Sărci

Recenzie: Arhanghelul Raul de Ovidiu Eftimie

SF-c
14 Noiembrie 2016 ⋅

 

Editura: Nemira (Colecția Nautilus)

Anul apariției: 2016

Goodreads: 4.22

 

Cred că fiecare dintre noi a mers cel puțin o dată cu trenul. A stat în frig, a stat în jeg, a înjurat fiecare componentă, fie ea mecanică sau umană, a sistemului feroviar, pentru o gamă largă de motive, plecând de la toalete defecte și ajungând la locomotive în flăcări (pentru că drumurile de o zi dintr-un colț în altul al țării aveau nevoie de un pic de acțiune). Am deplâns fiecare inconvenient apărut în relația noastră cu CFR-ul. Dar am stat vreodată să ne gândim care sunt motivele ascunse în spatele stării sistemului feroviar mioritic?

Mulți ar zice că sunt hoții de peste tot, care fură orice prind cu cea mai mică ocazie, și care stau cu priviri nevinovate cuminți la birou, făcându-se că lucrează. Ovidiu Eftimie ne zice însă altă variantă, mult mai plauzibilă, care chiar ar explica toate neajunsurile: feroviarii noștri au nevoie de fonduri în altă parte. Nașii de tren colectează donații pentru binele țării, planetei, universului nostru și al celorlalte universuri.

Serviciul Român de Informații, curios din fire, vrea să afle și el care este motivul sărăciei sistemului feroviar, cât și al nașilor ce îi asigură personalul, care se lăfăie în atenții, dar care își păstrează viața sărăcăcioasă. Așadar, SRI-ul trimite un agent să se infiltreze în cadrul nașilor și a organizației lor.

„Necazul nu e că ăștia iau șpagă. Avem poliție pentru asta. Pot ei să-i prindă că le fac concurență. Pe mine mă sâcâie altceva: te-ai uitat un pic la controlorii ăia, la nași? I-ai văzut cum arată? Arată mai nasol decât ăia de la care iau șpagă. Ce fac, mă, ăștia cu șpaga?”

Misterul este însă lămurit după ce șeful nașilor de pe trenul spre Teiuș îl inițiază pe agentul Popescu în adevărata meserie de naș – apărător al universului nostru. Nașii din toată țara s-au unit pentru a proteja universul cu trei, hai, patru dimensiuni în care trăim de misterioasele creaturi ce vin în universul nostru prin gaura spațio-temporală din gara Teiuș, bine camuflată de un marfar veșnic staționat pe o linie lăturalnică.

„Căile Ferate Române leagă cele mai importante zone ale țării, de la mare la munte și înapoi. Suntem singura forță de stat care patrulează zilnic teritoriul țării, acoperim mai mult decât grănicerii sau piloții de avion. Poate doar ăia de la poștă fac mai mult, dar ei au zone mici. Noi traversăm efectiv țara în fiecare zi. Misiunea noastră e să supraveghem această țară și să o protejăm de pericole.”

Însă nașii nu pot continua la nesfârșit lupta cu creaturile pandimensionale ce apar în gara Teiuș. Iar anunțarea autorităților nu ar obține o rezolvare a situației, pentru că trăim în România. Fix această naturalețe a motivului pentru care începe aventura personajelor este exemplul perfect de ceea ce poate fi folosit în plus de către scriitorii români, pentru cititorii români. Niciun autor străin nu ar înțelege atât de bine situația specifică țării în care trăim, în care nașii de tren preferă să lupte singuri decât să ceară ajutorul cuiva, care mai de grabă i-ar încurca. Niciun autor străin nu ar surprinde atât de bine nuanțele astea, și în nici un caz nu ar scrie despre ele. Autorii noștri au acest atu, și se pot folosi de ce au în comun românii ca nație în scrierile lor. De aici și veșnicul simbol al șpăgii, care apare în carte ca și o soluție la orice problemă.

Însă, de departe, problemele birocratice i-au încurcat cel mai mult pe eroii noștri:

„Du-te tu și explică-i unui ministru că avem o gaură în univers. Până se apucă și face ceva trec trei miniștri, cinci guverne. Licitații, caiete de sarcini, aprobări peste aprobări, manevre, politicieni care vor să-și cumpere teren lângă gaură, că poate îi crește prețul că-și face pensiune pentru turiști, primarul idiot care nu va da aprobare să amplasezi tunuri cu plasmă la el în comună... . Suntem singuri.” 

Arhanghelul Raul apare și el în scenă, aliindu-se cu nașii pentru a găsi o soluție. De aici urmează o aventură ce îi poartă prin timp și spațiu, în căutarea lui Desdemond Imposibilul, o creatură dintr-un univers superior, cu mai multe dimensiuni. Pe lângă călătoriile în timp cu ajutorul celui mai rapid tren din dotarea CFR-ului (ce face ruta București-Brașov în jumătate de oră pentru călătorii din el, deși în exterior trec ani de zile, în plus sau în minus), cartea de debut a lui Eftimie ne aduce și un sistem de universuri cu număr divers de dimensiuni, fiecare cu număr propriu. Dacă universul nostru este limitat la cele patru dimensiuni: coordonatele x,y,z și timp, universurile superioare găzduiesc dimensiuni superioare, din care amintim frumusețea neasemuită, specifică fermecătorului Desdemond.

Însă există și universuri inferioare. În cel lipsit de dimensiunea timpului, unde totul este monoton, ajung oamenii după ce mor și își pierd din dimensiuni. Aici ajunge și Raul, unde este aruncat în apele răului Styx, din greșeală, de bătrânul Charon. Sigur nu v-ați așteptat la asta. În infern, Raul, ajuns nemuritor, îi găsește pe Hades, cunoscut și ca Satana, și pe directoarea adjunctă a instituției de prestigiu unde terminase el liceul, care ar părea că nutrește sentimente afective spre însuși stăpânul întunericului, singurul care o înțelege cu adevărat.

Hades îl trimite pe Raul, după ce îl numește Arhanghel, să repare fisura din universul României, și, mai important, să aducă și el o bere rece, căci în Iad e prea dogoritor de cald.

Romanul lui Ovidiu Eftimie aduce în scenă o gamă largă de noțiuni (într-adevăr, nu neapărat extrem de complexe sau detaliate) interesante, și le redă împreună cu un umor inteligent și natural, care nu sugrumă firul narativ ce te ține cu sufletul la gură. Ești nerăbdător să vezi încotro călătoresc personajele tipice românești, și ce glume-explicații mai poate scoate la iveală autorul despre împrejurările în care ajung. Locomotive de călătorit în timp veșnic în revizie, găuri interdimensionale care miros a cârnați, teorii ale conspirației referitoare la motivul pentru care linia unu a oricărei gări tinde să fie liberă - Eftimie alege să meargă pe linia subțire dintre parodie și absurd, dar demonstrează că știe să meargă pe ea.

„Tabela „electronică” din Gara de Nord începu să fâlfâie plăcuțele care afișau litere și cifre. Toate trenurile reapărură cu întârzieri de o oră. Două ore. Trei ore. Călătorii care se zgâiau la ea începură să vocifereze: „Își bat joc de noi!”

Așa sunt călătorii, prinși în lumea lor, nu știu că poate în spatele unei banale întârzieri de tren sunt evenimente mult mai importante, care țin în cumpănă soarta universului.”

Eftimie ne oferă un roman de debut publicat direct în colecția Nautilus, și care își merită locul acolo. Aș zice că e parte SF, parte satiră a vieții de zi cu zi a românilor, dar romanul alcătuiește un întreg clar definit, unde fiecare enunț își are rostul, fie el o glumă care îi vine natural autorului, sau un pasaj descriptiv care ne pune la curent cu situația actuală a mașinilor de călătorit în timp de pe la noi. Ovidiu Eftimie are ceva talent literar, și mai ales un stil comic inteligent, ce merită degustat de câți mai mulți oameni. Eu unul sper să îi citesc și alte romane, și asta cât mai curând.