Sărci

Recenzie: Gameshouse de Claire North

Fantasy-c
31 Mai 2017 ⋅
Ralsie

 

Editura: Orbit

Anul apariției: 2015

Goodreads: 4.08

 

După câteva volume din seriile cu Shadowhunters ale Cassandrei Clare, am simțit că am nevoie de o pauză de la romane YA, de la triunghiuri amoroase și iubiri adolescentine imposibile. Am vrut ceva diferit, mai matur și mai complex, dar totodată ceva scurt, o poveste care să nu se întindă pe prea multe pagini. O gură rapidă de aer proaspăt înainte să mă scufund înapoi în universul Vânătorilor de Umbre (mi-era teamă că dacă o fac o pauză prea mare de la restul volumelor din această serie de serii, nu mai ajung să le termin). Așa deci, să revenim la ceea ce căutam eu: un roman adult, dar nu prea lung. On a whim, am ales Gameshouse, o serie de 3 nuvele de 100 de pagini fiecare, și nu cred că aș fi putut să aleg mai bine.

Joc. Nu e fascinant cum un cuvânt atât de scurt poate cuprinde în doar trei litere atâtea definiții și semnificații diferite? Atunci când eu spun “joc”, deasupra capului tău ar trebui să se aprindă proverbialul bec, iar mintea ta să înceapă să deruleze lista surprinzător de lungă a tuturor jocurilor care au existat vreodată pe acest pământ. V-ați-ascunselea, Monopoly. Șah, table, Mahjong. Poker, Blackjack, domino, și lista poate continua aproape la infinit, cu nume obscure pe care poate le-ai uitat sau pe care nu le-ai știut niciodată. Sunt atât de multe încât pare imposibil să existe cineva care să le știe pe toate, cu atât mai puțin să le și fi jucat vreodată. Și totuși...

Poate crezi, în mod naiv, că jocurile sunt doar pentru copii, și că odată devenit adult le-ai depășit, ai trecut pe lângă ele și le-ai făcut zâmbitor cu mâna. Dacă ai cumva această impresie, lasă-mă să te anunț că e total greșită. Ca regulă generală, jocurile pot la fel de ușor fi pentru adulți cum sunt pentru copii. Singura diferență e miza.

Undeva, într-o dimensiune care există și totodată nu există în timp și spațiu, se află o casă unică, numită, cum altfel, the Gameshouse. O casă învăluită în cel mai adânc mister, a cărei simplă existență e un secret păstrat de milenii și de care puțini știu. O casă care vine și pleacă după bunul ei plac, călătorind prin lume la fel de ușor precum o gură de aer. Își alege un oraș, aparent la întâmplare, și își face loc printre celelalte clădiri, creând iluzia că ar fi fost acolo dintotdeauna. Nu te lăsa însă păcălit, căci nimic nu e ceea ce pare și nimic nu e aleatoriu. Totul e gândit, plănuit și calculat de dinainte, poate cu zeci sau chiar sute de ani înainte, fiecare detaliu o carte așteptând să fie jucată, un pion așteptând să fie mutat.

Spuneam mai devreme că singura diferență dintre jocul copiilor și cel al adulților e miza. Fiecare joc are un preț, iar orice victorie presupune un risc. Însă dacă vă imaginați că e vorba de bani, sunteți la fel de departe de adevăr cum e câștigul față de pierzanie. Nu, aici banii sunt doar un bonus, o resursă ca oricare alta și nicidecum scopul final. Adevăratele mize sunt mult mai valoroase și mai neprețuite, limitate doar de imaginația jucătorului. Timpul însăși e un jeton ce poate fi pus în joc, pe lângă multe altele. Ani, cunoștințe și abilități, amintiri, simțuri omenești și sentimente. Capacitatea de a aprecia gustul de căpșuni sau de a vedea culoarea mov. Nimic nu e imposibil de câștigat. Sau, bineînțeles, de pierdut.

Prima oară când nouă, cititorilor, ne este permis să pășim pragul acestei casei și să-i admirăm secretele, ne aflăm în Veneția anilor 1600. Privim prin ochii lui Thene, o tânără femeie cu o putere de caracter incredibilă și cu o inteligență a cărei intensitate e egalată doar de abilitatea cu care reușește să o țină ascunsă de soțul ei, un bărbat al cărui suflet pare să existe doar pentru a se lăsa acaparat de toate viciile pământului. Tăria sufletească a acestei femei e impresionantă: abuzată fizic și verbal de bărbatul pe care din nefericire îl numește soț, fără copii care poate i-ar aduce o ușoară alinare, cu o avere pe care soțul ei reușește să o piardă zi de zi la jocuri de noroc la care nu se pricepe, însă pe care insistă cu încăpățânare să le joace, Thene nu (se) plânge și nu disperă. Îndură totul cu un stoicism aproape ireal și un calm imperturbabil ce nu-i părăsește niciodată chipul. O mască ar trăda mai multe decât o face fața ei. Într-o zi își însoțește soțul la casa de jocuri, și în timp ce acesta continuă să piardă, acumulând doar mai multe datorii și mai multe pahare goale de vin, Thene își descoperă o pasiune neașteptată pentru jocurile jucate la diferite mese. Pasiunea lipsită de talent ar reprezenta în acest caz o combinație fatală, cât se poate de nefericită și de distrugătoare. Însă, din fericire pentru ea și pentru noi, nu e cazul. Față de soțul ei, eroina noastră posedă pentru aceste jocuri un talent înnăscut și uluitor. Repeziciunea cu care prinde toate subtilitățile necesare e cu adevărat uimitoare. Devine conștientă de toată furia și umilința pe care până acum le-a ținut ascunse, o scânteie mocnind răbdătoare în sufletul ei, așteptând o șansă. Jocurile la care ajunge să participe ajung pentru ea o gură de aer proaspăt, o modalitate de a redobândi în viața ei o fărâmă de control. Și știm cu toții ce se întâmplă atunci când o scânteie întâlnește oxigen, nu-i așa?

Începe să ardă.

Să nu vă imaginați că ați putea citi în trăsăturile ei existența acestei flăcări lăuntrice. Cât de amarnic v-ați înșela! Tot zbuciumul ei sufletesc își găsește eliberarea în jocurile la care participă. E oare de mirare că ajunge atât de pricepută? Mai mult decât toate celelalte o atrage însă tabla de șah. Poate că această fascinație se datorează în parte (și nu neapărat o parte minoră) și străinului misterios cu mâneci argintii care îi propune să-i devină partener. Cine suntem noi să judecăm? Și oare noi n-am reacționa la fel, dacă ni s-ar oferi o propunere la fel de atrăgătoare? Iată: străinul fără nume o invită la un joc de șah, iar miza o reprezintă informații, răspunsuri la întrebările puse de câștigător. Intrigată, Thene acceptă, și așa începe povestea ei.

O lăsăm să ne conducă pașii spre camerele de sus ale acestei clădiri ciudate, spre adevărata Gameshouse. Dacă aveai impresia că nivelurile de jos sunt impresionante, cele de sus îți vor tăia respirația și te vor lăsa cu gura căscată. Urcând treptele, ajungem în locul unde se desfășoară cu adevărat jocurile de putere, unde tabla de joc e nici mai mult, nici mai puțin decât suprafața întregii lumi.

Însă Thene nu e singura care o primit o invitație către nivelurile superioare. Ca recompensă pentru măiestria dovedită la jocurile din liga de jos, altor trei persoane li s-a acordat aceeași onoare. Dar, pentru că vorbim de Gameshouse totuși, și asta e competiție. Dintre cei 4 concurenți, doar unul va deveni membru al ligii superioare. Regulile competiției sunt simple: o poziție importantă din cadrul ierarhiei politice venețiene tocmai s-a eliberat. Timp de câteva luni vor avea loc alegeri, iar la final un câștigător va fi ales. Fiecare jucător va primi o piesă, un candidat pentru funcția rămasă momentan goală, și niște cărți de tarot, fiecărei cărți fiindu-i atribut un nume, o persoană care să ajute jucătorii să-și îndeplinească scopul. Care e acesta, poate vă întrebați? Foarte simplu: la sfârșitul jocului, piesa lor trebuie să se afle pe tron. Jucătorul a cărui piesă a câștigat alegerile câștigă, la rândul lui, jocul suprem.

Ceea ce urmează e o luptă magnifică între mințile celor 4 strategi, fiecare încercând să manipuleze tabla de joc în favoarea lui. Armele folosite sunt subtile: minciuni, secrete, subterfugii, mită și șantaj, de ce nu. Orice e posibil, singura regulă fiind faptul că nu ai voie să îi rănești pe ceilalți jucători. În rest...

V-aș putea descrie în amănunt toate tacticile la care recurg cei patru concurenți, precum și să vă explic de ce au fost greșite sau corecte. Însă nu aș face decât să vă ofer răspunsurile la momentul nepotrivit, așa că mă abțin. Satisfacția e infinit mai dulce dacă le descoperiți voi înșivă. Autoarea merită toate laudele pentru măiestria de care a dat dovadă: acțiunile personajelor și consecințele acestora sunt suficient de subtile încât să-ți pună celulele cenușii la treabă, însă nu suficient de abstracte încât să-ți fie imposibil să le descifrezi. Nu vă spun cine reușește în final să câștige competiția, însă vă voi oferi un mic indiciu: numele câștigătorului probabil nu vă va surprinde, dar asta nu contează. Respectând vechea zicală, nu a fost niciodată vorba despre destinație, ci despre călătoria în sine. Care e spectaculoasă, și vă va purta pașii printre superbele canale venețiene. O poveste uimitoare într-un oraș magnific, ce v-ați putea dori mai mult de la paginile unei cărți?

Și, cu toate acestea, povestea noastră nu se oprește aici. Îi lăsăm pe cei patru jucători în urmă, și facem un salt în timp și spațiu, aterizând în Thailanda anului 1930. Dacă șahul vi se pare prea static și prea monoton, ați ajuns la locul potrivit în mometul potrivit, pentru că suntem pe cale să urmărim un joc de-a v-ați ascunselea. Dacă vă vin în minte imaginile când, copii fiind, vă ascundeați în și pe dulapuri, abandonați aceste gânduri puerile, voi cei care intrați aici. Terenul de joacă nu mai e curtea bunicii sau parcul din apropiere, ci întreaga suprafață a Thailandei.

Remy, eroul nostru de această dată, a uitat cât de mult îi pot fi întunecate gândurile de aburii alcoolului. Ia o decizie nu tocmai înțeleaptă și acceptă, beat fiind, pariul pe care adversarul lui, un anume Abhik Lee, i-l pune în față. Nu că starea de ebrietate ar conta. Un da e un da, iar jocul tocmai a început. Remy e primul care trebuie să se ascundă, într-o țară în care are prea puține resurse, nu atât de multe pe cât și-ar dori (și nu, nu are acces la cele din altă parte) și unde cel care îl caută are la îndemână poliția, guvernul, spioni și asasini, pioni pe care i-a strâns cu grijă de-a lungul anilor (sper că nu ați uitat că aici pionii sunt reali, ființe umane deloc virtuale sau fictive).

Să vă mai spun că ultima dată când Abhik a jucat acest joc a reușit să stea ascuns cincisprezece luni și să își găsească oponentul în unsprezece zile? Fugi, Remy, fugi! Și exact asta face nefericitul nostru jucător. Are un start de treizeci de minute, nici pe departe suficient timp. Dar atunci când miza o reprezintă amintirile tale de o viață, iar a pierde partida înseamnă a-ți pierde propria indentitate, nicio secundă nu trebuie irosită. Și în plus, când a fost vreodată corect jocul de-a șoarecele și pisica?

Vă amintiți când, în Harry Potter și Ordinul Phoenix, Sirius îi spune lui Hermione că e mai greu să fii observat și găsit într-un loc aglomerat, decât într-unul gol? Remy cu siguranță l-ar fi făcut mândru pe Sirius, pentru că profită din plin de natura capitalei thailandeze (Bangkok, pentru cei ce nu au harta sau Google-ul la îndemână), un oraș imens și foarte populat chiar și în 1930. Își pierde urma printre negustorii din bazar, și reușește să ajungă, după grele și murdare încercări, în locurile unde stâncile și copacii iau locul caselor și blocurilor, iar marile orașe sunt înlocuite de sate mici și sărăcăcioase, de-abia populate. Vegetația aspră a țării nu îi priește, dar cumva îl menține ascuns. Însă șansele nu sunt de partea lui, iar Remy știe asta.

Nu are multe cărți la dispoziție pe care ar putea să le joace, iar puținele pe care le are nu sunt grozave. Și cu toate astea, le joacă excepțional. Mereu în alertă, aproape paranoic, are grijă să nu petreacă prea mult timp în același loc sau să se încreadă în străini mai mult decât e nevoie, conșient de suma deloc mică pe care Abhik a pus-o pe capul lui. Nu e ușor să te afli în pielea fugarului. Presupune un mod de viață pe care nu oricine îl poate îndura și niște calități pe care nu oricine le are. A spune că lui Remy i se “potrivește” rolul ar fi poate cam mult spus, însă cu siguranță s-a adaptat neașteptat de bine situației. Mai ales atunci când descoperă un adevăr relativ simplu, dar foarte util: atunci când vânatul devine vânător în timp ce încă se lasă urmărit, căi nebănuite se pot deschide sub pașii săi...

...ceea ce e doar un mod mai misterios de a vă spune că Remy realizează că nimeni și nimic nu-l oprește să înceapă încă de pe acum să caute locul unde Abhik se va ascunde când îi va sosi rândul. Nu are nevoie decât de puțin timp fără neobosiții urmăritori pe urmele sale. Așa că începe să presare mici capcane, precum Hansel și Gretel fărâme de pâine și pietricele: bilete pentru trenuri ce merg în direcții opuse, o schimbare radicală de înfățișare. Un răspuns la o întrebare nevinovată pusă cuiva care s-a aflat cândva în aceeași postură, participând la același joc împotriva aceluiași adversar. Puțin noroc face să-i străbată calea un străin misterios cu mâneci argintii care, în schimbul unei mici favori cândva în viitor, îi oferă acele câteva zile atât de prețioase pentru eroul nostru chinuit de soartă. Precum un păianjen șiret și răbdător, Remy începe să țeasă firele unei capcane subtile și nevăzute. Însă prada, oficial încă prădător, va mușca oare momeala?

Rămâne de văzut. Ca să fiu cinstită, e cât se poate de probabil că veți ghici din nou numele câștigătorului. Însă nu contează, pentru că rezultatul are la fel de multă relevanță acum ca și data trecută, adică deloc. Ce, vreți să spuneți că nu v-a plăcut să vedeți Thailanda în toată splendoarea ei, să admirați frumusețea ei contrariantă, deopotrivă citadină și sălbatică?

Sper că apreciați cât de mult ne plimbă această serie de nuvele, toate aceste locuri minunate în care ne trimite. Am început prin a admira magnifica Veneția, cu ale ei canale și gondole, apoi am cutreierat pădurile Thailandei, pentru ca acum să ajungem... peste tot. Poate nu e chiar înconjurul lumii în 80 de zile, însă e o călătorie care ne poartă către destinații de pe tot mapamondul, iar de această dată ne aflăm în prezentul zilelor noastre. Dacă ați avut vreodată această fantezie, acum aveți ocazia să o faceți să se îndeplinească. Nu trebuie decât să urmăriți pașii unui străin misterios cu mâneci argintii, un personaj care nu ar trebui să vă fie necunoscut, căci l-ați mai întâlnit înainte. Poate atunci nu i-ați dat prea multă atenție. Însă acum, privind cu atenție în urmă, mutările lui apar cu claritatea pietricelelor presărate de Hansel și Gretel (știm cu toții cine sunt Hansel și Gretel, da?).

Să-l numim Silver pe acest străin misterios. Adevăratul lui nume s-a șters din canalele istoriei cu mult timp în urmă, o miză pierdută într-un joc necâștigat, iar acum nimeni, nici măcar Silver însuși, nu și-l mai amintește. Ba nu, mint. Mai există o singură persoană care îi păstrează încă amintirea. Nu îi cunoaștem numele. Dar nici nu suntem Jon Snow ca să nu știm nimic. Știm trei lucruri: că e femeie, că vârsta ei se măsoară în secole, și că poartă titlul de Gamesmaster.

Aici ar trebui poate să fac o paranteză. Vă spuneam mai sus câteva frânturi de informație despre cum funcționează Gameshouse. Însă am omis să menționez cine e Gamesmaster și cum cineva ajunge în această poziție, așteptând momentul potrivit pentru a vă împărtăși informația. Iar cum sunteți pregătiți. O femeie ascunsă în spatele unei imense măști din mătase albă care, după cum o sugerează și numele, controlează tot ce ține de Jocuri. O manipulatoare abilă și calculată, ambițiile ei au conturat și modelat istoria timp de secole. Dar, cum deja cred că vă imaginați, e imposibil să deții atâta putere fără să culegi pe parcurs și câțiva adversari. Din timp în timp, unul din jucătorii ligii superioare se gândește că ar putea să provoace pe nimeni altcineva decât pe însăși Gamesmaster la un joc, și mai mult decât atât, să iasă învingător. Regulile nu împiedică pe nimeni să încerce. Și cu toate astea, degetele de la o mână sunt prea multe pentru a desemna numărul de jucători suficient de curajoși încât să îndrăznească să o facă. Într-adevăr, pare nebunie curată să încerci să joci împotriva jucătoarei supreme. Riscurile sunt imense, iar victoria e amară: căci cei ce pierd devin sclavi eterni ai Gameshouse, iar cei ce câștigă îi iau locul, devenind noul Gamesmaster și renunțând astfel la libertatea de a fi orice altceva până la ivirea unei noi provocări.

Din fericire pentru noi și pentru povestea noastră, lumea nu duce lipsă de astfel de nebuni. Acum mult timp, Silver a început să clădească un plan de atac, o strategie prin care să câștige jocul. Dacă timpul pe care actualul nostru erou l-a petrecut șlefuindu-și atent și răbdător planul ar fi o ață ce se alungește și devine tot mai subțire pe măsură ce trec anii, deceniile, secolele și mileniile, această ață metaforică ar fi acum prea subțire pentru a mai putea fi văzută cu ochiul liber. Având la dispoziție ani nenumărați, a gândit planuri de rezervă care depășesc literele alfabetului, a adunat piese și pioni peste tot în jurul lumii, a strâns favoruri și promisiuni de la jucători-cheie. Vă spuneam mai sus că e un personaj cu care ne-am mai întâlnit. Mutările lui de atunci, atent gândite, au fost ultimele picături ale proverbialului pahar, iar acum a sosit momentul ca paharul să se răstoarne și să-și verse conținutul, iar torentele de apă din el, brusc eliberate, să doboare tot ce găsesc în cale.

Atunci când cineva o provoacă pe Gamesmaster, restul jocurilor se opresc. Atât timp cât provocarea e în desfășurare, Gameshouse își închide porțile. Casa dispare de parcă n-ar fi existat niciodată, iar jucătorii așteaptă în umbră momentul în care unul din cei doi adversari va câștiga. Nu există limită de timp. Partida pe care noi o urmărim durează câteva zeci de ani, și e constituită dintr-un joc de șah.

După cum remarcă anumiți jucători, a juca împotriva Gamesmaster e nebunie, iar a juca șah împotriva Gamesmaster e sinucidere curată. Scopul, atât de simplu și totuși atât de greu de atins, e de a găsi Regele și de a-l omorî. Practic, totul e permis. Nu există mutare care să nu fie îngăduită. Cum ne-am obișnuit deja, piesele sunt ființe umane și organizații reale: politicieni, mafioți, agenții de spionaj și guverne. E un joc de-a șoarecele și pisica, dacă atât șoarecele cât și pisica ar fi tigri gata oricând de atac.

Însă de ce sunt acești tigri atât de dornici să se lupte și să se sfâșie unul pe altul? Unul din ei nu are de ales, însă celălalt e cel care a inițiat provocarea. O întrebare neastâmpărată ne stă pe buze: de ce? Motivul se dovedește a fi simplu, unul la fel de vechi și totuși la fel de actual precum ei înșiși. O iubire pierdută, o inimă zdrobită, ce au dat naștere unei arzătoare dorințe de răzbunare. Răzbunare pe ce, v-ați putea întreba, și pe bună dreptate. Mă bucur că ați dat glas acestei nelămuriri. Pe Gamesmaster, pe Gameshouse, pe întregul sistem. Rezultatul acestei partide de șah ar putea schimba totul.

Aș vrea să vă pot descrie măiestria cu care se desfășoară lupta dintre aceste două genii, toate mutările pe care le fac și toate tacticile pe care aleg să le pună în aplicare. Uitați de zicala “a gândi cu trei mutări înainte”, pentru că în acest joc de șah, trei e pur și simplu un număr mult prea mic. Cum ar putea fi suficient, când vorbim de mutări și piese capturate care afectează întreaga lume? Războaie, dezastre naturale, asasinate, guverne căzute aparent fără niciun motiv. Nimic nu e întâmplător. Fiecare eveniment e o consecință atent planificată a jucătorilor, iar noi, simpli muritori de rând, suntem doar victime colaterale.

E fascinant acest aspect, dar și puțin înfricoșător, mai ales pentru adepții teoriei conspirației. Undeva acolo sus (nu, nu e vorba de un Dumnezeu), cineva se uită la noi și vede doar niște marionete, numai bune de a fi controlate și jucate. Însă imaginați-vă că sunteți de cealaltă parte a tablei de joc, că sunteți nu pionii, ci jucătorii, cei ce trag sforile. Imaginați-vă asta și spuneți-mi apoi că nu vă simțiți ca niște adevărați zei, ce au lumea la picioare. Ce n-ați fi în stare să faceți, dacă un simplu câștig al unui joc v-ar pune pe tavă orice v-ați dorit vreodată? Ați fi nemuritori și atotputernici, invincibili și de neatins. Singura armă de care aveți nevoie e ascuțimea propriei minți, iar aceasta poate fi șlefuită cu timpul, dacă sabia care e mintea voastră pare prea tocită. O imagine frumoasă, nu-i așa? Voi înșivă sunteți responsabili pentru succesul sau eșecul viitorului vostru.

         

...Însă dacă nu ar fi așa? Dacă această convingere se fisurează, lăsând să pătrundă înăuntru îndoiala care afirmă că la mijloc sunt și alte forțe, peste puterea noastră de control? Un singur pas greșit și totul se destramă. Să numim noroc această forță imprevizibilă și haotică. Închipuiți-vă că aveți ochii închiși și un picior în aer, pregătiți pentru a face următorul pas. Dar suprafața de sub tălpile voastre se schimbă mereu, în fiecare secundă alta, iar voi nu aveți cum să-i controlați transformarea sau cum să știți care va fi următoarea. Ar putea fi pâmânt solid, și atunci sunteți salvați, însă la fel de bine ar putea fi o prăpastie, care v-ar aduce pierzania. Soarta voastră e în mâinile norocului, respectiv a lipsei acestuia. Ce alegeți? Pășiți înainte, sau mergeți înapoi?

Jocurile de noroc nu țin de planuri și strategii, de calcule făcute dinainte, cel puțin nu în totalitate. Calculele te pot duce doar atât de departe când trebuie să arunci un zar sau să pariezi pe un număr la ruletă. Mare pare din victorie se datorează șansei, iar asta e ceva ce Gamesmaster nu poate admite. Întregul sistem al Gameshouse e clădit pe ideea că inteligența și șiretenia sunt singurele lucruri care contează și care pot garanta succesul. Într-un astfel de sistem, norocul nu își are locul. Dar dacă Silver e cel care câștigă jocul... acest viitor de neînchipuit pentru mebrii ligii superioare ar putea deveni realitate. Căci Silver ar face orice ca să câștige, inclusiv să încheie un pact cu Diavolul, un susținător la fel de avid al șansei și al haosului cum e Gamesmater pentru strategii și manipularea adversarului. Unii ar putea spune chiar că sunt două fețe ale aceleiași monede.

Dacă până acum finalul nu conta, acum se schimbă lucrurile. De data aceasta contează enorm, pentru că are implicații uriașe. De pe la jumătatea nuvelei, am decis că îi voi da 4 sau 5 stele în funcție de final. Un fel de dat cu banul, dacă vreți. Toate bune și frumoase, însă ar fi trebuit să mă gândesc că nu va fi atât de ușor. Moneda respectivă fie cade pe muchie, anulând astfel orice decizie aveam eu de gând să iau, fie nu mai cade deloc, sau cel puțin nu în raza noastră vizuală. E un final incert, care invită fanii seriei la discuții și dezbateri (ce bine ar fi, dar de data asta până și reddit m-a dezămăgit).

Poate vă întrebați de ce am ales să fac o singură recenzie pentru toate cele 3 nuvele. După ce le veți (după, și nu dacă), veți realiza de ce. Pot fi citite și independent una de alta, însă nu vă recomand. Sunt trei părți ale aceleiași povești, trei perspective diferite prin care poate fi văzută Gameshouse. Început, mijloc și final, dacă vreți. Prima nuvelă sunt primii pași timizi pe care îi face un jucător când contemplă pentru prima dată această casă măreață și unică. Ne arată cum un jucător priceput poate face level-up și astfel să ajungă în liga superioară, unde sunt jocurile și mizele care contează cu adevărat. A doua nuvelă prezintă o zi mai mult sau mai puțin obișnuită din viața unui jucător, prin ochii unuia care e departe de a fi un novice sau un începător, însă nu e nici un maestru. Iar a treia... a treia nuvelă relatează povestea Jocului Suprem, capabil mai mult decât oricare altul de a schimba și influența soarta lumii. E competiția pentru a atinge rangul cel mai înalt al acestei Case, cel de Gamesmaster.

Ce altceva să-ți mai zic? Te ajută dacă îți spun că autoarea are un stil de a scrie care e cursiv și hipnotizant, care te capturează și te poartă pe șuvoiul de cuvinte fără să-ți mai dea drumul până citești și ultima pagină? Că seria cu totul e cât o carte scurtă? Că eu am adorat-o, și aproape că nu mă mai pot opri din vorbit despre ea?

Nu spun că e perfectă, pentru că nu cred în așa ceva, în ideea de perfecțiune fără cusur. Poate au fost lucruri care aș fi vrut să se întâmple altfel, sau aspecte care vouă vi se vor părea enervante. Poate nu vă va plăcea nimic din serie, cine știe? Tot ce știu e că dacă într-adevăr au existat astfel de părți, eu le-am ignorat cu desăvârșire sau nici nu le-am observat. Mi-a plăcut prea mult pentru asta.

P.S. Nuvelele se găsesc online. Eu le-am citit în engleză, nefiind (momentan cel puţin) traduse în română.