie să meargă cu el în exil. În schimb, îi lăsase în grijă un bastard fără nume, care mai era şi înclinat spre ceva ce el considera o perversiune. După ce i s-a vindecat piciorul, a descoperit că nu mai putea nici să călărească, nici să vâneze şi nici măcar să meargă la fel ca înainte; toate astea trebuie să fi apăsat greu un bărbat ca el. Nu se plângea nimănui, aşa am auzit. Dar, repet, privind înapoi, nici nu-mi închipui cui s-ar fi putut plânge. Prinşi în capcana singurătăţii, eram amândoi. Seara, când ne uitam unul în ochii altuia, fiecare vedea în celălalt cauza singurătăţii sale.”

Înconjurat de o aură palpabilă de mister, Chade este personajul pe care nu vrei să-l întâlneşti în realitate. Nu-l vrei drept aliat, dar nici drept duşman. Actualul asasin al regelui, Chade devine profesorul lui Fitz şi îl învaţă tainele „meseriei”, chemându-l în iatacurile sale în miez de noapte şi împărtăşindu-şi cunoştinţele la lumina lumânărilor. Recunosc, întâlnirile dintre cei doi m-au fascinat şi m-au înfiorat. Am urmărit cum un copil memorează ce ierburi îţi provoacă o moarte lentă şi ce poţiuni poţi pregăti pentru a scăpa repede de un adversar. Cum să torturezi, cum să prelungeşti agonia, cum să devii invizibil şi aliatul întunericului, cum să reţii toate detaliile dintr-o încăpere, toate obiectele, de la formă şi textură, la culoare şi poziţie. Ani de antrenamente, de informaţii interzise şi de crime săvârşite la porunca regelui. Fitz nu a fost abandonat la şase ani. A fost ucis. Copilul a fost ucis, iar adultul a fost torturat, înşelat şi minţit de nenumărate ori, uitând că este o fiinţă umană şi nu o armă care să fie folosită după bunul plac al familiei Farseer.

„- E vorba de crimă, mai mult sau mai puţin. Cum să omori oameni. Arta subtilă a asasinării diplomatice. Orbirea sau asurzirea. Mutilarea unui membru, paralizia, o tuse nimicitoare sau impotenţa. Senilizarea timpurie, nebunia său... Dar nu contează. Toate astea fac parte din meseria mea. Care va fi şi a ta, dacă eşti de acord. Dar să ştii de la bun început că te voi învăţa cum să omori oameni. Pentru regele tău. Nu pe faţă, cum îţi arată Hod, nu pe câmpul de luptă, sub privirile şi încurajările privitorilor. Nu. Eu te voi învăţa căile josnice, tainice şi rafinate de a ucide. O să ajungi fie să-ţi placă, fie să nu. De asta nu eu răspund. Dar o să mă asigur că vei învăţa. Şi o să mă asigur de încă un lucru, căci aşa m-am înţeles cu regele Shrewd. Că ştii exact ce înveţi, nu ca mine când eram de vârsta ta. Aşa. Urmează să fac din tine un asasin. Îţi convine, băiete?”

Apoi, mai este Bufonul, o „apariţie” memorabilă şi unică în literatură, un personaj neobişnuit, de care toţi se feresc la Buckkeep. E considerat ciudat şi nebun, o imagine foarte apropiată de realitate dacă ne luăm după gesturile sale şi după replicile acide şi usturătoare pregătite pentru orice persoană, fie ea de neam regal sau nu, ce îndrăzneşte să-i vorbească sau să-i întâlnească privirea. Poate că Bufonul este răutăcios şi profită de protecţia regelui, but he îs no fool. E bântuit de viziuni, inteligent şi precaut, iar în Fitz găseşte un om demn de atenţia sa. Îl previne, îl ajută şi îl susţine, atât cât poate, fără să-i lase oportunitatea de a afla mai multe despre el, cine a fost şi cum a ajuns aşa. Legătura dintre cei doi este specială, iar surprizele vor continua în următoarele volume şi în a 2-a trilogie, Omul arămiu.

Sursă: aici

Am fost impresionată de atenţia pentru detalii a lui Robin Hobb. Sunt puţini autori care reuşesc să te atragă în universul lor, să-l creeze cu atât de multă grijă şi consideraţie, nelăsând nimic la voia întâmplării. Cu un stil bogat şi armonios, lectura pare să curgă de pe pagini: capitolele se citesc foarte repede, cu curiozitate şi nelinişte, Ducatele prind viaţă de la primele cuvinte, oraşele se construiesc fulgerător în mintea ta, în timp ce tu te vei prăbuși neputincios în fata avalanşei ce îţi va acapara simţurile. Cu Hobb, simţi briza mării şi primele picături de ploaie pe obraji, guşti teama lui Fitz şi aromele necunoscute ce îţi gâdilă obrajii când te strecori în bucătărie. Urci nesigur treptele din turnuri, auzi chemarea Harului şi laşi forţa Meşteşugului să îţi atingă mintea, să devii una cu magia.

La opt ani după prima lectură, trilogia Farsser rămâne una dintre cele mai bune serii fantastice citite. Îmbinând magia cu medievalul, conspiraţiile cu secretele, Robin Hobb a creat un univers spectaculos şi personaje imposibil de uitat, personaje alături de care vei plânge, iubi, râde şi urî, devenind un prizonier în roman, alături de ele, fără putinţă de scăpare.

Mulțumesc mult Editurii Nemira pentru roman!