Sărci

Recenzie: Umanii de Matt Haig

SF-c
06 Noiembrie 2016 ⋅

 

Editura: Nemira (Nautilus)

Anul apariţiei: 2016

Goodreads: 4.06

„Mereul este compus din acum-uri.”

 

O carte care te face să râzi şi să plângi, în acelaşi timp, este atât un dar, cât şi un blestem.

Te laşi distras de glume, de situaţiile amuzante, presărate cu replici acide sau cu numeroase aluzii sexuale, până când protagonistul se întoarce împotriva ta şi te întâmpină cu o palmă „usturătoare”. Atunci, râsul devine o povară, iar acţiunile sale nu mai au darul să te facă să zâmbeşti. Trecerea poate să fie bruscă, aproape dureroasă. În urmă cu un capitol erai fericit: te încânta ironia cu care era înfăţişată societatea, dispreţul cu care erau reprezentaţi oamenii, prin fobiile lor, prin obsesii nesănătoase şi dorinţe meschine, distrugând tot ceea ce creaseră până în acel moment. Râsul se evaporă când îţi aminteşti că tu faci parte din acea societate, că eşti om, clădit din defecte şi calităţi.

Nu ştiam la ce să mă aştept de la Matt Haig, deşi, după ce am citit puţin despre el, am descoperit că avem câteva lucruri în comun. M-a rănit, m-a impresionat şi m-a emoţionat, fără să scrie o carte exagerat de sentimentală sau cu elementele filosofice specifice unui SF de renume, elemente care îţi oferă o migrenă „plăcută” şi te smulg din realitatea de zi cu zi. Nu. Matt Haig se foloseşte de tine. Te corupe, la un anumit nivel. Te câştigă de partea sa, te convinge să te relaxezi, să renunţi la toate barierele de protecţie clădite cu migală în jurul tău, după ani de studiu şi de exerciţii, pentru a-ţi slăbi rezistenţa şi pentru a-ţi da lovitura finală, pentru a-ţi smulge pământul de sub picioare, lăsându-te secătuit, nervos, trist şi ruşinat. Toate în acelaşi timp.

„Aceasta, aveam să îmi dau eu seama mai târziu, era o planetă a lucrurilor împachetate în alte lucruri. Mâncarea în ambalaje. Corpurile în haine. Dispreţul în zâmbete. Totul era ascuns.”

Obsedat de munca sa, de elucidarea ipotezei Riemann, Andrew Martin este un soţ distant şi rece, care îşi neglijează nevasta în favoarea unei studente superbe, uitând, uneori, de existenţa fiului său, un adolescent cu probleme, pe care îl evită sau îl ignoră, mult prea preocupat de cercetările sale şi de faima pe care ele ar putea să i-o aducă. Asta este tot ceea ce îşi doreşte. Prestigiu. Un renume. Şi o sumă frumuşică de bani, care să-i îngraşe contul din bancă.

Ştie ce îşi doreşte, cum arată viitorul ideal, aproape perfect. Nu îi pasă ce trebuie să facă pentru a-l obţine sau pe cine ar putea să rănească. Până într-o seară, când totul se schimbă, când renumitul profesor este găsit dezbrăcat pe străzile din Cambridge. Acum, urăşte ploaia. Nu înţelege de ce oamenii sunt nevoiţi să poarte haine, de parcă le este ruşine de cum arată. Banii nu mai au nicio relevanţă pentru el. Toate alimentele au un gust ciudat şi rânced, sunt dezgustătoare şi abia reuşeşte să mănânce, cât să rămână în viaţă. Este scârbit de oameni. Îi este greu să îi privească, să îi atingă sau să îi accepte în apropierea sa. Andrew Martin a renăscut. Dar cine şi ce este el acum?

Evoluţia este un avantaj sau un dezavantaj? Dacă aruncăm o privire scurtă în trecut, tehnologia este arma preferată a omenirii. Nu o folosim atât de mult pentru a crea stabilitate sau pentru a ne îmbunătăţi viaţa, cât pentru a dezvolta arme, pentru a prelungi războaie sau pentru a împiedica anumite civilizaţii să prospere şi să aibă o cultură diferită. Tehnologia este periculoasă şi imprevizibilă. Se află pe o rută ascendentă. Ce se va întâmpla când va scăpa de sub control? Când cunoaşterea şi evoluţia vor lucra împotriva omenirii, oferindu-i o putere imensă, posibilitatea de a dezlega cele mai întunecate sau enigmatice mistere ale lumii? Suntem pregătiţi pentru aşa ceva?

Andrew Martin are o parte din răspunsuri, dar nu o să îţi fie pe plac. Ştie ce are de făcut. Are de îndeplinit o misiune neplăcută, una care implică vărsare de sânge şi câteva victime colaterale, care trebuie să uite ce au aflat şi ce au văzut. Însă, cu cât petrece mai mult timp în compania oamenilor, cu atât îi înţelege mai bine. Le observă şi le analizează la rece defectele, ilustrându-le printr-un umor spumos şi contagios, prin care totul este batjocorit sau redus ca importanţă, până în punctul în care ajungi să ai o părere nefavorabilă despre propria persoană şi să îţi fie ruşine de „viziunea” pe care o ai asupra vieţii, asupra viitorului tău, care părea sigur şi bine definit, un vis frumos, distrus acum, printr-o „simplă” carte.

Un extraterestru i-a luat locul lui Andrew Martin.

„Am ajuns pe o planetă unde cea mai inteligentă formă de viaţă încă îşi mai conduce singură propriile maşini...

Niciodată înainte nu apreciasem atât de mult splendorile simple cu care eu, şi voi am crescut. Lumina eternă. Traficul lin, fluid, plutitor. Formele de viaţă vegetală avansate. Aerul îndulcit. Elementele meteorologice nonexistente. Ah, distinşii mei cititori, chiar că nu aveţi nici cea mai vagă idee cât sunt de grozave!”

Nu şi-a făcut toate „temele” despre noi, aşa că este mereu surprins de ceea ce descoperă. Reacţiile lui sunt amuzante, iar explicaţiile pe care le oferă, criticând sarcastic fiecare „plăcere” umană, sunt deliciul romanului. Reacţiile lui sunt naturale, demne de reprezentantul unei civilizaţii net superioare, care şi-a trimis un „soldat” pe Pământ pentru a împiedica omenirea să beneficieze de descoperirea unui profesor ursuz, dar foarte inteligent, un cercetător care a spart un cod al universului şi a obţinut iluminare pentru compatrioţii săi. Din păcate (sau din fericire, depinde de viziunea fiecăruia dintre noi), aceste cunoştinţe sunt şterse, pentru ca evoluţia noastră să fie împiedicată.

Învăţând pe parcurs despre obiceiurile şi necesităţile umane, noul Andrew se schimbă. Nu poate să o ucidă pe Isobel, femeia care îi este „soţie”, sau să îl rănească pe Gulliver, „fiul” său nevrotic, cu tendinţe sinucigaşe. Treptat, extraterestrul începe să simtă, să dezvolte sentimente pentru noua sa familie, care îl priveşte cu scepticism, nedumerită de această schimbare bruscă de comportament.

Cu un bărbat care abia îi sesiza prezenţa, aş putea spune că Isobel a fost o mamă singură, o femeie care a renunţat la carieră pentru jumătatea ei, fără să bănuiască nefericirea care va urma. A obosit să lupte pentru el, să-i amintească de rolurile sale, de tată, prieten sau soţ. A renunţat, sperând că astfel se va proteja atât pe ea, cât şi pe Gulliver, de viitoare dezamăgiri. Noul Andrew o uimeşte, o sperie şi o fascinează. Pare pierdut, nesigur pe el, de parcă a renăscut. Are obiceiuri noi, pasiuni diferite, interese neaşteptate. Să îndrăznească să viseze la o nouă viaţă?

„Închipuiți-vă numai una ca asta! Să fii nu doar muritor, ci şi forțat să foloseşti o parte din acel prețios şi limitat timp pentru a citi! Nu-i de mirare, aşadar, că erau o specie de primitivi. Până ajung ei să citească suficiente cărți pentru a dobândi un stadiu al cunoaşterii care să le permită să facă şi ei ceva, orice, cu ea, au şi murit deja!”

De partea cealaltă a „baricadei”, Gulliver nu încearcă să-i facă viaţa mai uşoară lui Andrew. Nu poate uita momentele în care tatăl său l-a abandonat, respins sau intimidat, spulberându-i speranţele sau visurile, doar pentru că nu era fiul pe care acesta şi l-ar fi dorit. A fost mereu o dezamăgire, un eşec al celebrului profesor, pe care toţi îl admirau sau îl invidiau, în timp ce el era un elev normal, fără abilităţi extraordinare sau talente ascunse, un urmaş nedemn de renumele tatălui său.

Relaţiile lui Andrew cu Isobel şi Gulliver nu se vindecă în câteva capitole. Nu sunt clișeice, forţate sau absurde. Sunt superb reliefate de autor, cu o notă dulce-amară, printr-un schimb de replici care te va face să râzi în timp ce ştergi lacrimile care au început (involuntar) să-ţi curgă pe obraji. Interacţiunile dintre cele trei personaje sunt naturale, uneori dureroase. Un extraterestru nu poate simţi simpatie sau regret pentru gândurile sau acţiunile sale, dar Isobel şi Gulliver îl ajută să descopere şi lucrurile frumoase, calităţile sau darurile specifice (doar) unei fiinţe umane. Andrew se luptă cu propria minte, cu superiorii săi, ca să îşi salveze noua familie, ca să o facă din nou pe Isobel să zâmbească, ca să-l împiedice pe Gulliver să-şi pună capăt vieţii, când mai are atât de multe de oferit, atât de multe zile de trăit.

Prins între datorie şi un egoism necaracteristic unui extraterestru, Andrew fură clipe de răgaz şi de linişte în compania lui Newton, câinele familiei, pe care l-a vindecat, folosindu-şi darurile. Prietenia dintre ei este piesa lipsă din puzzle, pilonul în jurul căruia schimbarea este posibilă. O comunicare mai presus de cuvinte, o legătură minunată şi sinceră, pe care noi o valorificăm mult prea puţin, luând devotamentul şi afecţiunea unui animal drept o „datorie” a lor, o răsplată pentru o masă şi un adăpost. E o viziune greşită şi urâtă, dar este o altă față a realităţii, o reacţie pe care am văzut-o mult prea des, din nefericire.

„Se pare că orgasmele reprezentau doctrina centrală a vieţii aici. Poate că ăsta era singurul sens al vieţii pe care îl aveau pe planeta asta. Scopul lor era, pur şi simplu, să urmărească iluminarea orgasmului. Cele câteva secunde de uşurare, de alinare de bezna înconjurătoare.”

Spre finalul romanului, există un capitol greu de citit. Copleşitor. Un extraterestru, un „intrus”, dacă preferi să-l numeşti aşa, ne oferă nouă, oamenilor, 97 de sfaturi, concluzii sau idei, un „rezumat” al şederii sale aici. Am început să plâng pe la numărul 10 sau 11. Am fost uimită de reacţia mea. De cât de mult m-a marcat acest roman, de profunzimea şi de perfecţiunea acestei liste, pe care plănuiesc să o transform într-o serie de tablouri, care îşi vor găsi lăcaș la mine în bibliotecă. De departe, acest capitol a fost partea mea preferată din roman, o comoară nesperată, din care am să vă împărtăşesc o singură idee:

„27. Dacă e un apus, opreşte-te şi priveşte-l. Cunoaşterea e finită. Mirarea este infinită.”

Bine, două idei.

„46. Un paradox. Lucrurile de care nu ai neapărat nevoie pentru a trăi - cărțile, arta, cinematograful, vinul și așa mai departe - sunt exact lucrurile de care ai nevoe pentru a trăi.”

Satira este „arma” cu care Matt Haig a început romanul. A pierdut-o pe parcurs, aşa cum şi extraterestrul şi-a pierdut convingerile, uimit de ce a descoperit pe Pământ. Multă răutate, violență şi cruzime. Dar şi speranţă, bunătate şi înţelegere. Pentru că perfecțiunea nu există şi nu ar trebui să fie dorită.

Mulţumesc editurii pentru roman!

„E o regulă că umanilor nu le plac nebunii decât dacă aceştia sunt buni pictori, şi chiar şi atunci, nu le plac decât după ce respectivii au murit. Numai că definiţia nebuniei, pe Pământ, pare să fie foarte neclară şi contradictorie. Ceea ce este dovada sănătăţii mintale la unul se dovedeşte a fi nebunie curată la altul. Primii umani s-au fâţâit de colo până colo despuiaţi fără nicio problemă. Anumiţi umani, în special aceia din junglele umede, încă se mai fâţâie astfel. Aşadar, trebuie să conchidem că nebunia este, uneori, o chestie legată de timp, iar, uneori, de codul poştal, de zona unde se află cineva.”